Bianca Popp View RSS

do. redo. do. redo. do. redo. do. redo. 
over and over again.
until you finally get it.
then once again do redo do redo do redo.
until you don't just get it, but you actually get it right.
then once again you do do do redo do do do redo do do do do do do.
until doing it right becomes a habit.
and then your habit becomes obsolete.
and you have to invent something else.
do. redo. do. redo. do. redo. do. redo.
It's a struggle. always. but it's a good one.
we are continuously trying to be a better version of ourselves.

In tinerete paream sa am stofa de feminista. Decanita facultatii de jurnalism, careia ii eram asistenta in mai multe moduri decat ar fi corect, era si este o feminista convinsa. Si vedea in mine ceva ce eu nu am vazut niciodata, vedea o luptatoare pentru drepturile femeilor.

Eu n-am militat niciodata pentru nimic. Ma intereseaza drepturile tuturor in egala masura, si drepturile minoritatilor si drepturile majoritatilor, si drepturile puternicilor si drepturile slabilor (si drepturile grasilor) si drepturile iubitilor si drepturile neiubitilor. In aceeasi facultate, iubitul meu revolutionist, actualmente publicitar, imi spunea ca n-am coloana vertebrala si n-am valori, pentru ca ii inteleg pe toti fara sa iau partea nimanui. Rezultatele dezastruoase ale tolerantei mele m-au facut sa ii dau de nenumarate ori dreptate, dar acum incep sa cred  ca totusi avea dreptate decanita.

In jurul meu sunt nenumarate (sunt numarate, dar fiecare mai stie cateva ca ea) femei pe care le iubesc si pe care le apreciez si pe care le admir si le sprijin, pe cateva chiar le venerez fara sa le spun si lor asta.

Sunt femei mai capabile decat barbatii cu care traiesc, femei mai inteligente, mai fine, mai educate si, mai ales, mai ambitioase decat consortul caruia i se dedica trup, suflet si minte. Sunt femei care tin casa, umplu banca, rezolva problemele, platesc facturile, cresc copiii si reusesc in acelasi timp sa fie splendide, gratioase si modeste in fata domnului si stapanului lor, care face undeva intre o treime si o patrime din ce fac ele. Barbat care in mod constant le spune sa nu mai faca ce vor si ce le place si ce sunt capabile, ca sa stea mai mult acasa si sa sa aiba grija de el, sa fie mai tandre si mai atente, sa fie mai… femei. Si cam pe la argumentul asta eu ma dovedesc a fi feminista. Pe vremuri, cand nu vroiam sa fiu feminsta, spuneam mereu ca femeile sunt egale cu barbatii si ca asta e un lucru ce trebuie afirmat prin fapte, nu un drept ce trebuie obtinut.

Dar daca a fi femeie este definit de barbatii pe care ii iubim ca subjugare totala, ca abandon al vietii sociale si profesionale, ca servitute obligatorie, ca absenta a parerilor personale, eu una nu vreau sa mai fiu femeie. Si imi aduc aminte de toate filmele cheesy de pe Haalmark si de toate cartile de sfasit de secol XIX si inceput de secol XX cu eroine ce razbat in viata singure prin forte proprii, si de toata avalansa de povesti lacrimogene despre femei ce reusesc sa aiba o cariera in ciuda familiei ce incearca sa-i bage mintile in cap, povesti la care eu zambeam ironic si-mi spuneam ca nu e asa, ca noua nu o sa ni se intample asta, ca noi suntem norocoase, ca noi avem totul pe tava. Dar nu e asa. N-avem nimic pe tava. E o iluzie ca putem face ce vrem, pentru ca in permanenta, in fiecare zi a vietii noastre adulte, avem de ales intre cariera si familie, iar oameni pe care ii iubim se astepata sa nu fim nebune si sa alegem familia. Care de foarte multe ori nu inseamna copiii, ci consortul, care de multe ori nici macar nu e sot, ci iubit/prieten/partener, un barbat pentru a carui dragoste renuntam sa fim intregi, renuntam la toate visele in favoare unuia singur, acela de a fi iubite, pentru orice motiv ar fi asta, chiar daca niciodata pentru cine suntem cu adevarat. Si desi nu sunt acum in aceasta situatie, am fost de nenumarate ori. Si s-a terminat prost. Iubirea s-a terminat cand s-a ajuns la cariera mea, care nici macar nu e cariera, ci o vocatie cu care am o relatie tumultoasa de iubire/ura. In final, eu nu am ales familia. Dar imi dau seama ca nu pot sa le doresc acelasi lucru femeilor din jurul meu. Pentru ca doare al naibii de tare sa trebuiasca mereu sa alegi sa fii singura. E un sfat pe care nu pot sa-l dau.

Imi dau seama ca in ciuda cinismului nemilos de care ma acuza cei care ma cunosc dar nu foarte bine, ceva idealism a ramas in mine, din moment ce inca sper ca femeile pe care le iubesc si admir si venerez sa nu mai trebuiasca sa aleaga intre a fi ele insele sau a fi femei.

Au trecut 30 de saptamani. Le numar ca la sarcina. E din nou sambata si imi amintesc cu acuitate constanta cum a sunat telefonul la 9 (ca sa nu ne deranjeze), cum ne-am dus la spital fiindca ne murea fetita, cum nu am putut sa intram la ea fiindca era seful de sectie de garda si nu permitea vizitatori in afara programului, cum a murit in spatele unei usi de care n-am putut trece, cum nu ni s-a spus ca deja murise si ne-am dus infrigurati s-o mai prindem in viata macar cateva minute dar ea deja se dusese departe.

Cum n-am putut sa o tin in brate nici macar atunci, pentru ca legea zice ca trebuie sa ramana conectata la aparate inca nu stiu cate ore pana la confirmarea decesului, cum n-am putut sa o veghem fiindca deranjam personalul medical ce ingrijea ceilalti bebelusi de la terapie intensive, cum ne-am dus acasa si ea a ramas acolo, asteptand sa fie dus la frigider, 1 bot de carne de 1 kg, mai mica decat papusile din copilarie si mai fragila si mai delicate simai importanta decat orice. Sensul vietii mele ascuns intr-un sertar frigorific. Da, stiu ca in fiecare zi mor parinti si bunici si frati si surori si nepoti si unchi ai unor oameni pe care i-am intalnit sau intersectat sau respectat sau admirat sau iubit. Nu e drama mea cu mult mai speciala decat a celorlalti oameni.

Desi este important cat de mult am iubit-o de cand era la mine in burta, ca a fost un miracol din foarte multe puncte de vedere si ca sansele ca miracolul sa se repete sunt minime spre 0.

Acum m-am mai linistit si am acceptat ca avem un inger pazitor care e doar al nostru si care a fost sange din sangele nostru, care ne-a vrajit semanandu-ne amandurora si care si-a lasat amprenta pe viata noastra palpabil si definitiv.

Cand am am aflat ca sunt insarcinata am aflat si ca am sanse extrem de mici sa duc sarcina pana la un termen de ‘viabilitate’, dar ca daca totusi ajung acolo voi naste prematur. Am stiut si eu si mama, cu premonitiile noastre inexplicabile, ca voi naste in decembrie in loc de inceputul lui martie. Am calculat care este data viabilitatii, pana la care voi tremura de groaza ca o pierd pe Irmuca. Am crezut ca daca trec de punctul ala suntem ca si salvati. Nu mi s-a explicat ce inseamna un prematur. Site-urile despre bebelusi din Romania nu vorbesc despre prematuri. Statisticile dau un pronostic de supravietuire de 90%. Romania se lauda ca poate ingriji prematuri de la 24 de saptamani cu sanse foarte mari (85%) de supravietuire si 70% de dezvoltare normal dupa varsta de 5 ani. Dar statisticile si pronosticurile n-au nimic de-a face cu situatia de fapt din spitale, care oricum nu e contorizata de nimeni. Exista date despre echipamente si despre specialisti supercalificati. Dar nu si despre performantele lor. Teoretic, fetita mea putea fi salvata. Teoretic ar fi putut sa isi revina chiar si dupa hemoragia cerebrala, care este o complicatie destul de frecventa la prematuri. De fapt, toate complicatiile pe care le-a avut erau mentionate ca posibile si destul de frecvente la prematuri. Iar ea le-a facut pe toate si  le-a facut pe fiecare dintre ele intr-o forma foarte grava. Cu toate astea, inca ne recunostea vocile cu 2 zile inainte sa moara si se agita cand mergeam la ea.  

Nu vom sti niciodata daca ar fi avut sanse sa fie salvata cu alt tratament. Am intalnit si doctori minunati care au facut tot ce le-a stat in puteri. Dar majoritatea personalului medical care s-a ocupat de ea a tratat-o ca pe un obiect stricat si inutil, inlocuibil si enervant. Mi s-a spus la trei zile dupa ce am nascut sa-mi iau gandul de la ea. Am fost intrebata de ce am venit iar sa o vad, in conditiile in care aveam voie sa o vad o singura data pe zi, timp de 15 minute. Am fost intrebata de ce mai sper. Am fost intrebata de ce nu inteleg ca e ca si cum n-ar fi, desi ea reactiona la mine, desi vocea mea ii facea bine, desi dormea cu mana pe crestetul capului ca taticul ei. Desi era copilul meu viu. Nu am fost intrebata daca sunt de acord cu vreuna din procedurile medicale la care a fost supusa, nu mi s-a raspuns la intrebari sau mi s-a raspuns in doi peri, cu completarea ca nu e treaba mea si ca oricum nu conteaza.

Timp de 40 de zile, toata lumea din jurul ei a asteptat sa moara odata, iar ea se incapatana sa lupte sa traiasca. Iar noi ne-am incapatanat sa speram, cu toate ca avea mainile si picioarele sfasiate de la branule, cu toate ca era operata pe burta, cu toate ca avea gura deformata de la aparatul de respirat, cu toate ca doctorii au refuzat sa o opereze la ochi cand a facut dezlipire de retina pentru ca nu era o afectiune care sa-I puna viata in pericol si deci ar fi ramas oarba. Noi am sperat pana la sfarsit ca vom mai primi un miracol si ca o vom aduce acasa si ca o vom plimba cu noi prin toata lumea, asa cum i-am promis.

Amintindu-mi toate aceste lucruri, imi spun inca o data ca ii datoram fetitei noastre sa plecam din aceasta tara umilitoare, in care speranta este o greseala iar demnitatea este imposibila.

Si scriu toate acestea fara demnitate, pentru ca am lasat-o in spitale.

Ca o rezolutie, deschid din nou atelierul sambata 27 si duminica 28 , lichidare totala, vand toate hainele pe care le-am strans in 12 ani de cariera fulminanta cu pretul simbolic de 10 euro, ca sa fac loc unei altfel de vieti, mai potrivite cu tara in care atat de glorios supravietuim in sange de pe o zi pe alta. 

Si da, stiu ca e gresit si nu asa face un designer respectabil, but I don't give a shit. E recesiune. N-o sa se mai plateasca pensii si salarii bugetare si ajutoruri de somaj si concedii de maternitate. Deci, daca ne incapatanam sa traim in Romania pitoreasca, macar sa ne adaptam la ea. Eu vreau sa eliberez cuferele de  comori, si sa-mi tin in ele cartile pe care nu mai am timp sa le citesc. Sau sa deschid o biblioteca de fashion&costumes, sa mai invete cate cineva despre cum ar trebui sa se faca moda, poate cine stie, candva o sa ne revenim.

Am incercat si varianta designer angajat la o casa de moda. Nu mi-a priit la stapan. Mie imi place sa fac haine si sa ma joc cu fetele si sa nu le iau bani pe prietenie si sa nu le dau bani pe feedback. Poate e pueril. Dar sunt fericita. Asa ca pana la urma ii dau dreptate lui Maurice. Sunt doar o fata fericita sa faca haine. 

stiu ca vremea ma contrazice, dar a venit primavara: a fost echinoctiul, a inceput postul, au inmugurit magnoliile, nu se mai gasesc ghiocei, lalelele s-au ieftinit, pomodirini costa 17 lei kg, ceapa verde 2lei legatura, e ziua orei planetei, ne dorim dragoste pe masura hormonilor... 

am vopsit parchetul in culoarea lavandei si am despachetat toate voalurile, batisturile si dantelele ca sa le imprietenesc cu noul atelier de primavara-vara (popp up de primavara ii zice, la toamna poate plecam iar in tarile calde)

Cimitirul Evanghelic seamana cu o padure, cu putina imaginatie, ma intreb daca am facut bine ce am facut acolo. Am sapat cu mainile goale in pamantul de deasupra osemintentelor unor rude, nu stiu cine erau, in locul de veci al familiei lui Oltin, am sapat in pamantul inghetat de ianuarie o groapa mica pentru crucea alba. Desi trupul ei transformat in cenusa il lasasem pe masa din bucatarie cu o ora mai devreme. 

N-am vrut sa dechid urna fara Oltin, iar Oltin facuse febra de durere si delira incetisor si linistit. 

Asa ca mormantul la care mama lui spera sa mearga sa se aprinda o lumanare din cand in cand nu continea nimic din ea, doar crucea prea mare pe care ii scria tremurat numele : irma popp dogaru, 10.12.2012-19.01.2013. Pe cat de sonora data nasterii, pe atat de cacofonica data mortii. Si numele, numele ei era ca o promisiune neimplinita de fericire vesnica. Dar am sapat, am sapat pentru lacrimile de bunica incapabila de cuvinte si de explicatii a carei privire ma facea sa ma simt vinovata ca n-am putut mai mult. 

De ce n-a trait, de ce n-a putut ea sa mai traiasca o tot intrebase mama lui Oltin pe prietena mea Roxana, cautand nu atat consolare cat un raspuns logic de care sa se agate cu mintea ei de matematiciana, ceva care sa-i rezolve ecuatia. Si eu ma simteam vinovata fata de ea, fiindca n-am intrebat-o inainte sa facem un copil daca ea e de acord. Si tot ce vedeam eu in privirea ei acum era, vezi, vezi ce mi-ai facut, vezi prin ce ma faci sa trec fiindca nu ai tinut cont de parerea mea? Vezi, eu stiam ca tu nu esti in stare sa faci un copil care sa traiasca... Asa ca sapam pentru ea, ca sa aiba unde sa vina si sa ma boscorodeasca... 

Am pus crucea in groapa mica, am batut-o inutil cu un lemn de foc luat in graba de acasa, nu intra mai mult, pamantul era inghetat, am batatorit pamantul in jurul ei, apoi mama lui Oltin a legat crucea cu o sarma de crucea legitima de piatra a oamenilor legitim ingropati acolo, si am scos florile din portbagaj, i le-am dat sa le aseze cum vrea, le-a asezat de patru ori, ba la un loc, ba imprastiate, ba drepte, ba inclinate, apoi m-a intrabat pierduta daca nu ar fi mai bine sa le scoatem din folii pentru ca dezintegrandu-se sa se faca una cu mormantul. Le-am strans si le-am scos foliile urcandu-ma cu picioarele pe mormantul care nu era al fetitei mele, ci doar un surogat, am scos foliile lasand doar hartiile cu cuvinte de iubire ce nu i-au fost niciodata adresate direct de catre niste oameni care n-au vazut-o niciodata, niste oameni care au iubit-o de departe, dar care n-au cunoscut-o cum o cunoscusem eu, niste oameni care s-au rugat pentru ea si care au visat-o jucandu-se prin casele si curtile lor, niste oameni cu inima franta de disparitia unei abstractiuni, desi ea a fost cat se poate de reala si eu am vazut-o si am mangaiat-o si m-am uitat in ochii ei 40 de zile, cate jumatate de ora pe zi, ca asa erau regulile spitalicesti. 

Cuvintele alea pe hartie au ramas pe pamantul inghetat al unui mormant care nu era al ei. Iar cand am plecat, am imaprtit pachetele cu coliva si colaci unor oameni care venisera la mormintele alor lor si i-am dat 2 portarului, ca ne-a lasat cu masina in cimitir si nu ne-a intrebat ce facem cu crucea aia alba cand n-am inmormantat nimic. De fapt nici nu stiu, locul de veci, daca il cumperi pe veci, e al tau sa faci ce vrei cu el?!? Adica ne-am furisat de rusine sau fiindca n-avem voie sa punem o cruce la un mormant gol? Nu stiu. Dar ne-am furist si am fost recunoscatori pentru discretie. Iar tatal lui Oltin, care se grabea si era stanjenit de aceasta procedura, a reusit cu greu sa nu loveasca nici un cos de gunoi nici o banca nici un mormant iesind de pe aleea cimitirului strain in marsalier. 

Dandu-ma jos din masina in mijlocul intersectiei cu lopata de cenusa de la soba indoita in mana m-am gandit ca ar trebui sa scriu intr-o zi cu umor despre absurdul acelei zile.

Despre varul lui Oltin care in acea dimineata cand eram in taxi mergand spre crematoriu sa ridic cenusa copilului meu si eram suparata ca nu gasisem o cutie mica pe post de urna, ma sunase ca sa-mi spuna ca Oltin niciodata nu vine la cafea cand are el probleme si are nevoie sa vorbeasca, ca noi nu-l intrebam niciodata ce ganduri are, ca el are o viata, ca le are pe ale lui, ca nu avusese chef sa vina sa pozeze, desi eu il chemasem doar sa ia mancare la parastasul pe care l-am tinut peste drum de casa lui. Ma enervasem si ii inchisesem telefonul in nas. 

N-am inca umor sa scriu despre numeroasele telefoane pe care le-am schimbat in aceeasi dimineata cu managerul biroului, care inchiriase peantru acea dimineata o masina de transportat mobila si soferul avea nevoie de o cheie care era la mine. In ziua asta grea in care eu ma duceam sa iau singura cenusa copilului meu cel mai mult am vorbit despre chei si despre masini inchiriate si birou. As vrea sa pot spune ca m-a ajutat si mi-a ocupat mintea cu altceva, dar nu-i adevarat. Pentru ca trebuia sa decid in ce sa mi se puna cenusa, sa cumpar o urna hidoasa si mult mult prea mare, sa fac cerere de eliberarea cenusei si sa mint in legatura cu locul unde urma sa o transport, sa semnez multe hartii, sa dau spaga ca sa o primesc in acea zi nu poeste 10 zile cat li se pare lor firesc la crematoriu, desi acel cuptor ei il folosesc o data pe zi, zilnic, deci peste 10 zile cenusa mea va fi deja de 9 zile intr-un recipient oarecare, asteptandu-ma... 

Da, si am mai platit 22 de lei pentru autorizatia de transport inutila, si am primit chitanta. M-am plimbat prin 4 locuri la crematoriu, si intre timp imi suna telefonul cu soferul cheile si mobila. Am uitat sa semnez o hartie, asa ca doamna directoare m-a strigat din curte, doamna popp, n-ati semnat tot. Si cand in sfarsit m-am dus la subsol sa-mi iau cenusa de la domnul cu halat de mecanic auto, vazandu-i privirea optimista am inteles ca astepta si el ceva drept multumire, i-am dat 20 de lei ca altfel ramaneam fara bani de taxi inapoi si nu prea ma vedeam mergand cu autobuzul cu urna in brate, si asta l-a facut pe domnul de la urne sa spere si el si sa-mi dea o cutie de carton ca sa nu o vars pe Irma pe jos pana acasa, dar lui nu mai aveam ce sa-i dau, i-am luat cutia ca si cum n-as fi inteles. Taximetristului i-am spus sa se grabeasca, ca trebuie sa dau niste chei in 10 minute si am ajuns la fix. Am pus urna in bucatarie pe masa, am luat cheile si am iesit la poarta sa le predau. Apoi am stat si m-am uitat la urna asteptand sa vina parintii lui Oltin sa ma ia la cimitir si 10 minute s-au transformat intr-o ora, fiindca s-au incurcat pe stradutele cu sens unic dintre Universitate si Armeneasca. 

Din cauza asta a trebuit sa ne grabim in cimitir, din cauza sensurilor. 

A, uitasem, domnul de la urne mi-a spus ca ne-a comandat in Italia o urna de copil si ca vine intr-o saptamana, sa mergem sa o mute pe Irma intr-o urna mai potrivita, costa inca 500 de lei desi cea mare costase 400, iar pe cea mare nu putem s-o dam inapoi. Mai costa si bunavointa domnului cu halatul de mecanic auto, care s-a oferit sa ne transbordeze el cenusa dintr-o urna in alta. Si cu urna asta ce facem ?!?  O pastram amintire a acestei zile absurde, despre care inca n-am gasit umorul sa scriu.

Cand am ajuns in sfarsit acasa, cu lopata de cenusa intr-o mana si nurofen-raceala-si-gripa in cealalta, mi-a venit sa lesin si m-am trezit dupa 3 zile. Aparent, intre timp reusisem sa fac ceaiuri si sa distribui pastile, sa pun lemne pe foc, sa raspund la telefon, sa trimit sms-uri ranchiunoase, sa hranesc bestiile si sa nu plang deloc. Dar nu-mi aduc aminte. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este ca am pus lopata de cenusa la locul ei langa soba sperand sa nu observe Oltin ca am indoit-o.

Si iata ca dupa 10 zile visez ca Irma mai are un corp undeva pe lume si ca trebuie sa-l gasim.

http://www.pretaprotester.com/pretaprotester/2011/11/bianca-popp-este-o-fata-care-face-rochii-pentru-povesti-nu-face-rochii-de-nunti-si-botezuri-dar-face-rochii-pentru-baluri-m.html

un interviu scurt si cuprinzator, pentru atelier perwoll, realizat de Marian Palie

Am fost la Sarajevo, VIP guest designer la Nivea BH Fashion Week. A fost tulburator in multe sensuri. Am vazut urme grele ale razboiului intr-un oras care si-a revenit surprinzator, am vazut saracie mai mare decat in Romania, purtata cu demnitate si cu grija pentru viitor, am vazut lipsa mijloacelor suplinita de energie si entuziasm si dorinta de a face. Am participat la un festival al modei organizat impecabil. Public ales, deschis, spontan, fotografi buni si prompti, modele fara experienta dar dispuse sa faca totul ca sa fie bine, o echipa de make-up si de hair stylists energetica si vorbitoare de limba engleza, o coregrafa foarte talentata care a scos din modele ce ele nici nu stiau ca sunt in stare. Am primit aplauze la scena deschisa la outfiturile preferate, am primit flori la sfarsitul prezentarii si am primit a doua zi dimineata poze si video. Am prezentat alaturi de designeri bosniaci cu studii la St Martin's si la Parson's, care nu au piata la ei in tara, dar prezinta fericiti si acolo pentru ca poporul lor este mandru de ei, desi preturile lor sunt prohibitive. A fost o lectie grea. Multumesc, Sarajevo!

fiecare colectie e asociata cu 2 calatorii, 

cea din care isi trage sevele 

si cea in care plec la cateva ore dupa ce i-am dat drumul in lume... 

vineri lansez corabia la apa. 

what next?

NOMAD !