The Gangster, the Cop and the Devil (2019) 3 Nov 2019 9:43 AM (5 years ago)

Ce te faci când tu, ditamai lider de organizaţie criminală, pentru care orgoliul şi reputaţia sunt totul pe lumea asta, te trezeşti lovit ca de locomotivă de un oarecare, ce nu ţine cont de pretenţiile tale, şi care intenţionează nici mai mult nici mai puţin decât să te omoare? Pur şi simplu să te omoare!
Ce faci tu, poliţist coreean, care depui toate eforturile pentru a-l reduce la tăcere pe acest boss veros şi nemilos, şi a-i distruge afacerile necurate cu automate de jocuri măsluite, în ciuda faptului că îi are la degetul mic pe mai-marii poliţiei, inclusiv pe şeful tău care face orice să-ţi pună beţe în roate?
Singurul care nu se-ntreabă ce să facă e diavolul, Kang Kyeong-ho, supranumit K, mânat de un singur gând: să ucidă. Nu contează pe cine, doar să ucidă. Are metoda lui personală: loveşte uşor maşina din faţă obligându-l pe şofer să coboare. Aparent se vor înţelege ce să facă pentru a beneficia de asigurări, dar agresorul, profitând de neatenţia şoferului, îl înjunghie de mai multe ori, lăsându-l într-o baltă de sânge. Nu există un profil al victimei: ucide pe oricine ajunge cu maşina într-o zonă mai retrasă.
Greşeala lui e că s-a legat de cine nu trebuia: de gangsterul Jang Dong-soo, interpretat de popularul actor Ma Dong-seok, un munte de om, pe care nu l-a putut răpune, ba chiar norocul l-a ferit de a o păţi mult mai rău. Iar ghinionul lui a fost că poliţistul, al cărui nume nu e dezvăluit deloc în film, interpretat de Kim Mu-yeol, îl bănuieşte ca ucigaş în serie datorită modului de operare şi a uciderii victimelor la întâmplare. Amândoi, deci, şi gangsterul, şi poliţistul, se găsesc de aceeaşi parte a baricadei, şi nu trece mult până formează o alianţă pentru prinderea diavolului, fiecare însă mânat de propriile obiective. Vi le-aş putea spune, dar n-ar mai avea atunci farmec vizionarea filmului. În orice caz, e interesant să vezi două categorii antagonice mergând împreună la vânătoare. Un film antrenant şi palpitant, care cu siguranta va fi gustat de amatorii genului de acţiune.

Prezentare realizata de lasedan – asiacinefil

Recomandãri în premierã asiacinefil 23 Jun 2019 9:03 AM (5 years ago)

DEJA VU, 2018, Coreea de Sud, Thriller/Mister, SUBTITRARE IN ROMANA

THE WRATH, 2018, Coreea de Sud, Horror/Mister/Epoca, SUBTITRARE IN ROMANA

THE DUDE IN ME, 2019, Coreea de Sud, Comedie/Fantezie, SUBTITRARE IN ROMANA

TWILIGHT: SAYA IN SASARA, 2014, Japonia, Drama/Fantezie/Familie, SUBTITRARE IN ROMANA

THE FALLEN ANGEL (NO LONGER HUMAN), 2010, Japonia, Drama/Biografic, SUBTITRARE IN ROMANA

Deja Vu (2018) – un thriller coreean plasat la graniţa dintre ficţiune şi realitate 23 Jun 2019 9:02 AM (5 years ago)

Scris si regizat de debutantul Ko Kyung-min, “Deja Vu” (2018) se constituie intr-o incercare, cu mijloace financiare reduse, de construire a unui thriller de mister in pur stil coreean, care reuseste sa tina captiv spectatorul pana la final, in ciuda evidentelor stangacii in realizare. Genul a inflorit in ultimul deceniu si s-a reinventat continuu, in Coreea, pentru a supravietui in cele din urma prin ingeniozitatea scenariilor, astfel se explica cum un film de mana a doua are capacitatea de a atrage atentia publicului in conditiile absentei unor staruri de prima mana pe afis. Lee Chun-hee e, de departe, cel mai cunoscut nume din distributie, insa nu este si personajul central in jurul caruia pivoteaza povestea. Acesta interpreteaza un politist plictisit caruia ii cade din senin in mana in caz aparent banal, a carui invstigare scoate la lumina cateva secrete bine ascunse. Personajul principal al povestii e interpretat de fosta cantareata k-pop convertita in actrita Nam Gyu-ri, ce cocheteaza de 8 ani cu industria de film si de televiziune din Coreea, aflata la primul rol principal din cariera. Desigur, personajul ei atrage intreaga atentie, concentrand tot misterul povestii in jurul sau, insa in ciuda eforturilor depuse, actrita isi arata limitele in destule ipostaze, nereusind sa se ridice la inaltimea unui astfel de rol intr-un astfel de gen. Mult mai bine se descurca Lee Gyu-han, in rolul logodnicului tinerei, un actor de roluri secundare cu vasta experienta in seriale de weekend, de familie, al carui personaj are rolul de a incurca putin banuielile spectatorului. Scenariul este in aparenta destul de fluid, insa contine multe scapari, atentii acordate unor detalii inutile, fara relevanta pentru povestea finala. Cu toate acestea, reuseste sa te tina captiv pana la final, ceea ce este o realizare suficienta pentru o productie de acest nivel (ca fapt divers, filmul a obtinut incasari de doar 330.000 $ la box-office-ul coreean).

Intr-o seara ca oricare alta, Ji-min (Nam Gyu-ri) si logodnicul ei Woo-jin (Lee Gyu-han), mergand cu masina pe un drum necunoscut, fac un accident si fug de la locul faptei. Marcata de incident, Ji-min urmeaza un tratament psihiatric recomandat de logodnicul ei, in conditiile in care constiinta ii spune ca cineva si-a pierdut viata in urma accidentului la care a fost martora. Aceeasi constiinta o indeamna sa mearga de bunavoie la politie si sa declare ca a fost martora la un accident, fiind deschisa o ancheta. La scurt timp, politia gaseste cadavrul unei caprioare, care pare a fi fost victima acestui accident, si nicidecum o fiinta umana. Trauma lui Ji-min se adanceste, devenind un mister cand incepe sa aiba halucinatii, pierzandu-si abilitatea de a distinge realitatea de fictiune. Sustinuta de aproape de logodnicul ei, urmandu-si cu strictete tratamentul medicamentos, secrete din trecutul ei ies la suprafata, complicand si mai mult intreaga poveste. Pe acest fundal, ancheta politiei avanseaza, iar misterul incepe, treptat, sa fie deslusit de cineva din umbra…

Traducerea si adaptarea au fost realizate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

The Wrath (2018) – despre blesteme şi spirite în epoca Joseon 26 May 2019 5:18 AM (5 years ago)

“The Wrath” (2018) este al doilea film de lungmetraj al regizorului Yoo Young-seon, regizorul serialului de succes “Vampire Detective”, un cineast pasionat de genul horror/mister care nu se dezminte nici de aceasta data, regizand practic un remake dupa un horror clasic coreean din 1986, “Cry of a Woman” (sau “Woman’s Wail”). In ciuda faptului ca vorbim de o productie realizata cu buget redus, ce a obtinut doar 470.000 de dolari la box-office, aceasta a fost vanduta in nu mai putin de 20 de tari inca dinainte de data premierei. Cea mai cunoscuta actrita din distributie e Seo Young-hee, ce are o prestatie ce aminteste de anteriorul rol dintr-un film horror, “Bedevilled”, in timp ce tanara Son Na-eun, membra a trupei “A-Pink”, cunoscuta din mai multe telenovele, e pentru prima oara protagonista pe marele ecran, o actrita destul de putin experimentata ce mai are multe de invatat in domeniu. Lee Tae-ri, un tanar actor al carui nume real aminteste de un star al tinerei generatii, Lee Min-ho, e principalul actor al productiei, interpretand un saman. Regizorul a incercat sa aduca stilul horror-ului din anii ’80 intr-o productie de secol XXI, fara a se obosi prea mult sa realizeze o adaptare pe masura, motiv pentru care scenariul lui Park Jae-bum nu reuseste sa aduca dinamismul specific productiilor moderne.

“The Wrath” are toate ingredientele necesare unui film horror, iar plasarea povestii in decorul dinastiei Joseon de secol XIX nu ar trebui decat sa faca si mai captivanta povestea. Insa filmul isi are limitele sale prin faptul ca regizorul a insistat – probabil din cauza constrangerilor bugetare – sa realizeze un film puternic ancorat in atmosfera filmelor de groaza din anii ’80, limitate in mijloacele de exprimare. Replicile aproape sablonate si previzibile, povestea ce curge intr-o singura directie, fara planuri secundare care sa o diversifice si sa o faca mai interesanta, efectele speciale de calitate foarte slaba, machiaje inspaimantatoare, momente de tensiune prea banale sau povesti mult prea familiare fac din “The Wrath” o productie ancorata in alte vremuri, nicidecum una dinamica, care sa aduca ceva inedit. Or, se stie, fara a aduce ceva nou, surprinzator, in special in genul horror, atat de exploatat in numeroase cinematografii, rezultatul final nu poate fi decat unul de duzina. Desi filmul nu-si depaseste conditia, prestatia actritei Seo Young-hee este peste nivelul productiei, iar povestea in sine este suficient de atragatoare pe alocuri pentru fanii genului pentru a captiva atentia, desi pe alocuri prea statica. Un film ce merita vazut o data, insa care cu siguranta va fi repede uitat… Il puteti incerca.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

The Dude in Me (2019) – Jin Young şi Park Sung Woong fac schimb de suflete într-o comedie relaxantã 12 May 2019 10:00 AM (5 years ago)

Regizorul si scenaristul Kang Hyo-jin a debutat in 2007 cu drama “Punch Lady”, insa abia in 2010 a obtinut o oarecare notorietate cu comedia de actiune “Twilight Gangsters”, in care trei bunicute incearca sa-si implineasca visul de o viata – o calatorie in Hawaii – dand spargere la o banca. Abia in 2015 reuseste lovitura carierei de pana atunci cu “Wonderful Nightmare”, ce i-a adus 6,6 milioane de dolari incasari. “The Dude in Me”, lansat in acest an, vine dupa doua productii modeste ce l-au aruncat intr-un con de umbra, insa revenirea in prim plan e una reusita: filmul a fost un neasteptat succes de box-office, obtinand incasari de 14,6 milioane de dolari. Productia imbina comedia cu fantezia, o reteta ce prinde foarte bine in Coreea, adresandu-se tuturor categoriilor de varsta, si chiar daca nu are o distributie cu nume foarte mari in prim plan, filmul a reusit sa capteze atentia publicului coreean prin nota sa optimista. Jin Young, fost membru al trupei k-pop B1A4, are primul sau rol principal pe marele ecran, dupa ce a debutat in 2014 cu un rol secundar in mega-succesul “Miss Granny” si a aparut in roluri secundare in seriale de televiziune precum “Warm and Cozy”, “Love in the Moonlight” sau “Persevere, Goo Hae-ra”. Cunoscutul Park Sung Woong e partenerul sau de nazbatii, insa desi e creditat cu rol principal, mai degraba acesta sustine protagonistul dintr-un rol oarecum secundar ca intindere si numar de scene. Pe langa ei, in roluri secundare apar figuri cunoscute ale filmului coreean, precum Ra Mi-ran, Lee Joon-hyuk, Kim Kwang-kyu sau Kim Hong-fa.

Publicul coreean a primit cu bratele deschise aceasta comedie fantezista in conditiile in care de ani buni genul a avut de suferit in Coreea din cauza lipsei de originalitate a scenariilor. Nici “The Dude in Me” nu se poate spune ca are la baza o idee originala, insa parca reuseste sa aduca buna dispozitie fara prea mari eforturi, ceea ce inseamna ca scopul realizatorilor a fost atins. Schimbarea sufletelor intre doua corpuri ? Hm, o idee consumata de mult la Hollywood, abordata de cateva ori si in cinematografia coreeana, chiar cu actori mai importanti in distributie. E surprinzator cum un asemenea scenariu poate avea, inca, un succes atat de mare in Coreea, o tara cu un public cinefil extrem de pretentios cand vine vorba de originalitate (poti distribui cei mai mari actori ai momentului in rolurile principale, tot degeaba o faci daca filmul nu are acel vino-ncoa’ care sa-l recomande din vorba in vorba si sa umple salile de cinema). Si mai suprinzator e cum a reusit sa cucereasca peste 1,5 milioane de spectatori prestatia unui actor – Jin Young – cvasi-necunoscut in lumea filmului, cu o popularitate in crestere pe micul ecran, care a facut practic un rol dublu, jumatate din film aparand in ipostaza de tocilar supraponderal, total neatragator din punct de vedere fizic, care mai apoi se transforma intr-un Don Juan ce are toate fetele la picioare, mai putin pe cine trebuie. Daca faceti un joc al imaginatiei si vi-l inchipuiti pe actorul Park Sung Woong rostind replicile lui Jin Young din pielea lui Jin Young, veti avea o uriasa surpriza. E evident ca tanarul actor l-a studiat in amanunt pe seniorul sau in materie interpretativa, rezultatul fiind impresionant. Cu toate astea, daca ar mai fi adaugat ceva carisma personajului sau, Jin Young ar fi avut o prestatie perfecta, insa pentru primul rol principal al carierei nu dezamageste. Park Sung Woong da consistenta actiunii, insa are un numar mult redus de scene in care apare, prezenta lui mult mai activa in scenariu putand constitui un atu ce a fost ratat de realizatori. Remarcabila e ca de obicei prestatia lui Ra Mi-ran, o actrita foarte indragita in Coreea, care de fiecare data cand e distribuita intr-un rol secundar reuseste sa creeze o atmosfera pe placul spectatorilor. “The Dude in Me” nu e genul de comedie exploziva, cu gaguri sau parodieri care sa starneasca hohote continue de ras, insa are o doza decenta de umor si de buna dispozitie care face agreabila vizionarea lui. Asadar, daca sunteti cumva in cautarea unui film relaxant, acesta e o alternativa ce nu trebuie evitata.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Twilight: Saya in Sasara (2014) – despre familie şi redescoperirea sensurilor vieţii 29 Apr 2019 9:17 AM (5 years ago)

“Twilight: Saya in Sasara” (2014) readuce in prim plan, cu o sensibilitate aparte, un subiect definitoriu pentru cinematografia japoneza, familia si valorile ei. Regizorul Yoshihiro Fukagawa reuseste o excelenta ecranizare a romanului “Sasara Saya” al lui Tomoko Kano, publicat in 2001, filmul dominand box-ofice-ul japonez in weekendul premierei. Yo Oizumi (pe care l-am vazut in “Kakekomi”, “Bread of Happiness” sau “Fullmetal Alchemist”) interpreteaza rolul principal masculin, in timp ce actrita Yui Aragaki, ce avea doar 26 de ani la data filmarilor, interpreteaza primul rol de mama din cariera (anterior a mai putut fi vazuta in “Wings of Kirin” si “Ballad”), fiind adevarata protagonita a productiei. Filmul spune povestea Sayei (Yui Aragaki), o tanara mama a unui splendid baietel de doar 4 luni, Yuusuke, care ramane orfan, capul familiei, Yuutaro (Yo Oizumi) pierzandu-si viata in urma unui tragic accident de circulatie. Yuutaro (sau Yuu-chan, cum ii spune Saya) era un comediant ratat, la ale carui reprezentatii sala era mereu goala si nu radea nimeni. Cel putin pana cand in viata lui a aparut Saya, singura persoana mereu prezenta la spectacole ce era cu zambetul pe buze. Dupa tragicul sfarsit, Yuutaro devine fantoma si asista neputincios la greutatile prin care trebuie sa treaca tanara lui sotie, pe care o considera nepregatita pentru a infrunta rautatea lumii. In plus, tatal lui, cu care avea o relatie foarte rece dupa ce nu a fost alaturi de sotia lui cand aceasta s-a stins, vine la funeralii si isi exprima intentia de a-si lua nepotul si de a-l creste de unul singur, fapt ce o ingrijoreaza nu doar pe Saya, care nu stia ca sotul ei ar avea un tata in viata, ci si pe Yuutaro. E momentul in care un fenomen supranatural se petrece, iar Yuutaro reuseste sa ia legatura cu Saya…

Filmul este o drama de familie cu accente de fantezie care cu siguranta va impresiona iubitorii genului prin simplitatea si sinceritatea trairilor redate de protagonisti. In centrul povestii e o tanara mama singura, Saya, care se vede in situatia de a trebui sa-si creasca de una singura copilul in urma disparitiei tragice a sotului ei. Saya e, de fapt, imaginea tipica a sotiei japoneze iubitoare, simpla si docila, care daca la inceput pare fragila, invata, in fata greutatilor, sa se descurce pe cont propriu si sa-si depaseasca fragilitatea. Isi iubeste mult sotul si fiul, tanjeste dupa o familie pe care niciodata n-a avut-o (toti cei dragi s-au stins unul dupa altul, viata ei find o continua peregrinare intre casele rudelor mai apropiate sau mai indepartate care au crescut-o) si din aceasta cauza isi dedica viata acestei familii dobandite in urma casatoriei cu Yuutaro, iubind-o fara regrete. Poate drama lui Yuutaro este la fel de profunda ca a ei, cu deosebirea ca Saya nu a stiut nici un moment ceea ce sotul ei a ales sa ascunda de ea. El considera ca tatal lui a murit de mult, si cum mama lui murise si ea, impartasea aceeasi soarta cu Saya, astfel ca apropierea lor a fost mult mai rapida. Cu aceste rani in suflet, tanarul cuplu si-a pierdut, asadar, increderea in familie si in valorile ei, dar cei doi nu au ezitat sa-si intemeieze ei insisi propria familie si, astfel, sa redescopere semnificatia ei. Dar poate familia supravietui grelei incercari a pierderii stalpului ei de sprijin ? Saya se zbate sa isi demonstreze ca poate fi o buna mama, in ciuda lipsei de experienta si, treptat, descopera acele valori interioare pe care le poseda dintotdeauna dar pe care nu le constientiza, care ii au puterea de a merge mai departe in ciuda tuturor piedicilor. Un film sensibil, cu multe lectii de viata emotionante, care cu siguranta nu va fi usor de uitat…

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

The Fallen Angel (2010) – Toma Ikuta, geniu în depresie într-o ecranizare dupã Osamu Dazai 14 Apr 2019 10:07 AM (6 years ago)

Nascut intr-o familie instarita, Oba Yozo (Toma Ikuta) e un copil ce aparent are o copilarie fericita. Locuieste intr-o resedinta somptuoasa, are o intreaga armata de servitori la dispozitie, e tratat regeste si, de ziua lui, marele vis i se implineste: tatal lui ii permite sa fie plimbat cu caleasca. Insa dincolo de luxul acestei vieti aparent fericite se ascund mari frustrari date de lipsa de afectiune a parintilor, care il fac la un moment dat pe micutul Oba sa exclame: “Imi pare rau… ca m-am nascut !”. In perioada adolescentei, un coleg de clasa, vazandu-i desenul iesit din comun, ascuns cu grija intr-un dulap, ii prevede un viitor stralucit ca desenator, spunandu-i ca femei frumoase vor roi in jurul sau, fascinate de talentul sau. Ulterior, Oba il cunoaste pe Horiki (Yusuke Iseya), un pictor ratat care mereu ii cere bani imprumut, si care vede talentul din el, sugerandu-i sa il urmeze pentru a i-l cizela. In acest mod cei doi devin prieteni apropiati, Oba ajungand in anturajul mai mult sau mai putin artistic al lui Horiki, inconjurat de femei frumoase si alcool. Curand insa depresia va pune stapanire pe Oba, viata lui incepand sa se afunde in patima alcoolului si a propriilor esecuri ca fiinta umana.

“Fallen Angel” (2010) (cunoscut cu titlul initial de “No Longer Human”) a fost ultimul film al regizorului japonez Genjiro Arato, care 6 ani mai tarziu se stingea din viata la varsta de 70 de ani. Acesta a adaptat scenariul filmului dupa un cunoscut roman, “Ningen Shikkaku” (“No Longer Human”), scris de unul din cei mai remarcabili scriitori japonezi ai secolului XX, Osamu Dazai. In fapt, “No Longer Human” este un roman autobiografic, considerat capodopera intregii creatii literare a lui Dazai, fiind cel de-al doilea cel mai bine vandut roman din Japonia din toate timpurile, dupa “Kokoro” al lui Natsume Soseki. In ziua de azi, scrierile lui Osamu Dazai sunt considerate clasice pentru literatura japoneza, stilul lui fiind unul semi-autobiografic, cu multe experiente traite in viata reala de scriitor si transpuse in scrierile lui. Influentat de scriitori precum Ryunosuke Akutagawa sau Fyodor Dostoievski, Osamu Dazai e un personaj celebrat in Japonia, dar aproape cvasi-necunoscut in lumea occidentala, foarte putine din scrierile lui fiind traduse in alte limbi (din fericire iubitorii de literatura japoneza din Romania au sansa sa lectureze unul din romanele sale celebre, “Amurg”, tradus in romana). In acelasi timp, Dazai a ramas in istoria literaturii japoneza si ca una din figurile literare cele mai infame, datorita vietii lui tumultoase, alimentate de anturajul femeilor cu moravuri usoare si de o constanta lupta cu alcoolul si depresia, aceste elemente regasindu-se in scrierile sale, cu precadere in “No Longer Human”. Toate acestea au dus, in cele din urma, la sinuciderea sa in 1948, cand se afla pe culmile succesului, la doar 38 de ani. “No Longer Human”, care s-ar putea traduce “Descalificat a fi o fiinta umana”, e considerat de multi un fel de testament literar al scriitorului, in conditiile in care acesta si-a luat viata la scurt timp dupa publicarea ultimei parti a romanului sau.

Filmul din 2010, un omagiu adus marelui scriitor, il are in rolul principal pe Toma Ikuta (Brainman, Grasshopper, Prophecy, The Top-secret: Murder in Mind), aflat la debutul pe marele ecran, secondat de mereu fascinantul Yusuke Iseya (Shinjuku Swan 1 si 2, JoJo’s Bizarre Adventure, Joker Game, Mozu: The Movie). Productia, ce are o lungime de peste 130 de minute, i-a adus premiul pentru Cel mai bun debutant lui Toma Ikuta, a carui prestatie e cu adevarat remarcabila. Insa ritmul lent in care ne este dezvaluita povestea, durata extrem de lunga a filmului si lipsa acelei puternice voci narative din romanele lui Dazai (majoritatea narate la persoana intai) sunt tot atatea puncte slabe ale acestei realizari artistice de amploare, plasata in prima jumatate a secolului XX, intr-o Japonie marcata de un militarism exacerbat ce duce in cele din urma la invadarea Manciuriei. Personajul central, Oba Yozo, isi traieste drama in tacere, fara ca regizorul sa fi reusit sa transmita emotia data de o minutioasa analiza psihologica a unui personaj cazut in depresie. Isi iroseste viata in baruri, in anturajul femeilor frumoase care il atrag prea putin, iar focul pasiunii pentru desen e unul parca artificial, mult timp spectatorul nereusind sa realizeze care e, de fapt, acel lucru care face din acest personaj unul exceptional, mistuit de suferinta de a fi ignorat de propria familie. Ce e demn de remarcat la acest film sunt decorurile, atmosfera de inceput de secol XX recreata pana in cele mai mici detalii, stilul boem de viata al scriitorilor acelei perioade, elementele victoriene de decor, anumite nuante subtile prin care se incearca patrunderea in mintea personajului principal si, desigur, interpretarea lui Toma Ikuta. Per ansamblu, un film autobiografic tipic japonez, in care plusurile si minusurile se contopesc si lasa loc imaginatiei spectatorului, singurul in masura sa judece daca ceea ce regizorul Genjiro Arato ofera chiar reuseste sa reconstituie cu fidelitate drama lui Oba Yozo din celebrul roman al lui Osamu Dazai.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de Elenas (Asia Team) pentru asiacinefil.

Firebird (1997) – Lee Jung-jae într-unul din primele sale roluri pe marele ecran 7 Apr 2019 9:27 AM (6 years ago)

„Firebird” (1997) a fost ultimul film regizat de Kim Young-bin, un regizor coreean exponential al anilor 90 ce a regizat cu precadere filme de actiune din genul „hard-boiled”. In Extremul Orient, la sfarsitul anilor 80 si de-a lungul anilor 90, industria de film din Hong Kong a imbratisat genul „hard-boiled” prin intermediul unui regizor necunoscut pe atunci, dar care avea sa devina unul din cele mai mari nume ale filmului chinezesc din toate timpurile, un anume John Woo. Colaborand cu actori precum Chow Yun-fat, Tony Leung sau Andy Lau, filmele lui Woo au ajuns in scurt timp celebre si extrem de populare, lansand o moda in Extremul Orient, la care a incercat sa se alinieze si Coreea de Sud, prin mijloacele sale financiare mult mai reduse. Regizorul Kim Young-bin a fost unul exponential pentru acest gen de filme, „hard-boiled”, in Coreea, cu antieroi, femei fatale, spioni sau suspecti de serviciu prinsi in paienjenisul unor jocuri periculoase, filme de actiune nu de putine ori violente si presarate cu scene „fierbinti” in masura a reda cat mai realist decrepitudinea caracterului uman. Colaborand cu legenda filmului coreean Im Kwon-taek (la „The General’s Son”), cel mai exponential regizor din toate timpurile din Coreea, Kim Young-bin si-a imbunatatit calitatea productiilor de la un film la altul, cea mai cunoscuta realizare a sa fiind, de departe, „The Terrorist” (1995). Scenele de actiune au devenit mult mai fluide, iar in privinta scenariilor a incercat sa le dea o oarecare profunzime, analizand cat mai complex posibil pentru un film de actiune protagonistul, de obicei un barbat aratos dar lasat fara alte alternative decat violenta pentru a-si exprima furia impotriva discriminarii si nedreptatii la care il supune societatea. In rolul principal din „Firebird” il vedem pe tanarul Lee Jung-jae, ce avea in 1997 doar 24 de ani si se afla la abia al treilea rol intr-un film, remarcandu-se deja pe micul ecran in cateva seriale, cel mai notoriu fiind „Sandglass” in 1995. Rolul negativ ii revine actorului Son Chang-min, un cunoscut actor in anii 90, care s-a reprofilat ulterior spre lumea serialelor de televiziune (poate cea mai celebra interpretare a acestuia fiind rolul Shin Don din serialul omonim din 2005).

Titlul filmului, „Firebird” („Pasarea de Foc”) face referire, de fapt, la celebrul fenix, un simbol, in mitologie, al invierii, nemuririi si reinnoirii. In coreeana, „bulsajo” (titlul original al filmului) inseamna „pasare nemuritoare”, astfel ca el se transforma intr-o metafora a renasterii personajului principal, Peter, un anti-erou prin excelenta, din propria cenusa. Metafora se origineaza intr-un eveniment din trecutul personajului, cand acesta se spune ca a incendiat o biserica, renascand din cenusa fostei sale vieti pentru a dobandi tot ceea ce nu a avut vreodata: bunastare si chiar putina fericire. Din pacate, cladita pe cenusa altora. In ciuda faptului ca scenariul nu este neaparat unul iesit din comun, existand multe lipsuri in elaborarea lui (de exemplu nu aflam niciodata care era planul secret al lui Peter, un fir epic care e dezvoltat cu insistenta de regizor, pentru ca in final sa fim lasati fara vreo explicati a motivatiei sale) si avand evidente carente in realizare (se trece cu foarte mare usurinta si rapiditate peste unele momente din scenariu sau pur si simplu acestea sunt insirate intr-un ritm alert, fara a fi dezvaluite treptat, in tihna), „Firebird” ne propune un tanar actor – Lee Jung-jae – de o maturitate interpretativa ce avea sa anunte marele actor de mai tarziu. Lee Jung-jae e pur si simplu fascinant in rolul personajului sau, care dintre toate cele in preajma carora graviteaza e cel mai putin anti-erou cu putinta. E un pierde-vara care mereu asteapta o oportunitate de la viata, un fir de care sa se agate pentru viitorul sau. E orfan de mic si desi e crescut intr-un mediu – la o biserica romano-catolica – care ar fi trebuit sa-l indrepte spre o viata onesta, alege calea ratacirii si revoltei impotriva propriului destin, devenind un neadaptat. In astfel de filme, „hard-boiled”, ajungi sa te atasezi de anti-eroul din rolul principal, de care se indragostesc, desigur, si cele mai frumoase femei, dar acest anti-erou, conform regulilor genului, face ce face si mereu o sfarseste rau, nimerind din lac in put. Pentru ca de fapt renasterea lui Peter e mai degraba doar o iluzie de moment, o satisfactie efemera oferita de soartã unei persoane singuratice, prin fire croita spre o realizare pe cont propriu si prin mijloace proprii, aparent lipsita de sentimente dar care prin Lee Jung-jae ne demonstreaza ca poate avea si trairi mai profunde decat cele primare. Lee Jung-jae se transforma, treptat, din personajul total lipsit de sentimente si marcat de porniri animalice, ce degaja un aer de superioritate explicabil doar prin infatisarea sa angelica si printr-o siguranta de sine incontestabila, intr-un dandy agreabil, ce nu ezita sa-si arate latura sensibila femeilor fata de care incepe sa simta o oarecare simpatie data tocmai de fragilitatea lor in fata barbatilor din anturajul lor. Vazand drama acestora, transfomarea lor in obiecte de decor ale ambitiei nemasurate a lui Min-sub, brusc se naste in subconstientul sãu un sentiment de fraternizare ce depaseste granita formalului, transformandu-se prin filtrul sentimentelor in pasiune sincera si profunda. Iar de aici pana la un conflict deschis cu Min-sub nu mai e decat un pas. Un film de urmarit in mod expres pentru prestatia lui Lee Jung-jae, dar si pentru atmosfera specifica anilor 90 ce face aceasta productie inconfundabila ca stil de realizare. Astfel de filme nu se compara, calitativ, cu cele realizate in cinematografia coreeana din zilele noastre, dar vor ramane in istoria filmului pentru aceste mici subtilitati, ce le fac atat de speciale, desi obscure.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

My New Sassy Girl (2018) – Cha Tae-hyun dupã 15 ani în sequelul la „My Sassy Girl” ! 4 Apr 2019 9:39 AM (6 years ago)

“My New Sassy Girl” (2016) este mult-asteptatul sequel dupa filmul din 2001, productie care la vremea respectiva a adus o mare contributie la renasterea filmului coreean, odata cu explozia Valului Coreean (Hallyu). “My Sassy Girl” a fost un succes urias de box-office (peste 32 de milioane de dolari incasari la nivelul anului 2001 insemna un adevarat hit), transformandu-i pe cei doi protagonisti, Cha Tae-hyun si Jun Ji-hyun, in vedete peste noapte. De-a lungul anilor s-a mai incercat aceeasi reteta, in filme precum “Windstruck” (tot cu Jun Ji-hyun in rolul principal feminin) sau “Cyborg She”, s-a incercat reluarea temei in seriale de televiziune din Japonia si recent Coreea (in decor de epoca !), si chiar s-a incercat un pseudo-sequel in China in urma cu mai multi ani, dar niciuna din aceste productii nu a reusit sa se ridice la nivelul celei originale. In 2016, producatorii coreeni si chinezi si-au unit fortele si au realizat un sequel autentic vorbit in coreeana, chineza si japoneza (iata ce inseamna un succes pan-asiatic, pentru ca filmul din 2001 a devenit celebru nu doar in Extremul Orient, ci si pe intreg continentul), ce incearca sa reia povestea de unde a fost ea lasata. Cha Tae-hyun isi reia rolul atat de drag, al personajului Gyun-woo, dupa 15 ani, in timp ce partenera lui este de aceasta data Victoria Song, membra de origine chineza a trupei de fete f(x), aflata la debut pe marel ecran. In rolurile secundare ii vedem pe cunoscutul Bae Sung-woo, responsabil cu intretinerea bunei dispozitii alaturi de Cha Tae-hyun, pe japoneza Fuji Mina, dar si pe cunoscutul Choi Jin-ho, o figura cunoscuta a filmelor si serialelor coreene, in rolul necrutatorului director Kim. “My New Sassy Girl” a obtinut aproximativ 20,6 milioane de dolari incasari in intreaga lume, si desi nu a fost apreciat de publicul coreean, ce nu este un adept al sequel-urilor peste ani, a reusit sa capteze atentia in tari precum Filipine, Vietnam sau China. Regia e semnata de regizorul lui “Once in a Summer” (2006), Jo Geun-sik.

Fiind vorba de un sequel, cea mai buna premisa de la care trebuie sa pornesti in momentul in care incepi vizionarea este ca doar intr-un procent foarte mic, un sequel reuseste sa se ridice la nivelul sau sa depaseasca productia originala pe care o continua. Fara a avea vreo asteptare si considerand filmul unul de sine statator, fara comparatii inutile, exista sansa ca privind “My New Sassy Girl” sa ramai cu o impresie placuta, asa cum de obicei o comedie romantica reuseste sa ti-o lase. Nu-l mai avem pe acel Cha Tae-hyun de acum 15 ani, dornic de afirmare si in lumea filmului (dupa ce devenise pe atunci cunoscut pe micul ecran si in lumea muzicala – a nu se uita celebrul lui hit “I Love You” de la inceputul anilor 2000), nici Cha Tae-hyun nu mai e la fel de tanar si plin de vigoare ca atunci, insa ramane acelasi comediant iubit de public care reuseste sa ne faca sa zambim prin spiritul sau mereu optimist si vesel. Victoria, in rolul fetei obraznice, preia multe din ceea ce personajul lui Jun Ji-hyun a lasat in urma, astfel ca brutalitatea ei fizica nu face decat sa completeze personajul nou aparut in viata lui Gyun-woo, de fapt reaparut, caci vorbim e prima lui iubire. Fiind vorba de o coproductie coreeano-chineza, prezenta mai multor elemente ce amintesc de China si traditiile chinezesti nu e deloc intamplatoare. “My Sassy Girl” in mod evident nu avea nevoie de un sequel, insa asocierea celor doua companii de productie a avut un public tinta: cel chinezesc. De aceea fata de care Gyun-woo se reindragosteste peste ani e o chinezoaica, nunta se realizeaza pe meleaguri chinezesti, intr-o comunitate traditionala, si nu e putine ori dialogurile sunt chiar in chineza. Telul producatorilor a fist doar partial atins, caci pe piata chinezeasca filmul nu a obtinut mai mult de 5 milioane de dolari incasari. Insa spre deosebire de alte coproductii coreeano-chineze anterioare, “My New Sassy Girl” e una chiar reusita, realizata din perspectiva coreeana. Si un lucru demn de remarcat e faptul ca lipsesc accentele melodramatice, o caracteristica a productiilor coreene de gen. Filmul e amuzant, usor de urmarit, cu prestatii bune ale protagionistilor si actorilor din rolurile secundare, atmosfera lui generala fiind una optimista, de buna dispozitie. Productia contine si unele ironii inteligent plasate ce speculeaza naivitatea turistilor ce vin sa viziteze Coreea, ce au o impresie idilica despre aceasta si pe care ghizii turistici nu ezita sa o alimenteze dand o senzatie de magnitudine unor lucruri minore precum un camp de orez sau un munte, care peste tot in lume arata la fel, dar care, daca sunt coreene, sunt ceva special, nu ? Umorul e dus la cote maxime prin parodierea unor filme celebre, cum e cazul lui “2046” a lui Wong Kar-wai, si prin imaginatia regizorului, ce reuseste cateva momente memorabile, peste valoarea de ansamblu a filmului. Una peste alta, privit de sine statator, nu ca un sequel propriu-zis care automat te impinge spre tentatia unei comparatii, “My New Sassy Girl” e un film relaxant, amuzant si cu un scenariu ofertant, ce ofera o experienta placuta amatorilor genului comedie-romantica si ocazia reintalnirii cu unul din cei mai buni comedianti ai Coreei, Cha Tae-hyun.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) epntru asiacinefil.

Burning (2018) – o explorare profundã a condiţiei umane din perspectiva apreciatului Lee Chang-dong 31 Mar 2019 9:44 AM (6 years ago)

Lee Chang-dong, unul din cei mai apreciati si premiati regizori coreeni din toate timpurile, revine dupa o pauza de 8 ani, prezentandu-ne o poveste despre invidie si triunghiuri amoroase cu final tragic. Noul sau film, “Burning” (2018), a depasit ca numar de premii si nominalizari orice alta productie anterioara a sa. Daca pana la “Burning”, “Poetry” (2010) si “Oasis” (2002) au reprezentat cele mai premiate filme ale lui Chang-dong (premiat, de altfel, pentru fiecare din cele 6 productii ale sale de pana in prezent), “Burning” vine ca o incununare a stralucitei sale cariere regizorale, aducandu-i nu mai putin de 34 de premii si 103 nominalizari ! E o performanta pe care rar un regizor coreean – poate doar Park Chan-wook – o poate atinge, in momentul de fata. Filmul a fost un succes la festivalurile nationale si internationale (Cel mai bun film si regizor la Premiile Filmului Asiatic 2019, castigator la Cannes al Premiului FIPRESCI, Cel mai bun film la Grand Bell Awards), iar la box-office a reusit sa stranga 6,8 milioane dolari, un lucru laudabil tinand cont ca vorbim de o drama artistica non-comerciala. Productia are la baza un scenariu scris de Lee Chang-dong si Oh Jung-mi, fiind o adaptare dupa o nuvela a celebrului scriitor japonez Haruki Murakami, “Incendiul din hambar”. Interesant este ca postul tv japonez NHK, ce detine drepturile pentru opera lui Murakami, l-a contactat pe celebrul regizor coreean si i-a cerut sa aleaga si sa adapteze nuvela scriitorului japonez intr-un film, si asa s-a nascut “Burning”. Nu doar nuvela lui Murakami l-a inspirat pe Lee Chang-dong, ci si povestirea clasica din 1939 a celebrului scriitor William Faulkner, “Hambarul in flacari” (pe parcursul filmului nu intamplator e amintit scriitorul american ca fiind preferatul protagonistului). Regizorul a declarat, la o conferinta de presa, ca filmul sau este, de fapt, “povestea unui Faulkner tanar traind in lumea lui Murakami”. Renumele regizorului a facut ca filmul sau sa fie un succes la Cannes, atat in competitia oficiala cat si la Targul de Filme tinut in paralel cu festivalul, “Burning” fiind vandut in nu mai putin de 100 de tari. A fost, de asemenea, propunerea din acest an a Coreei de Sud pentru categoria “Cel mai bun film strain” a premiilor Oscar. Filmarile au durat 4 luni si jumatate, din septembrie 2017 pana la sfarsitul lui ianuarie 2018, si chiar daca vorbim de un film de aproape 2 ore si jumatate, lungirea perioadei filmarilor se datoreaza unor probleme ce au tinut de specificul zonei in care s-a filmat. Astfel, zona Paju, situata undeva in apropierea granitei cu Coreea de Nord, e celebra pentru ceata sa. Conform regizorului de imagine, au fost filmate multe cadre incetosate in zori, insa acestea au fost sterse la montajul final deoarece… au iesit mult prea frumoase in raport cu atmosfera cenusie a filmului, iar o scena de cateva minute, in care personajele stau si discuta pe veranda unei case de tara, a fost filmata timp de o luna, doar cateva minute in fiecare zi, pentru a se putea surprinde asfintitul pe camera. In rolul principal il revedem pe excelentul Yoo Ah-in (Veteran, The Throne, Like for Likes), care face din nou un rol la inaltime, avand-o partenera pe debutanta Jun Jong-seo, “vinovata” de principalele scene care au clasificat filmul ca fiind unul nerecomandat minorilor. Triunghiul trebuia completat de Gang Dong-won, insa acesta a refuzat rolul (cum poti refuza un monstru sacru precum Lee Chang-dong ?), fiind inlocuit de Steven Yeun, un actor cvasi-necunoscut in industria coreeana de film, ce a aparut in recentul “Okja”, dar care in Statele Unite e destul de cunoscut in special pentru aparitia in serialul “The Walking Dead”.

Revenirea lui Lee Chang-dong, dupa o pauza de 8 ani, e una care se ridica din plin la nivelul asteptarilor fanilor sai. Personajul principal interpretat de Yoo Ah-in, Jong-su, e unul prins intre visul de a deveni scriitor si limitele lumii in care traieste. Fara prea multe asteptari de la o viata dezolanta (nu intamplator auzim, pe fundal, la televizor, despre problema gravitatii fenomenului somajului in randul tineretului), acesta isi accepta rolul de victima tacuta a societatii, dobandind orice noua experienta ii poate fi de folos pentru a scrie o poveste. In momentul in care o revede pe prietena lui din copilarie, Hae-mi, complet schimbata, e usor tulburat: nu-si aminteste de ea decat vag, pare putin stanjenit, dar nu ii displace compania ei. E singur, nu are o partenera, iar firea ei extrovertita si marturisirile facute lui ca in trecut era iubirea ei secreta o fac pe tanara dintr-odata un element cheie in prezentul lui Jong-su. O scurta partida de amor si imaginea unui turn ce poate fi vazut pe geamul apartamentului de la mansarda al lui Hae-mi il fac pe Jong-su sa realizeze, brusc, imensitatea unei lumi noi ce se intindea in fata sa, despre existenta careia habar nu avea. In fapt, soarta adusese fata in fata doi visatori: ea, care visa cu ochii deschisi sa ajunga in Africa, fascinata de traditiile bosimanilor, si, de ce nu, sa fie iubita de un Fat-Frumos care sa-i faciliteze calatoriile prin lume; el, care in ciuda greutatilor din familie si singuratatii, spera sa devina scriitor si sa isi extinda universul de cunoastere prin trairi mai putin empirice. O extrovertita si un introvertit care, la prima vedere, se puteau completa armonios, ar fi trebuit sa formeze temelia acestei povesti misterioase. Dar scenaristii au rescris iluziile tanarului Jong-su, cand, la intoarcerea din Africa, Hae-mi vine insotita de un “dandy”, Ben, deloc intamplator numit ulterior de Jong-su “Gatsby”, pe care l-a cunoscut in Africa si care i-a tinut companie fetei pe toata durata sederii acolo. Vizibil deranjat de compania lui Ben, devenit instant in subcontientul sau un rival la inima fetei, Jong-su se simte tradat, realizand brusc ca universul sau se ingusteaza prin perspectivele sumbre pe care dintr-odata i le ofera. Nu poate concura cu un tanar de bani gata ce are un Porsche si un apartament in Gangnam, o sursa misterioasa de venituri, timp berechet si o pasiune pentru lectura si calatorii care il transforma in partida perfecta pentru orice fetiscana visatoare ca Hae-mi. Desi jenat, Jong-su accepta sa se insereze, prin complicitatea lui Hae-mi, in cercul de prieteni al lui Ben, observand si analizand lumea elitelor. Cand Ben ii marturiseste acestuia, intr-un moment de sinceritate excentrica, un secret, Jong-su incepe sa fie macinat de curiozitate. Stilul de viata al lui Ben il fascineaza, iar generozitatea acestuia, ce ajunge sa-i marturiseasca pana si cele mai intime secrete, il pune pe ganduri. E clar, Jong-su trebuie sa porneasca in cautarea unor raspunsuri…

“Burning” aduce aminte putin de 3 din succesele anterioare ale lui Lee Chang-dong. Intr-o scena memorabila, Hae-mi danseaza la bustul gol in fata celor doi barbati, la asfintitul soarelui, sub efectul marijuanei, plutind cu privirea spre zarile intunecate indepartate. Scena aminteste flagrant de cea a dansului metaforic din “Oasis”, in care cei doi protagonisti danseaza in trafic, intr-o descatusare a imaginatiei sub impulsul irealului. Co-scenarista Oh Jung-mi nu face deloc intamplator trimitere la aceasta scena a dansului, considerand filmul “un dans care cauta sensurile vietii”. Mai apoi, cautarile lui Lee Jong-su cu masina, pe strazile inguste din oras, amintesc de sosirea in oraselul de provincie Milyang a lui Jeon Do-yeon in “Secret Sunshine”, cu aceeasi camera de filmare plasata pe bordul masinii, ce ne reda perspectiva protagonistului, iar scena scurta cu predica din biserica tot la “Secret Sunshine” face trimitere. In sfarsit, cautarea insistenta a raspunsurilor de catre Jong-su, numeroasele lui drumuri in oras si in afara lui, amintesc de cautarile neincetate ale batranicii interpretate de Yun Jun-hee din “Poetry” a inspiratiei, intr-un context deloc optimist. “Burning” reuseste sa pastreze o nota misterioasa evidenta pana la final, fiind genul de film care in mod intentionat eludeaza anumite raspunsuri clare, pentru a ne lasa imaginatia sa ni le furnizeze. Gaurile din lantul de evenimente, piesele lipsa ale puzzle-ului fara de care niciodata nu vom putea sti adevarul fac aluzie la lumea misterioasa in care traim, o lume in care, dupa cum spunea insusi regizorul, “simtim ca ceva nu e in regula, dar nu putem arata cu degetul pentru a indica adevarata problema”. Jocul de-a soarecele si pisica, extrem de inteligent redat sporeste suspansul, iar rezultatul e un film elaborat, ce reuseste sa abordeze cateva teme ofertante, precum cea a familiei, invidiei, diferentelor de clasa sau dreptatii sociale. “Burning”, extrem de apreciat de critici, e un film eveniment, cum tot mai rar vedem in cinematografia coreeana, in care jocul celor 3 actori din rolurile principale e fara de cusur, in care imaginile si coloana sonora reusesc sa mentina tensiunea la cele mai inalte cote, creand o atmosfera in ton cu starea sufleteasca a personajelor. Un film care te hipnotizeaza pur si simplu si te bantuie, ce sapa adanc in profunzimea conditiei umane, al carui deznodamant nevazut depinde de unghiul de vedere al fiecarui spectator si de cat de bogata e imaginatia acestuia… Prin “Burning”, Lee Chang-dong e din nou la inaltime, confirmandu-si renumele.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de selaflaure (Asia Team) pentru asiacinefil.

Hit-and-Run Squad (2019) – primul film coreean din lumea maşinilor de curse, un thriller de acţiune în stilul lui „Veteran” 29 Mar 2019 12:37 PM (6 years ago)

Premiat cu 3 ani in urma cu premiul “Cel mai bun regizor debutant” la BaekSang Arts Awards pentru filmul “Coin Locker Girl”, Han Jun-hee revine cu un nou succes electrizant, “Hit-and-Run Squad”, unul din succesele de casa ale acestui inceput de an in Coreea. Cu 13,4 milioane de dolari incasari, filmul a atras atentia publicului prin tema sa, una nemaiintalnita in cinematografia coreeana, cea a curselor de masini. Inspirat evident din cinematografia de peste Ocean, subiectul aduce mai degraba cu celebra serie “The Fast & The Furious”, pastrandu-se, desigur, proportiile, nefiind deloc intamplatoare promovarea acestei productii in acest mod. Distributia e una atragatoare, cap de afis fiind trioul Gong Hyo-jin (ce revine pe marele ecran dupa rolurile excelente din thrillerurile psihologice “Missing” si “Door Lock”), Ryoo Joon-yeol (cu o prestatie solida in “Believer”, poate filmul anului 2018) si Cho Jung-seok (cunoscut din filme precum “The Exclusive: Beat the Devil Tattoo:, “My Annoying Brother” si “The Drug King”). Din linia a doua, in roluri secundare, ii remarcam pe cunoscutii Lee Sung-min, Yum Jung-ah si Jeon Hye-jin, ce dau consistenta povestii prin interpretarea lor realista. Lee Je-hoon a refuzat rolul principal masculin, acesta fiind inlocuit de Ryoo Joon-yeol.

Filmul este o productie in principal de actiune construita in jurul lumii curselor de masini si a pasionatilor de cai putere, ce are si accente comice, dar si dramatice pe parcursul sau. In fapt, realizatorii incearca sa aduca in peisajul cinematografic coreean vibratia masinilor turate la maxim din “The Fast & The Furious” si sa deschida apetitul publicului tanar cu precadere masculin coreean spre astfel de subiecte. Nu e deloc intamplatoare, in acest context, portita lasata in final pentru un sequel. Ce e insa mai surprinzator e faptul ca trei din personajele cheie ale filmului sunt femei, ce conduc practic ostilitatile. Gong Hyo-jin isi interpreteaza bine rolul de politista de la Afaceri Interne ce e transferata la o divizie periferica a Politiei aparent ca pedeapsa. Personajul ei e unul sobru, cu un simt al umorului destul de straniu (mai mult ironic), cu care n-ai dori sa ai de-a face. Nu e un rol foarte solicitant, poate cu exceptia faptului ca la un moment dat o vedem pe indragita actrita conducand un bolid de curse in mare viteza, o provocare mult mai mare decat rolul insusi, unul ce nu iese prea mult in evidenta. Ryoo Joon-yeol are rolul principal masculin, un personaj deja tipic in cinematografia coreeana – cretul ochelarist nastrusnic si inventiv, un mini-geniu ce rezolva prin stralucirea mintii sale cele mai complicate enigme. Cho Jung-seok e perfect in rol negativ – poate producatorii il vor mai distribui in astfel de ipostaze, ce-i vin mult mai bine decat cele din comedii sau drame, in care interpreteaza personaje pozitive. Personajul sau e unul tipic pentru cinematografia coreeana si parca l-am mai vazut in “Veteran” in interpretarea lui Yoo Ah-in: un fiu rasfatat ce provine din high-life-ul societatii coreene, pentru care oamenii sunt simple instrumente ale jocului au si ale pasiunii sale pentru cursele de masini. Insa spre deosebire de “Veteran”, acest personaj negativ nu e suficient dezvoltat de scenarist, are o atitudine destul de predictibila, de la un moment dat incadrandu-se perfect in ceea ce inseamna azi personajul bogatului lipsit de orice scrupule din filmul coreean. Povestea filmului nu exceleaza, insa e suficient de captivanta pentru a te tine langa film pe toata durata celor peste 2 ore si 10 minute ale sale. Nu trebuie sa fii un fan impatimit al masinilor pentru a urmari filmul, nu contine detalii tehnice sau lucruri plictisitoare pentru necunoscatori sau publicul feminin, astfel ca vizionarea lui e recomandata tuturor iubitorilor de actiune. Unele glume sunt reusite, intre unele personaje exista chimie pe ecran, iar lunga scena a urmaririi cu masini de curse pe strazile Incheonului e una din cele mai reusite urmariri dintr-un film coreean realizata vreodata. Un film care sigur te va prinde, daca esti un impatimit al actiunii, un posibil deschizator de drumuri in cinematografia coreeana pentru productiile axate pe lumea masinilor si a curselor interzise, ce prind atat de bine la Hollywood.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

The Little Prince (2008) -Tak Jae-hoon într-o fabulã urbanã cu semnificaţii profunde 17 Mar 2019 10:54 AM (6 years ago)

Tradusa in peste 300 de limbi si dialecte, vanduta in peste 140 de milioane de exemplare si votata “Cea mai buna carte a secolului XX” in Franta, “Micul Print”, cea mai cunoscuta povestire a scriitorului Antoine de Saint-Exupery continua sa fascineze si sa inspire, de la publicarea sa in 1943 pana in zilele noastre. Cu ceva timp in urma – iata ca deja s-au implinit 11 ani de la premiera – , realizatorii coreeni au lansat un film cu un titlu omonim, al carui subiect face trimitere la povestirea lui Saint-Exupery. “The Little Prince” din 2008 e o emotionanta poveste de viata in care, asa cum ne asteptam, familia ocupa pozitia primordiala. S-au realizat de-a lungul timpului multe ecranizari dupa celebra povestire, s-au scris piese de teatru, s-au realizat animatii, carti pentru copii viu colorate, tema fiind una mereu pasionanta pentru generatii intregi. Cu ajutorul scenariului scris de Lim Jin-pyung, regizorul debutant Choi Jong-hyeon apeleaza la tema Micului Print ca pretext pentru o tulburatoare poveste de familie in care protagonist e nimeni altul decat actorul Tak Jae-hoon, un cunoscut al rolurilor comice (The Worst Guy Ever, The Three Kim’s, What Happened Last Night ?). De aceasta data interpreteaza un rol dramatic, insa in ciuda aparentelor, personajul sau incearca sa infrunte greutatile cu zambetul pe buze. In rolul “Micului Print” il vedem la debutul pe marele ecran pe actorul-copil Kang Soo-han, care desi din 2008 nu a mai aparut in vreun film, nu a trecut neremarcat de producatorii de seriale, aparand intr-o multime de seriale de televiziune in rolul copilariei unor personaje (el a fost interpretul personajului lui Kim Nam-gil din copilarie in serialul “Bad Guy” sau a lui Hodong din copilarie in serialul “Princess Ja-myung). Filmul a fost realizat cu un buget modest, restul distributiei continand nume mai putin cunoscute ale filmului coreean, insa acest lucru nu afecteaza in vreun fel calitatea productiei, ce ramane una ridicata.

Cuvantul cheie al productiei “The Little Prince” e regretul. Tehnicianul de sunet Jong-cheol e dedicat prea mult meseriei sale, unde e un profesionist desavarsit, in ciuda nerecunoasterii meritelor de catre seful sau. In schimb, cea care are de suferit e familia sa, cu care isi petrece mult prea putin timp. E marea greseala a acestuia, ce se va transforma intr-o profunda si constanta sursa de regrete, in momentul in care familia lui dispare intr-o clipa. Urmeaza un firesc moment de cadere, de autoinvinovatire, de ratacire in patima alcoolului, insa intalnirea cu micutul Young-woong, un suflet pur ca cel al Micutului Print al lui Saint-Exupery va marca momentul inceperii procesului de vindecare al lui Jong-cheol. Desigur, paralelismul intre poveste si realitatea din film are o limita ce tine de imaginatia scenaristului, insa per ansamblu faptul ca un adult primeste o adevarata lectie de viata de la un suflet greu incercat de copil e deja un element simbolic suficient de ofertant. Putem numi aceasta productie o “fabula urbana”, in care personajul central trebuie sa se “autoimblanzeasca” pentru a iesi din abisul emotional in care a cazut si, indirect, prin asta sa-l ajute pe micutul Young-woong cel respins de propriii sai parinti. Tak Jae-hoon a incercat sa se ridice la inaltimea rolului, insa fiind un actor de comedie, fost cantaret, nu a reusit sa interpreteze prea convingator un personaj complex care sufera o profunda tranformare emotionala. In schimb, Kang Soo-han, micutul Young-woong, pe atunci un baiat de 8 ani promitator, e extrem de cuceritor si induiosator in rolul sau, dand clasa partenerului sau de film. In definitiv, copiii au darul e a vedea invizibilul cu sufletele lor, in timp ce adultii se bazeaza doar pe ochii lor… sau urechile lor, in cazul tehnicianului de sunet Jong-cheol. Una peste alta, un film foarte reusit, discret si ofertant, chiar daca pare o melodrama pe care am mai vazut-o undeva. “The Little Prince” ramane o productie despre alegeri dificile si sensurile ascunse ale vietii, despre ceea ce e dincolo de sentimentele egoiste si defectele umane, despre speranta si (auto)iertare. Nu trebuie ratat de iubitorii filmului coreean !

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de Elenas (Asia Team) pentru asiacinefil.

A Day (2001) – Ko So-young şi Lee Sung-jae, despre vinovãţia sufletului şi efemeritatea fericirii 10 Mar 2019 8:34 AM (6 years ago)

Lee Seok-yoon (Lee Sung-jae) si Kang Jin-won (Ko So-young) formeaza un cuplu realizat: au un serviciu motivant, pecuniar si social, activitatea pe care o desfasoara ii face sa se simta impliniti in plan exterior si par a fi impliniti. Numai ca, in plan afectiv, favorurile pe care si le-au impartit unul catre celalalt le-ar dori indreptate catre o alta persoana, pentru a alunga frustrarea sotiei ce inca nu poate sa-si indeplineasca rolul matern. Cand constata ca toate eforturile lor intarzie sa le materializeze dorinta de a avea un copil, apeleaza la stiinta. Cu ajutorul noncomformistului doctor Jo, acestia incearca fara succes aducerea pe lume a unui copil prin fertilizare in vitro. Nici de aceasta data marea lor dorinta nu se realizeaza, iar frustrarea de a vedea familiile prietenilor implinite si fericite apasa greu asupra psihicului celor doi. In plus, Jin-won nici macar nu vrea sa auda de varianta infierii unui copil, propusa de blandul ei sot. Asa ca se decid sa faca o ultima incercare, iar minunea se produce ! Intr-o zi soseste si vestea cea mare: vor fi parinti. Urmeaza o cavalcada de pregatiri, fiecare aducandu-si aportul in amenajarea camerei celui care va sosi pe lume peste cateva luni, fiecare dupa viziunea sa, cat mai luxurianta. Dar cand totul parea a duce spre implinirea visului lor, soarta isi schimba planurile…

Fara a avea o cariera stralucita ca regizor – a carui cea mai sonora realizare a fost k-drama “Alone in Love” din 2006 – , Han Ji-seung a debutat in anii ’90 in industria coreeana de film, regizand doua comedii romantice cu staruri ale acelor vremuri in prim plan, precum Choi Jin-shil, Kim Seung-woo, Ahn Jae-wook sau Kim Hye-soo. In 2001 insa, acesta a schimbat macazul, regizand “A Day”, o melodrama romantica ce avea sa devina una din cele mai emotionante povesti spusa vreodata in cinematografia coreeana. Filmul acestuia abordeaza cu realism si sensibilitate una din temele de actualitate ale societatii zilelor noastre, cea a fertilitatii in cuplu. Dupa cum se stie, rata scazuta a natalitatii e una din problemele universale a societatii de astazi, consecintele sale avand efecte catastrofale in plan economic. Daca multi se intreaba cine le vor plati pensiile peste 20 de ani, in conditiile unui evident declin demografic intalnit in majoritatea societatilor acestei lumi, aceasta e doar una din consecintele vizibile si directe ale unei natalitati scazute. Regizorul Han Ji-seung incearca sa insiste asupra unei laturi mult mai personale a acestui subiect, anume a consecintelor psihologice ale problemelor de fertilitate dintr-un cuplu asupra celor doi parteneri. Si, atentie, vorbim de un film de acum aproape 20 de ani, cand actuala problema a societatii zilelor noastre nu avea perspective atat de sumbre. Unde am ajuns dupa aproape 20 de ani ? Anul trecut, rata de fertilitate in Coreea de Sud a atins minimul istoric, numarul mediu de copii nascuti de o femeie fertila scanzad la 0,96, pentru prima oara ajungand la valoarea de sub 1 copil. Specialistii din domeniu au remarcat ca o asemenea rata de natalitate e specifica doar in vreme de razboi, si ca aceasta va provoca un soc psihologic in societatea coreeana, schimband gandirea despre ceea ce coreeanul de rand considera ca fiind numarul ideal de copii al unui cuplu. Consecintele imediate ale scaderii natalitatii ar putea avea efecte catastrofale, daca privim Coreea in context politic, social si economic: scoli si gradinite pustii, incapacitatea de a asigura un numar suficient de recruti pentru armata (a nu se uita conflictul nestins cu Coreea de Nord), asa ca pana la plata pensiilor se poate pune in discutie insasi existenta fizica a natiunii sud-coreene ca stat suveran, tinand cont de amenintarea din Nord. Desi regizorul Han Ji-seung nu o spune in mod direct, acesta identifica una din cauzele problemelor de fertilitate in cuplu: cariera. Iar studiile realizate de-a lungul timpului confirma realitatea de azi, anume faptul ca varsta medie la care o femeie din Coreea da nastere unui copil a ajuns la 31,6 ani. De aici si perspectiva scazuta a unui al doilea copil. Cum ramane insa cu acele cupluri care nu pot avea nici macar primul lor copil ? “A Day” incearca sa raspunda acestei intrebari delicate cu o sensibilitate tipic coreeana, rezultatul fiind unul de-a dreptul coplesitor. Lee Sung-jae (pe atunci la doar al 5-lea rol din cariera, debutand doar peste 5 ani si in seriale tv) si Ko So-young (una din vedetele feminine ale filmului coreean a anilor ’90, nimeni alta decat actuala sotie a starului Jang Dong-gun) ne incanta cu prestatia lor, reamintindu-ne de ce filmele coreene de la inceputul anilor 2000 erau atat de speciale. Filmul a castigat 4 premii la Premiile Grand Bell din 2001.

Poate ca in nici o alta cinematografie nu ne este dat sa intalnim mai mult motivul zapezii ca in intreaga cinematografie coreeana (aceasta incluzand si serialele de televiziune). Zapada izbavitoare, zapada ca regeneratoare a noi forte sufletesti, in fine, zapada purificatoare, curatatoare, prin albul sau imaculat si frumusetea inegalabila a fulgilor de nea care se astern cu puritate peste tot ce a fost inchis, patat, infam sau datator de suferinta. Este punctul de pornire aproape insesizabil al filmului „A Day”, un film cu o poveste aparent banala. Numai ca, acesti cineasti coreeni, de unde, de neunde, stiu sa scoata sensuri si semnificatii care duc la ganduri profunde, meditative, pentru care nu ti-ai oferi nici un moment de zabava in viata cotidiana: destine, problematica unui cuplu aparent realizat profesional, pecuniar, sentimental, din pacate nu si in plan afectiv, strict personal, in cazul acesta marcat de absenta copiilor. Si esti tentat sa zici, poate si cu pacat, vorba aceea romaneasca, cum ca „cine-i are, sa si-i creasca, ci nu, sa nu-i doreasca”. Kang Jin-won (interpretata de Ko So-young) este sigura de afectiunea sotului ei si de aceea nimic nu o poate opri sa-si doreasca acea fiinta miraculoasa, minunea ce se intampla sa apara in viata unei femei pentru a o implini, si care, pentru ea, intarzie. Numai ca eroina noastra nu doreste Copilul numai pentru ca este normal ca viata de cuplu sa fie formata, la un moment dat, din mama, tata si un ingeras venit sa o intregeasca. Nu. Ea isi doreste Copilul pentru ca acesta sa rezolve toate frustrarile copilului sau interior, intim crescut in lipsa afectiunii parintesti, sa spele si sa acopere toata suferinta sa din absenta unei familii, suferinta in urma careia si-a dezvoltat un caracter rebel, posesiv, gelos si greu de suportat pentru cei din jur. Asa cum casnicia a facut-o sa fie mai buna, ea spera ca si acest Copil sa o ajute sa-si incheie propriile neimpliniri si sa-i daruiasca lui toata dragostea parinteasca de care nu a avut parte. Si cand si stiinta intervine, visul pentru care a luptat zi de zi se materializeaza. Iata, ca un dar de Craciun, vine sa se implineasca cea mai intensa si mai coplesitoare dorinta.

In iconomia de cuplu, exista femei care pur si simplu o iau razna daca nu pot sa-si indeplineasca rolul matern si nu devin ele insele mame. Ele au o lume interioara din care nu pot iesi decat prin cel de-al treilea, Copilul, ca rod al iubirii. Nu-si pot ajunge siesi, nimic pentru sine nu mai satisface esenta din cuplu, nimic nu poate aduce reparatie afara de cel unic, cel dorit, cel prea mult asteptat – Copilul absent prea multa vreme. Iar a forta si a interveni nedivin, ei bine, aceasta este o tema de meditatie adanca pentru fiecare dintre noi. Probabil nu insa si pentru coreeni, o natiune mai putin marcata de constrangerile religioase, daca stam sa ne gandim ca jumatate din ei sunt atei. In schimb, Seok-yoon (Lee Saung-jae), sotul, e putin mai realist. Asa sa fie barbatii in general ? El e adeptul adoptarii unui copil, fiind dispus sa-si imparta dragostea interioara cu un al treilea care sa nu fie “sange din sangele lui”. Si vine cu aceasta propunere in momentul in care vede suferinta interioara a sotiei sale, autoinvinovatirea sa continua si deziluziile ce o macina. Si pentru el aceasta problema devine apasatoare, vizitele nesfarsite la medicul curant parandu-i epuizante, chiar jenante la un moment dat, si fara o finalitate. Insa sotia lui nici nu vrea sa auda de aceasta varianta. Filmul prezinta suferinta acestui cuplu obisnuit, bucuria de a fi reusit in cele din urma sa razbeasca dar si neasteptatele consecinte ale unei decizii dificile, care daca ar fi sa o judecam, cu siguranta ar atrage cate capete, atatea pareri. “A Day” e ca un ragaz pe care ni-l ofera realizatorii, de a trage adanc aer in piept si de a privi inauntrul nostru. Si nu in ultimul rand de a ne aminti ca perioada Craciunului, a Anului Nou, e ceva mai mult decat o simpla reducere strict la prezenta unor cadouri, sacose cu produse, care, chipurile ne implinesc noua dorintele, e ceva mai mult decat bifarea in calendare a noi etape de realizari, de bilanturi sau de planuri pentru noul an. Filmul nu face rabat de la toate simbolurile Craciunului – preluate desigur de la americani, dar care nu au probabil nici o relevanta religioasa pentru ei, insa marea lui calitate e ca toate aceste clisee sunt dublate de ceea ce ar trebui sa insemne spiritul Craciunului, anume latura sufleteasca a sarbatorii. Si nu, daca priviti trailerul acestui film, puteti cadea usor in capcana intinsa de realizatori: “A Day” este o melodrama diferita de cele realizate pana atunci sau care au urmat dupa. Cu siguranta va va surprinde intr-un mod placut sa vedeti ca filmul nu urmeaza o directie mult prea uzitata incat tema sa devina perimata. “A Day” e ca un cadou placut de Craciun ce ne ofera o clipa de ragaz pentru a privi in adancul sufletelor noastre si a intreba copilul din noi daca e multumit de darul primit (vorba asiatica: “ai grija ce iti doresti, ca s-ar putea sa primesti”). Si mai ales a ne intreba daca a meritat ceea ce am primit, asa cum face si Kang Jin-won, evaluandu-si greselile si incercand „sa le repare”. O zgarietura pe un vas de alama nu se sterge niciodata. Poate fi cuantificata vinovatia propriului nostru suflet ? Vizionati acest film superb si veti afla raspunsul…

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de Elenas (Asia Team) pentru asiacinefil.

Monstrum (2018) – Kim Myung-min şi straniul episod al monstrului din Joseon 3 Mar 2019 6:52 AM (6 years ago)

In ultimii ani, cinematografia coreeana a calcat serios pe urmele celei Hollywoodiene in multe domenii, pierzandu-si din originalitate. Una din temele inedite in peisajul cinematografic coreean e cea a monstrilor, ce a prins contur odata cu megasuccesul productiei lui Bong Joon-ho, “The Host” (2006). In ultimii ani, s-a inmultit numarul filmelor si serialelor cu astfel de tematici exotice, printre cele mai rasunatoare succese numarandu-se “The Wailing” al lui Na Hong-jin. Multe asemenea productii insa nu au reusit sa-si depaseasca conditia, precum recentul “Rampant”, iar in acest an am avut parte si de primul serial coreean ce avea in centrul ei o molima in plina epoca Joseon, “Kingdom”. Cea mai recenta productie cu tematica similara este “Monstrum”, lansat cu o luna inaintea lui “Rampant”, in septembrie 2018. E clar ca aplicarea acestei teme pe fundal istoric nu prinde la publicul coreean, “Monstrum” obtinand doar 5,2 milioane de dolari la box office (iar “Rampant” doar 11,8 milioane) in conditiile unei distributii de zile mari. Filmul il are in rolul principal pe apreciatul Kim Myung-min, mai putin hilar ca in seria “Detective K” dar la fel de hotarat sa apere dreptatea in numele Regelui, acesta fiind secondat de o echipa bine sudata dar parca deja prea “standardizata”, precum Kim In-kwon, Hyeri (la debut pe marele ecran, membra trupei de k-pop Girl’s Day) si Choi Woo-sik, un actor tanar tot mai distribuit in filme si seriale. Roluri secundare dar stralucite au actori de top precum Lee Kyoung-young (inconfundabil si in rol de personaj negativ, pe care il puteti recunoaste si numai dupa vorba), Park Woong-sung (din nou un geniu al raului) si Park Hee-soon (in rolul Regelui Jungjong). Filmul este scris si regizat de Huh Jong-ho (The Advocate: A Missing Body), care a inlocuit-o pe Shin Jung-won (ce avea anterior experienta unei alte productii cu un monstru, “Chaw”), inlocuire care a adus si schimbarea genului filmului din comedie de actiune in fantezie istorica.

Desi este o fantezie istorica, “Monstrum” are la baza un sambure de adevar. Mai precis, o consemnare din 1527 din Analele Regelui Joseonului Jungjong, cand, spune cronica, Regele Jungjong s-a mutat din Palatul Gyeongbok in Palatul Changdeok pentru a evita un “monstru” ce si-a facut aparitia in Palat. Pornind de la aceasta simpla propozitie, regizorul Huh Jong-ho a creat o fictiune captivanta ce reuseste performanta de a se ridica peste nivelul altor filme de gen coreene tocmai prin seriozitatea sa. Subiectul e tratat in mod serios, si chiar daca exista cateva tentative palide de umor de situatie (ce amintesc de “Detective K”), reintram in atmosfera serioasa odata cu unele imagini sangeroase, ce au si stabilit ratingul filmului la +15 (nerecomandat minorilor sub 15 ani). Regizorul reuseste sa mestereasca un scenariu captivant, combinand fantezia cu intrigile politice, romantismul si actiunea. Bineinteles ca au aparut si vocile critice, ce sustineau ca povestea e prea putin atractiva si ca actiunea nu e atat de captivanta pe cat erau asteptarile, ba chiar e previzibila, dar probabil aceste voci sunt fanii productiilor hollywoodiene, in care accentul e pus 100% pe spectacolul vizual. Pentru actiune spectaculoasa nonstop e nevoie de un buget pe masura care sa sustina o munca asidua pe partea de efecte speciale, iar coreenii nu sunt inca la nivelul chinezilor, sa scoate pe banda rulanta astfel de productii. “Monstrum” e un film mai mult decat decent pentru bugetul cu care a fost realizat, si daca e sa-i gasim ceva pentru care sa-l criticam atunci trebuie sa ne referim la numarul mare de cadre interioare in locatii intunecoase, ce fac dificila distingerea personajelor, dar si monstrul – personajul in jurul caruia se construieste intreaga poveste – , ce nu are deloc o infatisare prea tipica (placuta in mod sigur nu e), in masura sa te sperie mai intai renumele si abia apoi fizicul sau. Interesant este ca acest monstru a fost imaginat de echipa de efecte speciale in asa fel incat sa semene cu legendara creatura “haetae” din mitologia chineza si coreeana, un fel de leu de dimensiuni uriase cu trup de urs, acoperit cu bube ce puroiaza. In rest, nu ai ce reprosa acestei productii, in care distributia si-a facut perfect treaba, in care actiunea e in ritm alert si pe intelesul tuturor, care a castigat chiar premiul audientei la Festivalul de film fantastic de la Sitges si care ramane una din cele mai reusite productii coreene cu monstru din ultimii ani, probabil a doua cea mai reusita din toate timpurile, dupa “The Host”.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Mojin: The Worm Valley (2018) – aventurã şi fantezie într-un sequel inspirat de un roman celebru 24 Feb 2019 7:29 AM (6 years ago)

“Mojin: The Worm Valley” continua seria de succes de filme de fantezie si aventuri inspirata din celebrul roman “Ghost Blows Out the Light” al lui Tian Xia Ba Chang (cunoscut sub pseudonimul Zhang Muye), deschisa in 2015 de “Chronicle of the Ghostly Tribe” si continuata in acelasi an cu “Mojin: The Lost Legend”. Diferenta dintre cele doua filme a fost data de sursa de inspiratie, aceasta fiind primele 4 volume pentru “Chronicle…” si ultimele 4 pentru “Mojin”. Filmul din 2019, lansat cu cateva zile inaintea incheierii anului, se deosebeste de anterioarele prin faptul ca atat actorii cat si povestea nu au nimic in comun, existand, cu toate acestea, doua personaje commune in toate aceste filme, Shirley Yang, interpretata de Yao Chen, apoi de celebra Shu Qi, iar acum Gu Xuan, si Hu Bayi. De altfel, intreaga distributie nu include nume cunoscute, insa producatorii au avut grija sa distribuie in rolurile principale actori care sa se asemene fizic cu protagonistii partilor anterioare, Gu Xuan semanand mult cu Shu Qi, iar protagonistul masculin, Cai Heng (Julian Cai), semanand, in rolul Hu Bayi, cu Mark Chao din “Chronicles…” si Chen Kun din anteriorul “Mojin”. In ciuda titlului spectaculos, “Valea Viermelui” nu are nici o legatura, paradoxal, cu viermii, ci mai degraba cu un sarpe tarator gigant, cu crabi uriasi, pesti carnivori sau soparle gigantice, adica orice creatura reconstituita pe calculator cu ajutorul efectelor grafice pentru a capta interesul iubitorilor de fantezie. Ecranizarea e departe de succesul anterioarelor productii, obtinand doar 22,2 milioane dolari incasari la box-office in conditiile in care s-au investit aproximativ 40 de milioane de dolari in crearea lui. In comparatie, primele doua ecranizari dupa roman au strans impreuna 384 milioane dolari ! In ciuda esecului usturator la box-office, producatorii au lasat loc de o continuare, care probabil se va realiza la un moment dat, subiectul fiind unul tentant, iar “Mojin” fiind deja o franciza profitabila.

“Mojin: The Worm Valley” s-a dorit o lovitura de box-office, dar a sfarsit printr-un esec memorabil, pe care producatorii cu siguranta il vor tine minte mult timp, pentru ca jumatate din investitie a fost practic pierduta. Esecul se datoreaza povestii simpliste, pline de clisee, in multe parti artificiala, cu personaje absolut deloc dezvoltate sau, in cel mai rau caz, conturate pe fuga. Chimia dintre protagonisti putea fi speculata, pentru ca exista, insa regizorul pare ca a fost depasit de situatie, mai mult ca sigur coplesit de presiunea bugetului urias de 40 de milioane de dolari. Nu intamplator acesta a preferat sa se axeze strict pe latura spectaculoasa, de entertainment a productiei, in care efectele speciale au avut un cuvant de spus. Desi filmul e o veritabila cursa contra cronometru pentru a ni se insira tot felul de lupte dinamice intre aventurierii nostri si diverse creaturi fioroase fantastice, pe alocuri efectele vizuale sunt mult prea exagerate si prost realizate, in sensul ca la munca de editare au ramas multe greseli necorectate. Daca urmariti cu atentie unele scene, veti avea impresia ca protagonistii alearga avand in spate de fapt un urias ecran de pe care un monstru se napusteste asupra lor, in momentul interactiunii dintre monstru si eroi aparand aceste erori grafice evidente. O atentie mai mare din partea echipei de editare grafica ar fi eliminat aceste fragmente penibile ce nu-si au locul intr-un film cu un asemenea buget. Povestea nu e deloc convingatoare; nu se speculeaza absolut deloc misterul, anumite lucruri paranormale se petrec ca si cum ar fi normal sa se petreaca, fara ca regizorul sa se oboseasca sa ofere prea multe explicatii (a se vedea cazul insulei plutitoare). Impresia generala e ca urmarind acest film pornesti intr-un safari de aceasta data pe si in interiorul unui munte, o calatorie in care trebuie sa faci un singur lucru: sa te asezi confortabil in fotoliu si sa-ti legi centura de siguranta, pentru ca totul se desfasoara intr-un ritm extrem de alert, uneori fara nici o explicatie suplimentara. Ca intr-un joc pe calculator, pe care il joci pentru a te deconecta. Totul e cu atat mai suprinzator cu cat vorbim de un regizor, Xing Fei, cu o oarecare experienta (a mai regizat thriller-urile “The Man Behind the Courtyard House” si “Silent Witness”), care ar fi trebuit sa aiba talentul de a impacheta aceasta a treia ecranizare dupa un roman de succes intr-o forma cat mai atractiva pentru public, si care ar fi trebuit sa mai aduca si ceva nou in comparatie cu celelalte doua filme ce au intrat in istorie cu succesul lor comercial. Coerenta narativa lipseste cu desavarsire, si in afara de aventuri dupa aventuri, ca in jocurile pe calculator in care se trece de la un nivel la altul dupa ce scapi de cate un monstru pe drum, productia nu ofera nimic consistent. Nici interpretarea protagonistilor nu face valuri (desi e una decenta), si putea fi exploatata mult mai bine, orice dramatism fiind sortit esecului din cauza faptului ca nu se construieste atmosfera specifica. Una peste alta, aventura, fantezia si actiunea spectaculoasa primeaza in aceasta poveste dinamica lipsita de consistenta si coeziune. Daca doriti doar distractie, cu siguranta o veti gasi, insa nu aveti nici o asteptare de la scenariu, acesta e doar un element de decor in aceasta productie.

Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Made in Hong Kong (1997) – un clasic independent novator regizat de Fruit Chan, multipremiat şi aclamat şi dupã 20 de ani ! 17 Feb 2019 5:33 AM (6 years ago)

“Made in Hong Kong” din 1997 e filmul ce i-a adus celebritatea atat in Hong Kong cat si la nivel international regizorului Fruit Chan, pe atunci de 37 de ani, ce se afla la abia al doilea film al carierei. Productia se constituie in prima parte a trilogiei “Anului 1997”, o serie de 3 filme ce abordeaza, tangential, subiectul retrocedarii Hong Kong-ului Chinei in anul 1997. Fruit Chan face parte din asa-numitul Al Doilea Val de cineasti din cinematografia din Hong Kong, un curent ce a inflorit spre sfarsitul anilor ’80 si cu precadere in anii ’90, precedat de Noul Val inceput in 1979. In anii ’80, industria de film din Hong Kong a inceput sa infloreasca, in conditiile in care filmul era principala sursa de divertisment a vremii, multi chinezi din Hong Kong neavand pe atunci un televizor. Multi din regizorii Noului Val, avand o educatie occidentala, au fost puternic influentati de cultura si industria de film occidentala, si chiar daca stilistic, productiilor lor le lipsea coerenta, acestea utilizau tehnologii noi de realizare (noi tehnici de editare, sunete sincrone – adica introducerea sunetului pe imagine asa cum a fost inregistrat la filmarea scenei, si nu dublarea lui, cum era practica in toate filmele din Hong Kong de pana atunci) si, un lucru important, au inceput sa se faca filmari exterioare, in diverse locatii (se stie ca pana pe la mijlocul anilor ’80, industria de film din Hong Kong era dominata de celebrele studiouri Shaw Bros, pe ale caror platouri de filmare si in ale caror decoruri se filmau sute de filme de arte martiale realizate cu buget redus si care iti dadeau senzatia unei piese de teatru, la cat de artificiala era scenografia). Al Doilea Val de cineasti preia si dezvolta noile tehnici, marea deosebire de Noul Val fiind data de faptul ca acestia incep sa obtina notorietate internationala cu productiile lor. Astfel, Fruit Chan (foto) e coleg de generatie cu nume la fel de mari ale filmului din Hong Kong, precum Wong Kar-wai, Stanley Kwan, Peter Chan sau Mabel Cheung. “Made in Hong Kong” a fost produs cu un buget infim pus la dispozitie de megastarul Andy Lau, ce a dorit sa sustina un tanar cineast de perspectiva, insa bugetul pe care Fruit Chan l-a avut la dispozitie era unul modest pana si pentru un film independent. Acesta a realizat filmarile pe resturi de pelicula (stranse din perioada cand era asistent de regie), pe care mai apoi le-a unit si a rezultat, in urma editarii, acest film, care la 20 de ani distanta, in 2017, a beneficiat de o binemeritata restaurare in 4k, noua imagine mult mai curata a filmului fiind prezentata in cadrul Festivalului de Film Asiatic de la Udine. Filmul regizat si scris de Fruit Chan a fost recompensat cu nu mai putin de 15 premii si a avut 9 nominalizari, fiind propunerea Hong Kong-ului la Premiile Oscar pentru Cel mai bun film strain la a 71-a editie (fara a intra in selectia finala).

Fruit Chan s-a facut cunoscut prin stilul aparte al productiilor sale, ce incearca sa redea viata de zi cu zi a oamenilor din Hong Kong. De cele mai multe ori, filmele sale sunt productii cu buget redus, drame sociale puternice construite in jurul unor personaje marginalizate, cum este cazul celor din aceasta excelenta drama, “Made in Hong Kong”. Luna de Toamna, interpretat de Sam Lee, e un adolescent rebel, ce a abandonat liceul considerand ca nefiind priceput la invatatura, sistemul educativ nu face decat sa creeze un delincvent juvenil care nu are nici o posibilitate de a-si continua studiile dupa terminarea liceului. E un tanar ce provine dintr-o familie dezorganizata (abandonat de tata si cu o mama preocupata mai mult sa-si refaca propria viata), cu suflet bun, ce se zbate sa nu cada in capcana de a fi recrutat de triade si de a deveni un gangster. Nu agreeaza reputatia gangsterilor si desi se ocupa cu recuperarea de datorii de la oameni sarmani, prin amenintari si uneori prin recurgerea la violenta – desi e pe alocuri hilara -, Luna de Toamna nu se considera un raufactor, iar banii castigati prin “sudoarea fruntii” ii considera bani obtinuti cinstit. El, de fapt, traieste intr-o pseudo-realitate, intr-o lume a iluziilor, in care fara sa vrea se indragosteste – lucru firesc pentrru varsta lui – si in care se inconjoara de un anturaj la fel de periferizat de societate ca propria lui persoana: Sylvester, un retardat mintal batut de toti baietii de cartier, caruia ii ia apararea, Keung, un prieten ce se zbate sa duca o viata normala si sa-l tina si pe Luna departe de tentatiile vietii de gangster, cautandu-i un loc de munca, si Ping, tanara de care se indragosteste, fiica unei debitoare, ce se zbate si ea intre saracia crunta si boala care o macina. Lumea lui Luna de Toamna nu e decat o extensie a unei probleme generalizate a societatii din Hong Kong, cea a tineretului ce cade in capcana delincventei juvenile, Fruit Chan fiind puternic influentat de perioada filmelor din anii ’60 din Japonia, cand regizorii japonezi (cum a fost in special mentorul sau artistic Nagisa Oshima) nu se temeau sa produca filme realiste ce abordau problemele reale ale societatii acelor timpuri. Pe atunci au aparut primele filme japoneze cu adolescenti rebeli prinsi in aceeasi dilema ca si personajul Luna de Toamna, care negasind sprijin in propria familie descompusa, cade usor prada iluziei ca poate duce o viata onesta pe cont propriu, ajungand de fapt in plasa mirajului unei imbogatiri rapide oferite de faradelegi comise pentru organizatiile interlope. Un lucru interesant este faptul ca Fruit Chan e cunoscut pentru faptul ca prefera sa lucreze cu actori amatori in productiile sale, iar Sam Lee a fost remarcat la vremea respectiva de Chan si distribuit direct in rolul principal. Pe atunci, Sam Lee era un amator, debutand intr-un film, rolul aducandu-i un premiu si o nominalizare, deschizandu-i calea spre o cariera in industria de film din Hong Kong, aparand de atunci in 99 de filme si mai multe seriale. Ceilalti actori din distributie, amatori, n-au perseverat in industrie, avand aparitii in putine filme, iar actrita ce o interpreteaza pe iubita lui Luna de Toamna, Ping, n-a mai aparut vreodata in vreun film, desi avea potential. Alegand astfel de actori, Fruit Chan a reusit nu doar sa se incadreze in restrictiile bugetare ci si sa pastreze un puternic simt al realitatii in productiile sale, interpretarea naturala a unor actori amatori si scenele filmate fara duble dand o nota accentuata de realism atmosferei peliculelor sale. “Made in Hong Kong”, dincolo de premiile obtinute si de aprecierea criticilor de film, e un exemplu mai putin comun pentru Hong Kong de film autentic independent, fiind un raspuns realist la popularul gen al filmelor cu adolescenti rebeli, un comentariu stilat despre alienarea urbana, o critica subtila la retrocedarea Hong Kong-ului catre China (exprimata atat de elegant in cateva cuvinte in finalul filmului) si o privire lirica tulburatoare asupra a ceea ce inseamna sa fii tanar si sa infrunti necunoscutul intr-o societate surda si salbatica. Tema productiei e atat universala cat si unica in acelasi timp, evidenta si totusi limitata, puternica si totusi subtila. Chiar daca iubitorii filmului din Hong Kong nu sunt obisnuiti cu stilul propus de Fruit Chan (direct, sarcastic, dureros de realist), ci probabil cu productiile comerciale de actiune facute celebre de un John Woo sau Benny Chan (specificul cinematografiei din Hong Kong al anilor ’90 si pana in zilele noastre), “Made in Hong Kong” are de transmis un mesaj artistic puternic, emotionant, care te misca profund si te urmareste mult timp dupa vizionarea peliculei. E un altfel de film, in peisajul cinematografic chinezesc, pe care il vizionezi nu pentru spectacol sau relaxare, ci pentru mesajele sale subliminale, pentru realismul sau artistic si maturitatea in exprimare a unui regizor genial aflat, in 1997, abia la inceputurile carierei sale.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate de selaflaure (Asia Team) pentru asiacinefil.

Ballad of Orin (1977) – Masahiro Shinoda şi povestea tragicã a unei goze 11 Feb 2019 9:20 AM (6 years ago)

Masahiro Shinoda e un nume mare al cinematografiei japoneze, un regizor exponential al Noului Val, avandu-i colegi de generatie pe Shohei Imamura, Nagisa Oshima, Hiroshi Teshigahara sau Seijun Suzuki. Noul Val japonez si-a luat numele de la celebrul “Nouvelle Vague” din cinematografia franceza a acelorasi timpuri, si fara a fi un curent care sa puna bazele unei miscari coerente, ca in cazul filmului francez, s-a remarcat prin faptul ca toti cineastii ce au fost incadrati prin stilul lor acestui curent au incercat sa respinga conventiile filmului japonez clasic in favoarea unor creatii mult mai provocatoare, atat ca tema cat si ca forma. Teme noncomformiste precum cultura tineretului, delincventa, radicalismul, urmarile celui de-al Doilea Razboi Mondial sau chiar violenta sexuala (un subiect tabu in cinematografia japoneza de pana la inceputul anilor ’60) au inceput sa fie abordate de tinerii regizori intr-un stil neortodox, chiar experimental, atat sub aspect narativ cat si ca mod de realizare propriu-zis. Insa filmul despre care vom vorbi in continuare, “Ballad of Orin” (1977), nu se incadreaza in Noul Val, care, ca si in Franta, a apus la inceputul anilor ’70. Noul Val l-a propulsat pe Masahiro Shinoda in postura de una din cele mai cunoscute figuri ale studiourilor Shochiku, abordand subiecte diferite in filmele de la inceputul carierei, precum tema vietii de Yakuza in “Pale Flower” sau cea a vietii de samurai in “Assassination”. In special, insa, a devenit cunoscut pentru concentrarea sa asupra unor personaje marginalizate social si pentru interesul sau pentru teatrul traditional japonez, elemente definitorii si ale productiei din 1977, “Ballad of Orin”. In anul 1965, Shinoda (foto) a parasit studiourile Shochiku si si-a deschis propria casa de productie, iar 2 ani mai tarziu s-a casatorit pentru a doua oara cu cea care i-a ramas sotie pentru toata viata, nimeni alta decat actrita Shima Iwashita. Aceasta este, de altfel, si protagonista din “Ballad of Orin”, un film care i-a adus actritei nu mai putin de 5 premii pentru interpretare, inclusiv Premiul pentru cea mai buna interpretare feminina acordat de Academia Japoneza de Film. In total, filmul a castigat 8 pemii si a avut 5 nominalizari. Iwashita e o actrita renumita in Japonia, aparand in nu mai putin de 40 de productii de televiziune si in peste 100 de filme intr-o cariera lunga, de 60 de ani. Daca sotul ei, Masahiro Shinoda (in prezent ajuns la 87 de ani), s-a retras din lumea filmului in 2003, Iwashita (in prezent de 76 de ani) inca mai apare in piese de teatru sau productii de televiziune.

“Ballad of Orin” e o drama romantica cu un puternic impact estetic si emotional, ce ne aduce in atentie o categorie periferizata a societatii japoneze de la inceputul secolului XX, asa-numitele “goze”. Notiunea e una ce se refera la femei nevazatoare, majoritatea acestora castigandu-si existenta interpretand in special muzica. Inca din perioada Edo (secolele XVII – XIX), goze se organizau in diverse asociatii, uneori numele lor fiind asociat cu cartierele rau-famate in care barbatii cautau placeri, ele fiind chemate sa-si interpreteze cantecele la petreceri. Istoria a consemnat aceste asezaminte de goze, si, un fapt interesant, in 2005 a decedat ultima importanta goze in in activitate, la varsta de 105 ani ! Alte femei oarbe puteau alege sa devina samani, maseuze si, cum o subliniaza si filmul, mai exista si alternativa injositoare de a deveni prostituate. Insa in conditiile in care vorbim de o societate patriarhala, traditionalista, in care conditia femeii era una evident inferioara, pana si un trai ca prostituata era unul in masura a asigura traiul pentru o persoana lovita de soarta si care oricum nu avea nici o sansa de a-si intemeia o familie si de a-si gasi un sprijin in cineva. Judecand din perspectiva mentalitatii acelor vremuri, pentru o goze era important sa se alature unei asociatii, indiferent de “specializarea” practicata, deoarece o viata pe cont propriu insemna o lupta pentru supravietuire aproape pierduta din start. In plus, intrarea intr-un asemenea asezamant oferea femeilor oarbe o oarecare independenta in a-si urma carierele ca muziciene. Regulile erau stricte si se axau pe principiile propovaduite de Buddha, in general urmarind neincalcarea regulilor morale ale societatii vremurilor. Celibatul era una din principalele reguli, incalcarea ei atragand automat excluderea din grup, explicatia fiind simpla: daca o goze avea un amant sau se casatorea cu un barbat, nu mai avea nevoie de caritate, beneficiind de suportul financiar al acestuia. Insa multe erau pacalite, abuzate, si, odata ramase insarcinate, erau alungate din grup, fapt ce ducea la adevarate tragedii. Conta mult reputatia grupului, incercandu-se evitarea asocierii acestuia cu retelele de prostitutie si insistandu-se pe imaginea de organizatie non-profit. Cum grupurile de goze calatoreau mult, batand tara in lung si in lat, pe ploaie, arsita sau ninsoare, petreceau mult in casele unde erau gazduite temporar de localnici, un motiv in plus pentru o reputatie intacta a grupului, ce putea propulsa o goze in cariera de interpreta. Goze se deplasau in rand, fiecare atingand umarul persoanei din fata, fiind ghidate de o goze care nu era complet oarba si care putea indica drumul de urmat. Erau niste interprete ambulante, carand cu ele shamisen-ul (traditionalul instrument cu trei corzi japonez) si avand in memorie o multime de melodii, asa-numitele “joruri”, un fel de muzica narativa foarte asemanatoare doinelor de pe meleagurile noastre. In mare masura, repertoriul acestor goze s-a pierdut odata cu trecerea timpului, insa unele din melodiile interpretate de acestea in anumite zone din Japonia au fost inregistrate pe discuri sau pe magnetofon. Melodiile relatau povesti arhaice, mesaje budhiste, elemente traditionale lirice, folclor, teme melodramatice precum sinuciderea, transmise de obicei prin viu grai de la o goze la alta. Unele astfel de melodii erau interpretate asemeni colindelor de la noi, in pragul usii sau in fata casei gazdei, pentru a strange donatii sau orez ca hrana pentru grup. Melodiile folclorice, in general cu autor necunoscut, erau preferate a fi interpretate la diverse petreceri unde goze erau invitate pentru a intretine buna dispozitie, iar pentru a demonstra ca pot interpreta un repertoriu variat, multe goze invatau pentru astfel de petreceri si melodii “clasice” apartinand mai multor genuri japoneze de muzica, de la interpreti profesionisti din afara grupurilor lor. Viata de goze era aproape o tortura, pentru ca pe langa constrangerile regulilor grupului se adauga obligativitatea de a invata de la varste fragede numeroase melodii (personajul Orin intra la 6 ani in grupul de goze, si de la 8 ani invata sac ante la shamisen si versuri), ca sa nu mai vorbim de drumurile epuizante dar si de pericolele pe care aceste calatorii le ridica – teama de a nu cadea victima prostitutiei si abuzurilor. La sfarsitul anilor ’60 si in anii ’70, cam in perioada in care Masahiro Shinoda a facut acest film, fenomenul goze aproape se stinsese, si nu intamplator un fotograf a mers pe urmele lor si a reusit sa faca mai multe fotografii alb-negru ale acestora, surprinzand adevarate documente sociale in forma lor cea mai pura, parte a istoriei sociale care altfel ar fi riscat sa ramana complet necunoscuta odata cu disparitia acestor goze. In acest fel, aceste fotografii raman printre rarele marturii ale prezentei goze in constiinta publica japoneza, iar existenta lor va fi recunoscuta, odata cu trecerea timpului, de generatiile viitoare. Asadar, “Ballad of Orin” ne prezinta o adevarata pagina de istorie uitata a culturii japoneze transmisa prin viu grai, din generatie in generatie, un tezaur folcloric si etnografic nebanuit, care va ramane marturie vie de-a lungul timpului a sufletului acestei natiuni apparent atat de reci dar cu oameni cu sufletul atat de cald.

Revenind in incheiere la filmul propriu-zis, nu poate fi trecuta cu vederea interpretarea protagonistei Shima Iwashita, ce insufleteste un personaj extrovertit, Orin, care in ciuda loviturilor sortii, a greselilor pe care le comite si a singuratatii pe care sufletul ei o resimte in fiecare clipa, reuseste sa isi gaseasca fericirea, fie si pentru putin timp, in aceasta lume pe care mama ei adoptiv din grupul goze o califica drept “Iadul vremurilor noastre” de care “Buddha ne-a ferit luandu-ne vederea”. Ce metafora mai frumoasa poate motiva o fetita de 6 ani sa isi traiasca viata, in ciuda abandonului de catre mama ei si a orbirii din nastere, decat aceasta ? Pe de alta parte, filmul ne ofera un tablou realist al Japoniei celui de-al doilea deceniu al secolului trecut, in care ascensiunea militarismului, impactul reformelor Meiji si al occidentalizarii tarii loveste din plin mentalitatea retrograda a omului de rand, ce se simte derutat de schimbarea din radacini a societatii feudale. In fapt, Shinoda incearca sa faca o antiteza subtila, opunand natura esentiala a lui Orin, a omului simplu ce traieste dupa regulile vechii societati feudale si pentru care legatura cu natura, cu pasiunea, cu frumosul e neintinata, la contrastul oferit de faurirea noii societati, care se ridica calcand in picioare toate cutumele ce constituiau reperele, limitele orizontului de cunoastere al oamenilor de rand. Un film de o frumusete aproape poetica, cu peisaje incantatoare si cu o poveste simplista dar suficient de captivanta pentru a o urmari pana la final, una din productiile memorabile ale apreciatului Masahiro Shinoda, pe care iubitorii de filme clasice nu trebuie sa o rateze. Dupa vizionarea lui, cu siguranta cultura si cunoasterea fiecaruia se vor mai imbogati cu ceva, in conditiile in care, din pacate, filmele zilelor noastre nu ne mai ofera asemenea perspective.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de selaflaure (Asia Team) pentru asiacinefil.

The Witch: Part 1 – The Subversion (2018) – Kim Da-mi, cel mai fulminant debut într-un film coreean din ultimii ani ! 5 Feb 2019 10:53 AM (6 years ago)

Unul din regizorii coreeni de perspectiva ai momentului, Park Hoon-jung, s-a mentinut constant in atentia publicului cu productiile sale extrem de apreciate, fie ca e vorba de realizari cu buget mai mic, precum filmul de debut “The Showdown”, sau filme cu buget ridicat, precum “New World”, fie ca e vorba de filme cu actori cunoscuti in distributie, ca “The Tiger” (Choi Min-sik) sau “V.I.P” (Jang Dong-gun, Kim Myung-min), sau cu nume mai putin cunoscute, ca cel mai nou film al sau, “The Witch: Part 1 – The Subversion”. Noua lui productie nu a beneficiat de nume mari ca si cap de afis, care sa traga filmul dupa ele, dar a avut un buget mai mult decat decent pentru un film coreean, de 5,5 milioane dolari. Lansat in plina vara a anului trecut, filmul s-a descurcat excelent la box-office, obtinand incasari de 23,4 milioane de dolari si devenind al 9-lea film coreean al anului 2018 dupa incasari. “The Witch” marcheaza debutul fulminant al tinerei actrite Kim Da-mi (a mai aparut anterior in 2 filme, insa in roluri minore, nici macar secundare), direct intr-un rol principal, avand o prestatie deosebita in rolul unei eleve al carei trecut ascunde multe secrete. Pentru aceasta interpretare, actrita a fost recompensata cu 3 premii plus 3 nominalizari, iar filmul a mai avut parte de inca 3 nominalizari separate. Park Hee-soon, unul din actorii preferati ai regizorului, ce a aparut in alte 2 filme ale acestuia, e cel mai cunoscut nume din distributie, insa are un rol secundar. Lee Jong-suk a fost ofertat pentru rolul principal masculin, dar a refuzat, fiind inlocuit cu Choi Woo-sik, un actor foarte talentat, prezent de cativa ani in peisajul k-dramelor si filmelor coreene in roluri secundare. Veterana Jo Min-soo, cunoscuta in special din rolul din filmul lui Kim Ki-duk “Pieta” (ce i-a adus 2 premii de interpretare), are un rol negativ remarcabil, o buna ocazie pentru a reintra in atentia producatorilor, pana acum neavand o cariera prea reusita in luma filmului. Productia a avut in general critici pozitive, si la scurt timp de la lansare a devenit extrem de populara mai ales in randul tinerilor.

“The Witch: Part 1 – The Subversion” a fost conceput ca un proiect in doua parti, insa partea a doua nu a fost inca filmata, producatorii asteptand sa vada reactia publicului la prima parte. Cum filmul a fost un succes de box-office, in curand va urma si continuarea, care va relua povestea din locul unde a fost lasata si care, fara indoiala, va fi la fel de captivanta si plina de surprize ca aceasta prima parte. Filmul e unul clasic pe tema razbunarii – atat de indragita in cinematografia coreeana -, ce imbina cam toate genurile posibile, de la thriller, mister si fantezie la actiune si drama cu adolescenti in prim plan. Sau, ca sa fim mai exacti, e o combinatie intre “A Werewolf Boy” si “X Men”, daca tot vorbim de o productie finantata de coreeni dar distribuita de celebra Warner Bros. Povestea nu pare a iesi in evidenta in prima sa jumatate cu nimic, ba din contra pare o insiruire de clisee ce ofera senzatii de deja-vu (Coin Locker Girl, Monster, A Special Lady); partea a doua, in schimb, e mult mai dinamica, chiar cu ceva efecte speciale de nivel hollywoodian ce maresc spectaculozitatea productiei, si cu o schimbare a datelor problemei foarte interesanta, ce ridica mult valoarea filmului, ce la un moment dat parea unul anost. De fapt, una din problemele productiilor coreene cand vine vorba de realizarea de ansamblu a lor e modul in care bugetul se reflecta in modul in care e spusa povestea. In cazul de fata, cea mai mare parte a bugetului filmului a fost alocata postprocesarii scenelor de actiune, concentrate spre final, in conditiile in care in aproximativ 65-70% din film nu exista scene care sa necesite cheltuieli prea mari, ci doar scene banale de interior sau exterior, in care primeaza dialogul si firul epic. Aceasta inegala distributie a actiunii pe toata durata povestii afecteaza rabdarea spectatorului, cu mentiunea ca de aceasta data, povestea plictisitoare din prima parte (zici ca realizatorii coreeni abia au terminat de vizionat clasicul “Superman”) e compensata de prestatia exceptionala a debutantei Kim Da-mi, ce atrage toata atentia. Personajul ei, cu toate ipostazele sale – din copilarie pana la deznodamantul povestii – trece printr-o serie de transformari si evolutii, prin schimbari de stare si de atitudine, devenind dintr-o anonima o vedeta de televiziune cu talente speciale. Pe masura, insa, ce incepe sa-si aminteasca, treptat, lucruri din copilaria ei, personajul se transforma, iar Kim Da-mi dovedeste o capacitate extraordinara de adaptare la toate situatiile prin care personajul ei trece. E evident ca marele castig al acestui film e maleabilitatea acestei tinere actrite, triplu premiata pentru acest rol, ce are un viitor stralucit in fata daca va mai prinde cateva roluri care sa o puna in valoare. Park Hee-soon e singura vedeta din distributie, actor ce prin partitura sa (ce nu e extraordinar de intinsa) reuseste sa intareasca coeziunea fiecarei tabere, in timp ce tanarul actor Choi Woo-sik, aflat in fata celui mai important rol a carierei sale ce a inceput acum 5 ani, interpreteaza un personaj fascinant prin misterul pe care il emana, mister mentinut pana la final cu ajutorul comportamentului sau subtil, ce frizeaza si pe alocuri iti da fiori. Un film captivant si plin de surprize in a doua sa jumatate, atat in privinta scenariului cat si a realizarii (care uneori exceleaza), al carui punct forte sta in interpretarea actorilor mai putin cunoscuti dar extrem de talentati.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Project Gutenberg (2018) – Chow Yun-fat şi Aaron Kwok, parteneri perfecţi în afacerea perfectã… 3 Feb 2019 8:31 AM (6 years ago)

Felix Chong, unul dintre cei mai straluciti scenaristi din Hong Kong, da o noua lovitura cu cea mai noua productie a sa, pe care o si regizeaza, “Project Gutenberg”. Cunoscut in special pentru scenariul trilogiei de mare succes de la inceputul anilor 2000, “Infernal Affairs”, Chong a reusit sa ramana un scenarist de top in industria de film din Hong Kong-ul de dupa perioada revenirii la China, urmatoarele lui scenarii marcand alte premii si nominalizari (multe obtinute in urma colaborarii cu prietenul sau Alan Mak): “Initial D”, “Confession of Pain”, trilogia “Overheard”, “The Silent War”. Producatorii i-au incredintat pe mana un buget urias pentru “Project Gutenberg”, nu mai putin de 38 de milioane de dolari, insa increderea acestora nu a fost inselata, filmul fiind un succes de box-ofice in China in toamna lui 2018. A obtinut incasari de 183,3 milioane de dolari, devenind al 7-lea film chinezesc al anului 2018 dupa incasarile de la box-office, fiind depasit doar de productii precum “Operation Red Sea”, “Monster Hunt 2”, “Us and Them” sau surpriza “Dying to Survive”. Si cum ii sade bine unui film de top 10, distributia e una cu doi monstri sacri ai filmului din Hong Kong, care impreuna probabil au adus cel putin 10% din veniturile producatorilor de film din Hong Kong de-a lungul timpului: superstarul Chow Yun-fat si Aaron Kwok. Chow Yun-fat, ajuns la 63 de ani, ce activeaza in industria de film din anii ’70, se afla la unul din cele mai bune roluri ale ultimilor ani (din 2012, de la “The Last Tycoon”, nu a mai avut o prestatie atat de solida in vreun film), in timp ce Aaron Kwok, cu 10 ani mai tanar, se ridica la nivelul prestatiilor din “Cold War 1 si 2”, interpretand un personaj aparent complex ce oscileaza intre genialitate si spaima. Frumoasa actrita Zhang Jingchu, una din cele mai cunoscute figuri feminine ale filmului din Hong Kong, ajunsa la 39 de ani, interpreteaza principalul rol feminin. Filmarile au fost realizate in Hong Kong, dar si in Canada si Thailanda, alte doua locatii in care se desfasoara povestea, iar colaboratorul obisnuit al regizorului Felix Chong, Alan Mak, s-a ocupat de aceasta data de regia artistica. Mai trebuie spus ca pentru ca totul sa para cat mai realist, fiind vorba in scenariu despre falsificarea de bani, realizatorii au achizitionat o presa de tiparit de 7 tone, ce a trebuit raportata Autoritatii Monetare chineze, aceasta costand aproape 13.000 $ din bugetul total al productiei. “Project Gutenberg” a castigat pana in prezent 5 premii (unul pentru Felix Chong – regie si scenariu, cate unul pentru Aaron Kwok si Chow Yun-fat, unul pentru film in ansamlul sau si unul Joyce Feng “Cel mai bun rol secundar feminin”) si are alte 9 nominalizari.

“Project Gutenberg” nu ai spune, la prima vedere, ca este un film care sa urmeze tipicul productiilor de actiune din Hong Kong. De fapt, nici nu este un film de actiune, ci unul care incearca sa descrie, poate mult prea amanuntit, procesul de falsificare a banilor si toate consecintele acestuia. Daca in filmele clasice de actiune din Hong Kong regula spune ca in primele 10 minute ceva spectaculos obligatoriu se intampla pentru a capta atentia spectatorului, de aceasta data actiunea intarzie sa se declanseze pana ce filmul trece cu mult de jumatatea sa. Altfel spus avem mai mult de jumatate de film extrem de arid in actiune si tensiune, regizorul concentrandu-se pe detalii mai degraba de natura tehnica, pe alocuri chiar plictisitoare (prea putina lume e interesata despre procedurile ce le implica crearea si multiplicarea banilor), neglijand total condimentarea productiei cu ceea ce cu totii asteapta cu siguranta de la un astfel de film. Partea nefericita e ca si scenariul e lipsit de consistenta in prima parte, chimia intre personaje si conexiunile se stabilesc greu, iar pe la jumatatea filmului se mai deschide un fir epic nou care chiar te bulverseaza, odata cu intrarea in scena a unor personaje noi ce in aparenta nu au legatura cu protagonistii. Insa cei ce cunosc stilul scenariilor lui Felix Chong stiu ca asa a procedat acesta si la “Infernal Affairs”, pe principiul pieselor de puzzle imprastiate in cele mai indepartate colturi ale mesei, care, mai apoi, sunt puse cap la cap, reconstituind, incet, un tablou de ansamblu care pe masura ce ne apropim de final devine tot mai interesant si mai consistent. Apoi, brusc, de pe mare actiunea se muta in jungla thailandeza, unde Chow Yun-fat ne aminteste de eroul din “A Better Tomorrow”, un mare clasic al cinematografiei din Hong Kong. E momentul in care filmul se aprinde, iar actiunea incepe in sfarsit sa isi intre in rol. Iar de aici, pana la final nu te mai poti dezlipi de film, pentru ca toata povestea se limpezeste, fiecare personaj isi urmeaza traseul predestinat, iar rasturnarile de situatie nu intarzie sa se produca. Chow Yun-fat ne aminteste de perioada lui de glorie (chiar daca fizic nu mai face fata scenelor de actiune, lucru firesc la 63 de ani), oferindu-ne un veritabil recital actoricesc, in timp ce Aaron Kwok e atat de convingator incat reuseste sa atraga simpatia publicului, in ciuda faptului ca, in definitiv, tot personaj negativ e, in calitate de acolit al Pictorului si geniu in ale falsificarii. “Project Gutenberg” e un amestec de drama, crima, mister si actiune pe fondul unei afaceri de anvergura centrata pe falsificarea dolarilor americani, in care important e cum se ajunge la deznodamantul plin de surprize si nu ritmul in care se intampla asta. Iar daca dupa incheierea vizionarii va veti pune intrebari punctuale, cautand raspunsurile la o eventuala a doua vizionare in lucruri concrete, factuale, veti face un efort inutil, deoarece anumite situatii in mod intentionat au fost lasate interpretabile. Cheia scenariului e ca “vazutul in spatiu” din geometria in spatiu, o chestiune de perspectiva ce tine de istetimea fiecarui spectator in parte. Un film inteligent, in pur stil Felix Chong, care daca ar fi avut o prima parte mult mai dinamica ar fi cucerit cu siguranta mai multi spectatori. Ramane, totusi, o realizare remarcabila, cu doi actori de top care incanta, un film candidat serios la premii la festivalurile de film de pe continentul asiatic din acest an si o importanta provocare pentru imaginatia spectatorilor.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil. Timingul a fost relucrat manual integral, linie cu linie, pentru o afisare adecvata ca durata pe ecran a replicilor.

Glass Garden (2017) – Moon Geun-young într-o poveste neconvenţionalã despre nemurire şi alienare 26 Jan 2019 12:10 PM (6 years ago)

“Glass Garden”, cel mai recent film al regizoarei si scenaristei independente Shin Su-won, e o adevarata bijuterie cinematografica intr-o cinematografie – cea coreeana – tot mai putin lipsita de originalitatea ce a consacrat-o. Desi e un film realizat cu un buget redus, filmat in doar 2 luni in vara lui 2016 (si pe care constrangerile bugetare l-au facut sa die lansat intr-un numar restrans de sali de cinema un an si ceva mai tarziu, in octombrie 2017), “Glass Garden” a surprins pe multa lume, criticii de film laudand efortul regizoarei ce nu se afla la prima “isprava” de acest gen (un alt low-budget anterior, “Madonna”, i-a adus premiul Asociatiei Coreene a Criticilor de Film). Cei 150.000 de dolari castigati la box-office aproape ca nici nu mai conteaza, daca tinem cont ca productia a avut o prezenta slaba in salile de cinema, plusand insa prin prezenta la festivalurile de film. Nu intamplator aceasta productie a deschis Festivalul de la Busan din toamna lui 2017, scenarista Shin Su-won fiind premiata pentru Cel mai bun scenariu la Festivalul portughez de film fantastic Fantasporto, iar in 2018 fiind nominalizata pentru Cel mai bun regizor de film independent la Premiile Director’s Cut. In rolul principal o revedem pe indragita actrita Moon Geun-young, o prezenta discreta in ultimii ani pe micul si marele ecran, care cucereste din nou audienta, de aceasta data cu un rol dramatic. Trebuie remarcata modestia acestei talentate actrite, care a acceptat rolul principal intr-o productie practic fara buget, un rol pe care multi il vedeau ca o fundatura pentru cariera ei pe marele ecran, si care in cele din urma a dat inca data o lectie tuturor starurilor cu nasul pe sus si cu cote impresionante ce nu misca un deget fara garantia unui onorariu cu multe zerouri la capat. Restul distributiei e de umplutura, cu actori de roluri secundare de la care nu poti avea mari asteptari, insa nu in jocul actorilor secundari sta reusita acestui film, ci in scenariul si regia de imagine, in atmosfera misterioasa creata de echipa din spatele camerelor de filmat.

Tinand cont de rezultatul final, “Glass Garden” ar fi meritat o atentie mult mai mare din partea publicului sud-coreean, care atunci cand a trebuit, a demonstrat ca poate sa sustina productiile autohtone cu buget redus (a se vedea documentarul “My Love, Don’t Cross That River” sau “Spirits’ Homecoming”, finantat practic printr-o cheta publica, ce a putut fi finalizat in urma donatiilor a peste 75.000 de coreeni). Si aceasta atentie ar fi trebuit acordata nu pentru ca in rolul protagonistei o vedem pe Moon Geun-young, ce are un mare numar de fani in Coreea si in intreaga Asie, ci pentru ca scenariul si realizarea sunt mai mult decat ofertante. Uneori suprarealist, alteori misterios, “Glass Garden” are o frumusete aparte datorita decorurilor naturale superbe in care se desfasoara in mare parte din timp actiunea. Iar acestea sunt doar niste nuante, pentru ca filmul este dureros de realist, o metafora ce imbraca uneori forma unui basm plin de magie, ce exprima desertaciunea omului in fata puritatii naturii. Moon Geun-young interpreteaza cu pasiune o biologa dedicata cercetarii, al carei complex de inferioritate dat de un handicap fizic dobandit in copilarie se incearca a fi depasit printr-o realizare imensa, o cercetare care ar fi trebuit sa substituie sangele uman, rosu, cu unul verde, obtinut prin modificare genetica din clorofila sevei copacilor. Ideea pare fantezista pana si pentru un film cu buget redus, insa modul in care e pusa in practica este unul care chiar te face sa crezi ca asemenea scenarii SF chiar sunt posibile. Regizoarea da libertatea spectatorului sa danseze in acest dans absurd al imaginatiei, pe o melodie superba (la propriu), pentru ca mai apoi sa ascunda in film o multime de idei interesante exprimate prin niste metafore vizuale dezarmante (omul metamorfozat in copac, intr-o lume a secolului XXI in care fiinta umana s-a indepartat de natura, ba chiar o distruge agresiv, e apogeul !). Mereu vedem un joc al metaforelor, cu personificari inteligente – Creator vs Creatie, mama vs copil, Autor vs Muza, in care lipseste poate un singur lucru firesc: apropierea intre oameni. Aceasta lipseste cu desavarsire. Oamenii sunt niste straini unii fata de altii, isi urmaresc doar interesele meschine, profitul, faima, efemeritatea trairilor primare, de unde si prapastia dintre cei doi fosti indragostiti, ce par a nu mai avea nici un sentiment unul fata de celalalt, dar care ajung sa interpreteze cu totul alte roluri: el de autor al unui roman fantastic inspirat din viata ei cotidiana, sfarsind prin a tortura un personaj pe care odata l-a iubit, iar ea de muza ce poate starni cel mult mila si inspiratie egoista, pastrandu-si sinceritatea trairilor interioare pe fondul respingerii de catre toti. Iar pe acest fundal, apropierea de natura pana la contopirea deplina, fizica, cu aceasta, apare ca o normalitate intr-o lume anormala, apare ca salvare a rasei umane prin imprumutarea sevei verzi a naturii. Cuceritor prin inocenta si simplitatea sa, cu unele exagerari vizuale superbe si rapitoare, “Glass Garden” imbina realismul cu imaginatia pentru a ne oferi un spectacol vizual artistic remarcabil. Cu un buget decent, acest film ar fi putut sa se ridice la nivelul altor productii coreene memorabile de gen (Vanishing Time, A Werewolf Boy, My Mother the Mermaid, A Boy Who Wetnt to Heaven etc), insa pentru ceea ce a iesit in cele din urma, regizoarea Shin Su-won merita toate aprecierile.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

The Spy Gone North (2018) – Hwang Jung-min într-un thriller politic de spionaj inspirat din fapte reale 25 Jan 2019 10:42 AM (6 years ago)

“The Spy Gone North” poate concura cu succes la titlul de “Cel mai bun film coreean al anului 2018” alaturi de filme precum “Believer”, “Along With the Gods: The Last 49 Days” sau “The Great Battle”. Totul tine insa de gusturi, pentru ca vorbim de genuri total diferite: actiune, fantezie, istoric. Un film de spionaj inspirat din fapte reale nu poate decat sa incite curiozitatea spectatorilor, iar acest lucru a fost confirmat in aceasta vara, cand productia a fost una din cele mai vizionate din salile de cinematograf coreene. Realizat cu un buget destul de mare pentru un film coreean – 14 milioane de dolari – “The Spy Gone North” a concurat cu “Along With the Gods 2” si “The Witness”, lansate in aceeasi perioada, iar in a treia saptamana a rezistat si in conditiile lansarii in cinematografe a comediei de succes “On Your Wedding Day”, clasandu-se pe pozitia a treia ca incasari. Aproape 5 milioane de coreeni au vazut filmul la cinema, aducandu-i incasari de 38,3 milioane de dolari, ceea ce il claseaza pe locul 5 in topul filmelor coreene de la box-office-ul anului 2018, fiind devansat cu doar cateva sute de mii de dolari de “Believer”. Productia este semnata de regizorul Yoon Jong-bin, cunoscut pentru un alte doua filme cu succes international, “Nameless Gangster” (2011) si “Kundo: Age of the Rampant” (2014), colaborand la scrierea scenariului cu Kwon Sung-whee (“Ghost Sweepers”). Distributia este una de zile mari, cu Hwang Jung-min in rolul principal, secondat de aproape de un alt mare actor vazut recent in primul sau rol principal din cariera in “The Witness”, Lee Sung-min. Alte nume cunoscute completeaza distributia, precum Ju Ji-hoon, Cho Jin-woong, Park Sung-woong sau veteranul Kim Eung-soo, Lee Hyo-ri aterizata din lumea k-pop-ului avand un rol de 2 minute la final. O jumatate de an au durat filmarile (de unde si bugetul ridicat, dar si durata de aproape 2 ore si 20 de minute a productiei), iar cadrele care in actiunea filmului se petrece in Beijing si in Coreea de Nord au fost filmate tocmai in Taiwan. In mai 2018 filmul a fost proiectat la Cannes in afara competitiei, iar pana in prezent a castigat 12 premii si a avut 25 de nominalizari, cam la toate categoriile posibile (lumini, imagine, muzica, scenografie, cel mai bun film, scenariu, regie si interpretare). Lee Sung-min a castigat 4 premii, Ju Ji-hoon 3, iar Hwang Jung-min unul, pentru interpretarile lor.

Perioada anilor ’90 a fost una tulbure pentru relatiile dintre Coreea de Nord si cea de Sud. Complexitatea vietii politice din Sud si aparenta intransigenta a dictatorului nord-coreean Kim Jong-il au dat tonul in evenimentele din ultimul deceniu al secolului trecut, aducand Peninsula in pragul unui razboi. “The Spy Gone North” e un thriller politic de spionaj ce incearca sa surprinda atmosfera cenusie a acestor vremuri, imbinand istoria cu fictiunea intr-o punere in scena excelent gandita de regizorul Yoon Jong-bin si de regizorul de imagine Choi Chan-min, nominalizat de mai multe ori pentru reusita sa. Daca chestiunea nucleara este una cunoscuta tuturor, mai putin stiuta e povestea ce a inspirat acest film, cea a unui spion adevarat care a reusit sa se infiltreze in anii ’90 pana in anturajul lui Kim Jong-il, stand fata in fata cu acesta. Este vorba de Park Chae-seo (foto), cunoscut sub pseudonimul “Venus Negru”. Toate intamplarile prin care a trecut au fost expuse intr-o carte publicata de acesta, iar actiunile lui ca spion au inspirat realizatorii acestui film, cu mentiunea ca in afara lui si, desigur, a dictatorului nord-coreean, restul personajelor din film sunt fictive. In varsta de 64 de ani, Park spunea despre activitatea lui ca spion: “A fost extrem de stresant sa traiesti ca spion. Puteam fi expus de cea mai mica greseala, precum o stupida eroare in scris sau de vorbit.” Insa spre deosebire de agentii din Nord trimisi in Sud (a se vedea filmul “Secretly, Greatly”), lui nu i s-au incredintat pastile sinucigase pentru un sfarsit rapid in cazul in care era capturat. In schimb, “am fost antrenati sa ne luam viata cu propriile degete, folosind anumite puncte critice ale corpului”. Modul in care a reusit sa se infiltreze in randul oficialilor nord-coreeni e similar cu cel expus in film: a stabilit o retea de contacte cu nord-coreeni si alti informatori in Beijing, dar si a mituit, oferind ceasuri Rolex contrafacute inaltilor oficiali spioni nord-coreeni. Episodul din film – in care Park il salveaza de o datorie fata de frunizorii chinezi a unui anume Jang, nepotul unui inalt oficial de la Pyongyang e real, acest Jang fiind in realitate nimeni altul decat nepotul lui Jang Song Thaek, influentul unchi al actualului dictator nord-coreean Kim Jong-un, ce a fost executat ca tradator in 2013. Familia acestui unchi influent l-a invitat in Pyongyang in semn de recunostinta, oferindu-i privilegiul unui contract de 4 milioane de dolari. Pe atunci, Coreea de Nord cauta cu disperare fonduri, in conditiile in care economia ii era in cadere libera dupa prabusirea URSS (principalul finantator extern al tarii), iar milioane de oameni mureau de foame. Chiar ar fi ajutat la vanzarea de obiecte ceramice din Nord, in Sud, pentru a furniza fonduri familiei dictatorului nord-coreean ! In 1997 insa avea sa cunoasca cel mai important moment al vietii sale de spion. Putini spioni au reusit vreodata sa ajunga atat de aproape de liderul unui stat inamic – cu atat mai mult ca vorbim de izolata Coree de Nord – precum a reusit Venus Negru. In 1997, dupa mai multe calatorii in Nord, a fost dus la casa de oaspeti a dictatorului nord-coreean din capitala, unde Kim Jong-il lucra de obicei noaptea. Aici avea sa-l intalneasca timp de 30 de minute pe acesta, primind instructiuni stricte de la Securitate sa faca dus si sa se imbrace adecvat, iar pentru a putea inregistra convorbirea, si-a ascuns un mini-microfon… in uretra (pe atunci tehnologia nu era atat de miniaturizata ca in zilele noastre, iar in film veti vedea clasicul reportofon ascund in sosete si filaje audio facute cu magnetofoane).

Aceste relatari sunt doar aspectele savuroase din “The Spy Gone North”, can-canul, ce dau o nota ironica si de comedie neagra productiei. Nu este un film in care actiunea sa primeze, subiectul are o evolutie lenta, iar cei ce cauta entertainmentul ar fi bine sa se orienteze spre alta alegere. Ca thriller politic, regizorul insista mai intai cu introducerea spectatorului in atmosfera acelor timpuri, in lumea spionilor si a serviciilor secrete, a riscurilor si beneficiilor acestei activitati, iar odata ce te-a prins atmosfera, nu te mai poti dezlipi de film. Realismul sau e dezarmant atunci cand vine vorba despre Coreea de Nord a anilor ’90 (cine nu-si mai aminteste imaginile cutremuratoare cu saracia crunta din lagarul nord-coreean, in care oamenii de rand se hraneau cu radacini pentru a supravietui – nu neaparat ca astazi lucrurile s-ar fi schimbat mai mult), descrisa in imagini cenusii invaluite in ceata, pe un fundal sonor grav. Nici dezvaluirile despre viata politica sud-coreeana si culisele ei nu sunt mai prejos, astfel ca vizionand acest film, cu siguranta imaginea pe care ti-ai facut-o despre politicieni, indiferent cat de buna sau proasta este, nu are cum sa nu fie afectata. Si mai exista o similitudine in film, un caz relatat de spionul Park, ce s-a dovedit real, ce face trimitere indirecta, in mod evident, la recentul caz privind suspiciunile de implicare a Rusiei in alegerile prezidentiale din SUA, un caz pe care Coreea de Sud l-a trait cu 2 decenii in urma. Dar mai presus de orice, “The Spy Gone North” este un film al actorilor de top coreeni, acestia dand un veritabil recital actoricesc. Daca de Hwang Jung-min, unul din cei mai buni actori coreeni din toate timpurile, nu mai trebuie sa amintim – e atat de familiara interpretarea lui incat ai impresia ca-l cunosti de o viata -, nu poate trece neremarcata prestatia lui Lee Sung-min in rolul placidului director raspunzator de tranzactiile comerciale externe ale Nordului. Tacut, simplu si enigmatic, e de-a dreptul cuceritor. Ju Ji-hoon creste tot mai mult de la un rol la altul, iar de data asta reuseste sa-ti dea fiori intruchipand un securist nord-coreean get-beget, arogant si indiferent, ce pare de neclintit in loialitatea sa fata de Partid. Cho Jin-woong interpreteaza rolul sefului direct al lui Venus Negru, un director operativ din NIS ce isi sprijina spionul neconditionat, un om al regimului care, poate de multe ori nu e cu nimic mai presus decat corespondentul sau din tabara inamica interpretat de Ju Ji-hoon.

Una peste alta, un film deosebit, cu un final emotionant si fara cuvinte, ce lasa spectatorului timp de meditatie si analiza. Daca vreti sa vedeti altceva decat productii comerciale sau fantezii istorice coreene care, desigur, isi au atuurile, frumusetea si, desigur, publicul lor, si optati pentru o drama inteligenta, stilata, realista si uneori sarcastica, ancorata in istoria recenta, “The Spy Gone North” e alegerea ideala. Tinand cont de castigurile de la box-office, premiile obtinute si criticile laudative de la adresa sa, negresit nu trebuie ignorat.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

The Witness (2018) – la hotarul dintre laşitate şi absenţa conştiinţei sociale 20 Jan 2019 7:12 AM (6 years ago)

“The Witness” e un thriller coreean tipic regizat de Jo Kyu-jang, cel care anterior a cochetat cu comedia romantica, regizand “Mood of the Day”. De aceasta data regizorul schimba genul, descurcandu-se destul de bine si respectand in linii mari trasaturile genului. Lansat in luna august in cinematografele coreene, filmul a fost un succes de box-office, obtinand incasari de 19,2 milioane de dolari, o performanta excelenta pentru un thriller in care s-a investit 6 milioane de dolari. Aceasta performanta e cu atat mai mare cu cat productia s-a lansat concomitent cu alte doua filme coreene importante ale anului trecut, hitul “Along With the Gods: The Last 49 Days” si “The Spy Gone North”, iar dupa 4 zile a depasit un million de spectatori. Distributia e una solida, chiar daca pentru publicul tanar e neatractiva, in rolurile principale fiind doi veterani ai filmului coreean, Lee Sung-min (What a Man Wants, Real, Sori) si Kim Sang-ho (The Negotiation, Ordinary Person), acesta din urma devenind o figura tot mai proeminenta a cinematografiei coreene, cunoscut pentru numeroasele roluri secundare interpretate in cariera sa. De altfel, interpretarea din acest film i-a si adus o nominalizare la Cel mai bun rol secundar la a doua editie a Premiilor Seul. Intr-un rol secundar il vedem si pe Kim Sung-kyun, in timp ce restul personajelor nu sunt niste nume sau figuri neaparat cunoscute publicului larg, dar care isi intra foarte bine in rol. Scenariul este scris de regizorul Jo Kyu-jang in colaborare cu un scenarist expert in genul thriller, Lee Young-jong, ce are in portofoliu filme precum “The Chase”, “Flu”, “The Gifted Hands” sau “Parallel Life”.

Filmul e inspirat dintr-un incident real petrecut in New York intr-un complex de apartamente, insa nu isi propune sa reconstituie un fapt real. Genul thriller e unul prin definitie comercial, in Coreea, astfel ca “The Witness” nu face decat sa ne ofere un spectacol captivant al suspansului construit in jurul unei locatii – un complex de apartamente situat intr-o zona periferica la poalele muntelui – parca special croita pentru aceasta poveste. Putin, productia aminteste de o alta realizare de succes pe o tema similara, “The Neighbors”, din 2012, al carui subiect era construit tot in jurul unui complex de apartamente in care se petrec lucruri stranii. Personajul principal din “The Witness” e un avocat preocupat doar de bunastarea familiei sale, dispus sa faca orice compromis pentru siguranta ei. Cand accidental devine martorul unei crime, prefera sa devina complice indirect al criminalului si sa pastreze tacerea. Dar Han Sang-hoon, excelent interpretat de Lee Sung-min, e doar un exponent al societatii din care face parte. Nehotararea lui, lasitatea fatisa si lipsa sentimentului civic sunt mai presus de orice o dovada de egoism social, o imagine in miniatura a egoismului societatii moderne si a egocentrismului ei. Faptul ca un asemenea scenariu a prins atat de bine la public, dat fiind succesul productiei in Coreea, il face pe acesta sa para autentic si credibil, chiar daca vorbim doar de un film vag inspirat dintr-un caz real petrecut tocmai in Statele Unite. Deci dincolo de tensiunea sa, “The Witness” e o critica ascutita la adresa societatii zilelor noastre, in care solidaritatea umana pare a fi disparut in fata unor fapte antisociale grave, iar lumea in care traim e una plina de psihopati, dupa spusele detectivului de caz, un adevar cat se poate de amar. Han Sang-hoon se afla undeva la hotarul dintre lasitate si absenta constiintei sociale, iar pe masura ce povestea avanseaza si tensiunea sporeste, ca spectator simti indignare la nepasarea acestuia. Nici macar explicatiile sale egoiste sau argumentele aduse pentru a se implica si a demonstra spirit civic nu conving pe nimeni, Lee Sung-min reusind performanta de a intruchipa unul din cele mai detestabile personaje pozitive din intreaga istorie a filmelor coreene. Personajul negativ e destul de sters conturat, prezenta lui pe ecran e solicitata doar atunci cand aceasta e justificata de evolutia evenimentelor, ceea ce poate fi considerat punctul slab al filmului. De la inceput stim cine este criminalul, cum arata, dar in loc sa ralizeze un portret in masura a intari spiritul sau malefic, regizorul ni-l prezinta in ipostaze greu de conceput in viata reala, plimbandu-se cu un ciocan in mana in plina zi printr-un complex rezidential locuit de sute de oameni, fara sa se teama ca ar putea fi recunoscut, surprins de camerele de supraveghere sau, de ce nu, contracarat. Poate tocmai indiferenta oamenilor a dorit regizorul s-o sublinieze prin aceasta libertate deplina de miscare a personajului sau, care cu tot efortul sau nu reuseste sa se ridice la nivelul asteptarilor de la un personaj negativ. Lee Sung-min, in schimb, e evident omul-orchestra, cel ce acapareaza toate privirile. Poate va vine greu sa credeti, dar acesta e primul sau rol principal din cariera ! Una peste alta, “The Witness” e un thriller mai mult decat captivant, un amestec fin de critica sociala si thriller cu un scenariu bine construit, ancorat in interpretarea deosebita a lui Lee Sung-min si a actorului Kim Sang-ho, ce se incheie cu o metafora plina de semnificatii pentru lumea in care traim.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Andhadhun (2018) – filmul anului 2018 în India, în opinia criticilor şi a publicului ! 13 Jan 2019 7:42 AM (6 years ago)

“Andhadhun” a fost una din cele mai mari surprize din cinematografia indiana a anului 2018. Specializat in thrillere dramatice si de actiune, regizorul si scenaristul Sriram Raghavan, cunoscut pentru succese precum “Johnny Gaddaar” (2007) sau “Badlapur” (2015), dar si pentru productia comerciala de actiune “Agent Vinod” (2012), a dat lovitura din nou cu o productie ce are la baza ideea unui scurtmetraj frantuzesc, “Acordorul”, regizat de Olivier Treiner in 2010. “Andhadhun” spune povestea unui pianist nevazator caruia un sir de evenimente stranii ii schimba viata pentru totdeauna, stand in calea visului sau de a avea o cariera stralucita ca artist in lumea muzicii. In rolul pianistului orb avem ocazia sa-l revedem pe excelentul Ayushmann Khurrana, multipremiat pentru rolul sau de debut din “Vicky Donor” (2012). Experimentata actrita Tabu, cunoscuta si premiata pentru multe roluri secundare in intreaga ei cariera (dar si principale), are, in mod paradoxal, rolul principal feminin, cu toate ca in schema scenariului, aceasta ar fi trebuit sa aiba o pozitie secundara, iar mai tanara Radhika Apte, originara chiar din Pune, locul in care se desfasoara actiunea, ar fi trebuit sa fie de drept protagonista feminina, principala partenera a lui Khurrana. Produs cu un buget de 4,5 milioane de dolari, “Andhadhun” a dat lovitura la box-office-ul indian, obtinand incasari de 15 milioane de dolari. Filmarile au durat doar 44 de zile, fiind realizate in cea mai mare parte in Pune in vara anului trecut. Premiera in India a avut loc in octombrie, iar in scurt timp s-a bucurat de o primire pozitiva, atat din partea spectatorilor cat si a criticilor, ce l-au aclamat. Cum era de asteptat au fost apreciate prestatiile lui Khurrana si a actritei Tabu, ce au si fost nominalizati la Premiile Star Screen. Cum sezonul premiilor si galelor dedicate filmului indian e doar la inceput, e de asteptat ca productia sa obtina numeroase premii si nominalizari. Pana in prezent, filmul a castigat deja 4 premii la gala Star Screen de la sfarsitul anului trecut, fiind premiati, intre altii, regizorul si scenaristii.

Akash si-a pierdut vederea la 14 ani, fiind lovit in cap de o minge de cricket ce i-a afectat nervul optic. In ciuda acestui fapt, e un pianist stralucit al carui vis e sa ajunga la Londra si sa se faca remarcat. Locuieste pe cont propriu intr-o casa inchiriata, iar singura lui familie e pisica Rani, pe care o ingrijeste si o protejeaza cu mult drag de boacanele pustiului de la parter ce-i face mereu zile fripte si-i intinde curse. Intr-una din zile e la un pas sa fie accidentat grav de o tanara neatenta pe scuter, Sophie, care pentru a se revansa, ii face cinste cu un mic dejun si, descoperind talentul lui Akash la pian, il invita la “Franco”, localul tatalui sau, sa cante pentru public. Relatia dintre cei doi evolueaza, si totul pare a merge cum nu se putea mai bine pentru Akash. La local, Akash il cunoaste pe Pramod Sinha, un fost star al filmelor indiene ale anilor ’70, acum afacerist implicat in imobiliare, care, fascinat de talentul interpretativ al lui Akash, ii propune acestuia sa dea o reprezentatie privata a doua zi, la domiciliul sau, pentru a-i canta sotiei sale Simi cu ocazia aniversarii a 4 ani de casnicie. Doar ca aceasta reprezentatie ii va schimba pentru totdeauna viata lui Akash, spulberandu-i orice vis si increderea in oameni.

Surpriza acestui film nu vine neaparat din castigurile sale de la box-office, cat mai ales din impactul pe care productia l-a avut asupra publicului din intreaga lume care urmareste industria de film indiana. “Andhadhun” a fost votat de utilizatorii celebrului site imdb ca cel de-al patrulea cel mai de succes film indian din toate timpurile si cel de-al 119-lea film din lume “all time” in preferintele acelorasi utilizatori. Criticii de film au fost si ei incantati de aceasta productie, vorbind in termeni laudativi de ea, unii indraznind sa-l considere chiar cel mai bun film indan al anului trecut ! Cu accente de comedie neagra, acest film de suspans cu intriga politista reuseste performanta sa aduca intr-o productie de la Bollywood atmosfera din filmele de peste ocean ale lui Hitchcock. Putini cineasti din lume au capacitatea realizarii unei astfel de performante, insa Sriram Raghavan se autodepaseste. Daca v-ati astepta la un film tipic indian, veti avea o surpriza. Desigur, nu lipsesc momentele muzicale intercalate pe parcursul povestii, care au ca rol transmiterea catre public intr-un mod artistic rudimentar a trairilor personajului principal (ca si cum nu ar fi evidente), insa filmul ofera ceva mai mult de atat. Dincolo de numeroasele rasturnari de situatie, regizorul (ce e si co-secnarist) pune pe tapet o intrebare ce e, de altfel, si cheia descifrarii acestui film: “A vedea inseamna a crede ?”. Pianistul nostru, Akash, e aproape un geniu in interpretarea la pian. Un geniu orb, in cautarea perfectionarii. Sau mai bine zis a unei sanse de a ajunge la Londra, unde sa-si poata construi o cariera, in ciuda handicapului de care sufera – lipsa vederii. Traieste pe cont propriu intr-o locuinta inchiriata de la un ONG pentru persoanele cu handicap, ce-i percepe o chirie modica, intretinandu-se din lectii de pian pe care le da amatorilor sau din reprezentatii prin diferite localuri. Singurul lui prieten si familie e Rani, o pisica pe care o hraneste si care ii tine de urat. In momentul in care in viata lui apare accidental tanara Sophie, viata lui capata un sens. Dar curand va realiza ca in lumea in care traieste, nu poate razbi decat prin intermediul oamenilor. Atunci cand vezi persoana din fata ta, o poti analiza si, cu ochii mintii, o poti simti. Ce faci, insa, atunci cand esti orb si nu stii pe cine ai in fata ta ? Te poti increde in cineva pe care nu il vezi, bazandu-te doar pe simturile tale si pe presupuneri, ce uneori pot fi inselatoare ? Dintr-un geniu muzical apreciat, Akash are de trecut prin calvarul filtrului acestei lumi pervertite de lacomie, bani si frica de saracie, care ii transforma pe prietenii de azi in inamicii de maine. “Andhadhun” este inainte de toate un film despre umanitate, despre falsa solidaritate umana si sociala, despre aparente si iluzii, totul spus cu o sinceritate dezarmanta si universal valabila. Savurati acest film ! Chiar daca intriga se declanseaza relativ tarziu, dupa aproape o jumatate de ora, productia ramane una captivanta, care din momentul in care v-a prins nu va va mai lasa sa va indepartati de ea. Daca prima parte e mai vesela, cultivand suspansul si stabilind conexiunile intre personaje, lasate sa se desfasoare in largul lor, partea a doua devine mai intunecata, povestea isi pierde putin din consistenta datorita numarului mare de rasturnari de situatie ce presupun directii noi de urmat pentru protagonist si adaptarea acestuia la noi situatii. Interesanta metafora iepurelui vanat la inceputul filmului, care isi gaseste explicatia la final si, desigur, similitudinile acestuia cu pianistul orb, la randul lui un “iepure” in viata reala. Muzica e reusita (ce e de criticat e absenta fundalului sonor in anumite momente de tensiune ce ar fi trebuit speculate in plan sonor din plin), imaginile sunt expresive, intunecate sau luminoase, colorate sau cenusii, iar prestatia protagonistilor e remarcabila. Scenariul, desigur, nu poate trece neobservat, e plin de surprize, facand productia una extrem de ofertanta. Un thriller antrenant, “Andhadhun” ne ofera peste 2 ore de tensiune, romantism si intriga entuziasmante, care fara indoiala ii va cuceri si pe cei ce nu sunt neaparat fanii filmului indian dar care iubesc acest gen de filme. Bollywood-ul se dovedeste inovativ si intr-o continua transformare, reusind sa straluceasca oricat de tulburi ar fi vremurile, societatea si baza ei, oamenii.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil. Aproape un sfert din text a fost adaugat manual, fiind replici rostite pe tot parcursul filmului in limba engleza, care nu se regaseau in subtitrarea originala (o mare hiba a tuturor filmelor indiene cand vine vorba de subtitrarile in engleza ce le insotesc pe dvd-urile originale).

Unstoppable (2018) – Ma Dong-seok (Don Lee) devine de neoprit într-un thriller ce aminteşte de „Taken” ! 8 Jan 2019 7:35 AM (6 years ago)

“Unstoppable” (2018) marcheaza debutul in regie al cineastului Kim Min-ho, care a cochetat un timp cu actoria, aparand in 2 seriale de televiziune in roluri minore (e vorba de “Seven Day Queen” si “My Love Eun Dong”). Calea aleasa – cea a regiei – pare a-i aduce mai mult succes, cel putin cand are la dispozitie un “material bun” pentru a-l dobandi. Adica un “one man show” care sa traga filmul dupa el. Iar acesta, din fericire pentru el, a fost Ma Dong-seok, actorul care de cativa ani si-a luat pseudonimul international Don Lee pentru a intra in istoria filmului coreean prin rolurile sale mereu spectaculoase. Daca mai adaugam o Song Ji-hyo in distributie, dar si cateva nume suficient de ofertante pentru a aduce si putin umor, ca Kim Min-jae sau Park Ji-hwan, realizam ca reteta nu mai are nevoie decat de un “negativ” care sa se joace cu nervii lui Don Lee, regizorul oprindu-se la Kim Sung-oh. Ideal in roluri negative, ce-i vin ca o manusa (criminal feroce in “Missing You” – 2016 – si gangster in k-drama “When a Man Loves”), Kim Sung-oh isi intra perfect in piele in “Unstoppable”, cu mustata lui sic si hainele de firma, si va veti intreba cum un actor atat de firav poate intruchipa un rival pe masura lui Don Lee. Ei bine, poate, si inca foarte bine ! Cu o gama variata de personaje, de la hilare la fioroase, filmul nu avea cum sa nu cucereasca publicul, dupa nici o saptamana productia fiind vizionata de peste 1 milion de coreeni. Filmul, realizat in clasicul interval de 3 luni, nu a fost un succes nici macar mediu de box-office, insa cu peste 11 milioane dolari incasari se poate spune ca s-a descurcat mai mult decat satisfacator, situandu-se undeva la nivelul incasarilor unui “Rampant”, “Golden Slumber”, “The Negotiation” sau “The Vanished”. Cel putin pentru Don Lee e un progres fata de anteriorul sau film, “Champion”, ce a obtinut cu 3 milioane $ mai putin.

Povestea din “Unstoppable” – ce poate fi incadrat in genul thriller-actiune presarat cu umor – nu e complicata, insa rabdarea spectatorului e pusa la incercare (si aici se vede lipsa de experienta a regizorului) pentru ca intriga se consuma relativ tarziu, dupa 30 de minute de la prima secventa, ceea ce raportat la cele nici 2 ore ale filmului pare un interval de timp mult prea intarziat. Regizorul Kim Min-ho a scris si scenariul, insa la o prima vedere acesta pare inspirat, sau mai bine zis preia premisa dintr-un film american celebru din 2008, “Taken”: un barbat cu un trecut ce ascunde un comportament violent si care are o aplecare spre folosirea unor mijloace neortodoxe pentru rezolvarea problemelor e fortat de un personaj negativ sa revina la vechile metode pentru a recupera o persoana draga rapita. Pe cat de simpla e povestea, pe atat de spectaculoasa si eficienta e rezolvarea pe care o gaseste Don Lee, in conditiile in care Politia se dovedeste depasita de situatie. Luand problema in propriile maini, Kang Dong-chul redevine cel ce “era odata” in tinerete, aratandu-ne si de ce a fost poreclit, pe atunci, “Taurul”. Realizatorii coreeni l-au distribuit pe Don Lee intr-un rol tipic acestuia, mergand din nou pe scenariul clasic al unui singuratic ce sta bine la capitolul forta fizica, care isi face dreptate de unul singur. Desigur, am mai vazut aceasta poveste de multe ori, si de acum este indubitabil faptul ca se incearca crearea in industria coreeana de film a unui personaj-stereotip dupa modelul international al regretatului Bud Spencer, un personaj caruia doar unul cu infatisarea impunatoare a lui Don Lee ii poate da viata. Nu a mai existat un astfel de “erou” in filmul coreean, insa daca ne uitam la toate filmele in care a aparut in ultima vreme Don Lee putem intelege intentia producatorilor. Ma Dong-seok/Don Lee nu e un actor cu cine stie ce calitati artistice, insa in astfel de roluri ca cel din “Unstoppable” se descurca de minune, iar faptul ca aparitiile lui aduc bani producatorilor e suficient. Aparent industria coreeana de film are de castigat din aceasta “americanizare” a ei, filmele aduc profit si cata vreme exista profit, exista si alte si alte filme care la randul lor pot aduce profit. Insa se pierde mult la capitolul originalitate, elementul esential ce diferentia industria coreeana de film de celelalte din zona sau din lume pana nu de mult. Asadar, e evident ca filmul se adreseaza iubitorilor acestui gen de filme cu un “om spectacol” la volan, cu un erou pozitiv mereu in prim plan si cu unul negativ ca sac de incasat pumni (dar care, dupa tipicul coreean, mai intai reuseste sa enerveze si sa indigneze la maxim audienta). Si tot dupa tipicul coreean, pentru detensionarea situatiei sunt introduse in scena cateva personaje ce aduc umor si buna dispozitie, rezultatul fiind un cocktail exploziv la finalul caruia ramai cu aproape 2 ore placute in minte. E drept ca pe termen lung sunt slabe sanse sa tii minte acest film din cauza numeroaselor sale clisee, insa cate din filmele de la Hollywood din zilele noastre sunt retinute macar dupa numele lor, dupa o vizionare ? Un lucru este cert: “Unstoppable” nu rescrie regulile filmului de actiune, nici macar nu poate candida la titlul de cel mai bun film de actiune al anului (“Believer” e de departe liderul acestui gen in Coreea in 2018), insa ofera adrenalina, suspans si umor cat cuprinde, asadar vizionarea lui nu este tocmai pierdere de vreme, ci mai degraba un mod placut de a petrece 2 ore in compania unui film coreean.

Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Ley Lines (1999) – Takashi Miike şi povestea finalã a trilogiei „Societãţii Negre” 6 Jan 2019 2:25 AM (6 years ago)

Ultima parte a trilogiei “Societatea Neagra” a lui Takashi Miike, “Ley Lines”, este, poate, si cea mai elaborata si fara indoiala cea mai bine exprimata din punct de vedere artistic, depasind nivelul de exprimare din “Shinjuku Triad Society” si “Rainy Dog”. In fapt, cele 3 filme nu fac decat sa se constituie intr-un barometru al evolutiei acestui genial regizor japonez, Takashi Miike, care in decursul a doar 4 ani a devenit unul complet matur. “Ley Lines” nu este doar despre impuscaturi, violenta sau abuzuri, ci exprima mult mai multe decat anterioarele sale filme de gen. Regizorul deja obtinuse primele premii si nominalizari din cariera cu cativa ani in urma, iar “Ley Lines” nu a facut decat sa confirme calea lui ascendenta, aducandu-i un premiu. Practic filmul a marcat inceputul drumului consacrarii sale, deoarece in acelasi an finaliza filmarile la “Audition” (lansat un an mai tarziu in cinematografe, obtinand o multime de premii si nominalizari), lansa violentul film “Dead or Alive”, dupa care in 2001, cu “Ichi The Killer” era deja un regizor de notorietate internationala.

Fara nume cunoscute in distributie la data lansarii (poate doar Show Aikawa, protagonistul din “Shinjuku Triad Society”, de aceasta data intr-un rol secundar insa), “Ley Lines” abordeaza din nou subiectul discriminarii imigrantilor si consecintele psihice ale acesteia asupra lor, dar si lupta pentru supravietuire intr-o societate fara reguli a unor personaje decazute sau deceptionate de viata, de la rebeli adolescenti la o prostituata sau la gangsteri. Filmul lui Miike ne prezinta o alta imagine a societatii japoneze decat o cunoastem, lumea periferiei, a depravatilor, inadaptatilor si exclusilor. De unde interesul atat de ridicat al lui Miike pentru subiectul vietii imigrantilor, pe care il vedem abordat ca tema principala in aceasta trilogie ? Un interes care a mers pana la a finanta un film japonez (Rainy Dog) vorbit aproape in intregime in taiwaneza si filmat in totalitate in Taiwan ? Raspunsul sta in propria sa viata. Miike s-a nascut in Japonia, insa provine dintr-o familie de imigranti coreeni. A copilarit intr-o zona locuita de muncitori saraci imigranti din Coreea, iar toate frustrarile acumulate de acestia au prins glas in aceste filme, in care imigrantii, principalii eroi pe nedrept negativi ai povestii, nu sunt coreeni, ci chinezi. In “Ley Lines”, protagonistul si anturajul sau provin din China, si toti sunt considerati de japonezi niste paria, echivalentul unor sclavi care oricat muncesc si incearca sa fie corecti, mereu vor fi pusi la zid din cauza originii lor. Ca sa nu mai vorbim ca in mod intentionat unul din personajele cu care acesti dezradacinati se intalnesc, la un moment dat e un imigrant african cu care un timp fac echipa, impartasind cu totii aceeasi soarta nemiloasa. Titlul filmului nu este nici el ales intamplator; “ley lines” ar putea fi tradus prin “linii imaginare”, facand referire la o credinta pseudostiintifica ce pretinde ca aliniamente topografice, locuri sacre sau structuri inaltate de om sunt legate intre ele de o linie invizibila deloc intamplatoare, ce are o semnificatie spirituala. Spre exemplu, adeptii teoriei cred ca alinierea anumitor locuri de interes geografic sau istoric are o semnificatie aparte, mistica, iar recent exact aceasta tema a fost principalul subiect al productiei coreene “Feng Shui”. Extrapoland, daca “liniile imaginare” conecteaza locurile sacre din natura, metafora din titlul filmului lui Miike incearca sa descrie modul in care personajele isi deseneaza harta propriilor vieti in functie de momentele semnificative din propria lor existenta. Ryuichi e un inadaptat social. Relatia lui cu parintii e una aproape inexistenta, insa nu ezita sa-si manifeste “afectiunea” fata de ei in momentul in care ii aplica o lovitura dupa ceafa fratelui sau Shun si-i cere ca mai bine sa-i invete pe parinti limba japoneza (imigranti chinezi fiind), ar fi ceva mult mai util decat sa invete pentru sine insusi, constientizand ca un imigrant oricat ar invata nu va reusi sa razbeasca in societate, cel putin in cea japoneza. Comite faradelegi, e retinut de politie fara sa-i pese cuiva, e discriminat pentru originea lui si, intr-un final, realizeaza ca daca nu evadeaza din lumea lui intr-alta in care sa aiba sanse reale de a-si construi un vis (pentru ca da, pana si un imigrant fara educatie ca el are un vis), isi va irosi viata in zadar. Acest vis al lui Ryuichi e “linia imaginara” care are puterea de a-l schimba, si astfel ajunge alaturi de prietenul si fratele sau in Shinjuku, rau famatul cartier al Tokyo-ului in care in scurt timp se trezeste a fi… o simpla plevusca. Insa isi traieste visul producand si vanzand toluen (un drog puternic), lacomindu-se mai apoi la o viata total schimbata departe de Japonia, in insorita Brazilie. Si nu e doar visul lui, la aceasta linie imaginara va adera si prietenul din copilarie Chang, si fratele sau Shun, si Anita. Anita e un alt personaj cheie al filmului; e o prostituata din Shanghai ce a renuntat la traiul de acolo si la slujba de educatoare pentru “visul japonez”, care s-a dovedit a fi un adevarat cosmar. A ajuns sa fie exploatata de un proxenet, batuta de clienti si abuzata de acesta, astfel ca visul evadarii din oras devine principalul ei tel. Iar cei trei “baieti de la tara”, naivi (pe care odata ii si prosteste de bani), au un vis care ei ii surade si in care crede tocmai din cauza sinceritatii lor naive pe care nu a intalnit-o la nimeni din lumea ei. Vor reusi sa evadeze in Brazilia si sa dea uitarii cosmarul numit “viata” de pana atunci ? Iar pentru a da dovada de echidistanta, poate cea mai pertinenta meditatie, simpla si directa, asupra vietii, provine tocmai de la gangsterul chinez pentru care Ryuichi ajunge sa lucreze. Acesta rezuma perfect viata: “Unii vin in tara asta sa lucreze ca robii, altii sa comita crime. Nimeni nu se poate opri din trait.”

Finalul e unul deosebit, cum nu te-ai astepta de la un regizor pe care, daca nu l-ai cunoaste, l-ai considera rudimentar in exprimare. Insa tocmai in astfel de detalii sta geniul lui Miike, un regizor ale carui mesaje putini le inteleg dincolo de violenta si bizareriile productiilor sale. Remarcabila si coloana sonora, poate una din cele mai bune dintre toate filmele sale din anii ’90. Un film excelent, cu un puternic mesaj ce tine de constiinta sociala, ce incheie perfect o trilogie care cu siguranta a trecut testul timpului, fiind una dintre cele mai bune serii de filme dramatice inspirate din lumea interlopa din cinematografia japoneza din toate timpurile.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de lasedan (Asia Team) pentru asiacinefil.

Into the Sun (2003) – Kwon Sang-woo la primul rol principal din carierã ! 2 Jan 2019 9:09 AM (6 years ago)

Pe vremea cand se faceau seriale coreene total diferite de cele din ziua de astazi, cand Valul Coreean tocmai facea primele „victime” in Asia dupa succesul fulminant al „Winter Sonata”, se difuza, la inceputul lui 2003, pe canalul SBS, o productie de 20 de episoade putin diferita de cele difuzate pana atunci, „Into the Sun”. Diferita pentru ca era printre primul serial coreean ce facea referire la Marina coreeana, o mare parte a actiunii desfasurandu-se in decorul fie al unui spital, unde lucreaza protagonista, fie a unitatii militare unde activeaza protagonistul. Erau anii in care unii actori deveneau celebri si populari prin rolurile lor din seriale, insa multe actrite din perioada de expansiune a Hallyu nu au avut acelasi succes, ceea ce demonstreaza ca in mare parte publicul acestui gen de „entertainment” era cel feminin. Kwon Sang-woo fusese remarcat de publicul feminin coreean in serialul „We Are Dating Now” din urma cu un an, insa anul 2003 avea sa fie cel care ii va aduce adevarata consacrare. Mai intai a aparut in rolul principal masculin din „Into the Sun” (pentru prima oara in cariera intr-un rol principal !), la inceputul anului, iar spre sfarsitul lui aparea alaturi de Choi Ji-woo in memorabilul „Stairway to Heaven”. Mai mult, in acelasi interval cu difuzarea serialului la tv, in februarie 2003, Kwon Sang-woo aparea in rolul principal din comedia de pe marele ecran „My Tutor Friend”. In „Into the Sun”, partenera ii este actrita Myung Se-bin, care nu a avut acelasi traseu ascendent in cariera, ramanand pana in zilele noastre o actrita de roluri secundare de serial. „Into the Sun”, in ciuda tematicii sale, ar putea fi incadrat in genul comedie-romantica, desi nu e acel gen de comedie romantica atat de tipic k-dramelor. Momentele amuzante sunt create in special de Kwon Sang-woo si personajul surorii sale, interpretata de Kim Jung-hwa (pe care ne-o amintim din comedia „Spygirl”), pe cand scenele sentimentale se bucura de ajutorul unor melodii superbe de pe coloana sonora.

Locotenentul Kang Suk-min (Kwon Sang-Woo) intra in Marina pentru a deveni amiral si a indeplini visul tatalui sau, mort in misiune. Singura lui familie este sora sa mai mica, Su-jin (Kim Jung-Hwa), pe care o creste cu responsabilitate si multa dragoste. Cand aceasta are o criza de apendicita si lesina, Suk-min pare ca-si pierde mintile. La spitalul unde este internata Su-jin, locotenentul ii face peri albi doctoritei Jeon Hae-rin (Myung Se-Bin), care o ingrijeste pe Su-jin. Dupa insanatosirea acesteia, Kang Suk-min devine recunoscator doctoritei Jeon pentru mainile sale de aur si usor-usor incepe sa se ataseze de aceasta. Hae-rin nu-i raspunde la sentimente, intrucat nu poate trece peste o tragedie aparuta in viata ei in urma cu un an: moartea logodnicului sau intr-un accident de masina. In plus, locotenentul Kang afla ca are un rival inversunat in dr. Lee Seung-ha (Jung Sung-Hwan), fiul directorului spitalului si pretendent la inima lui Hae-rin. Acesta era indragostit de Jeon Hae-rin inca de pe bancile facultatii, dar n-a avut sansa sa-i declare sentimentele, intrucat prietenul lui cel mai bun, Woo-jin, era logodit cu Hae-rin. Dupa moartea lui Woo-jin, Seung-ha joaca rolul de gardian al lui Hae-rin, fiindu-i in permananta alaturi si avand interesul sa se insoare cu ea. Doar ca responsabilitatea, sinceritatea, bunatatea si spiritul liber al locotenentului ii incalzesc inima doctoritei si aceasta ii ofera o sansa lui Kang Suk-min. Pana si tatal batran si bolnav al lui Hae-rin inclina sa-l aleaga drept ginere pe locotenentul Kang. Dr. Lee nu se lasa batut si cauta solutii pentru a-si indeplini telul. Se foloseste cu diplomatie de Jr. Song (Jung Eun-Chan), amicul sau din Marina, subordonat al lui Kang, invidios pe reusitele locotenentului si se apropie cu fatarnicie de tatal lui Hae-rin pentru a-l indeparta pe aceasta de locotenent. In apararea iubirii lui Kang Suk-min sare sora sa, Su-jin. Ea incepe sa cunoasca dragostea, atunci cand il intalneste pe iresponsabilul caporal Kim Jae-hyun (Jung Tae-Woo). Yoo-Bona (Lee Yu-Jin), prietena de suflet a lui Hae-rin si sora lui Woo-jin, este tot de partea locotenentului. Cand totul pare aranjat si nunta se apropie cu pasi repezi, o intamplare nefericita din trecutul locotenentului, strans legata de accidentul lui Woo-jin, devine motivul despartirii dintre Kang Suk-min si Hae-rin. De acest aspect profita din plin Seung-ha, care isi face planuri de casatorie cu Hae-rin. Asistenta Cho (Oh Ju-Eun), care-l iubeste in secret pe dr. Lee, are si ea ceva de spus si de facut in numele iubirii. Oare dragostea adevarata are sorti de izbanda?! Doar urmarind serialul, veti afla ce anume va triumfa: adevarul sau minciuna !

Care sunt celelalte personaje ale povestii si care sunt conexiunile dintre acestea ? Dr. Lee Seung-ha (Jung Sung-Hwan) este rivalul lui Kang Suk-min, pretendent la mana lui Hae-rin. Acesta o iubeste pe doctorita inca din facultate, dar nu are curaj sa-si declare sentimentele, intrucat dr. Jeon este logodita cu prietenul lui cel mai bun, Woo-jin. Cand Woo-jin ii povesteste cat de nerabdator este sa inceapa viata cu iubita sa, dr. Lee cauta o solutie ca-i desparta definitiv. Reusita demersului sau nu-l apropie de Hae-rin, mai ales ca aceasta il intalneste pe locotenentul Kang si se indragosteste de el. In mintea doctorului incolteste planul razbunarii. Numai ca lucrurile nu se-ntampla asa cum se asteapta.

Su-jin (Kim Jung-Hwa) este sora mai mica a locotenentului Kang Suk-min care urmeaza cursurile de asistenta medicala. Ea se-ntalneste intr-un bar de noapte cu caporalul Kim Jae-hyun (Jung Tae-Woo), un tanar care face armata in Marina si este subordonatul fratelui ei. Acesta pozeaza intr-un baiat descurcaret, cu afaceri in sfera programarii de jocuri pe computer, dar si cu mare trecere la femei. Su-jin pare victima perfecta pentru acest Don Juan fara pereche, dar nu dupa mult timp descopera ca este sora superiorului sau. Faptul acesta il sperie, mai ales ca locotenentul este foarte drastic cu persoanele iresponsabile. Tanara Su-jin are un caracter puternic, este responsabila si iubitoare. Aceste calitati il atrag pe Kim Jae-hyun. Dupa insistente numeroase, „victima” capituleaza. Relatia dintre Su-jin si Kim nu este pe placul locotenentului, dar dragostea invinge si Kim se transforma incet-incet in baiatul in care poza: un IT-ist priceput, un sot responsabil si un cumnat saritor, care il ajuta pe Kang Suk-min in relatia sa cu Hae-rin.

Yoo-Bona (Lee Yu-Jin) este sora fostului logodnic al lui Hae-rin si prietena de suflet a doctoritei. Deviza ei in viata este ca dragostea adevarata trebuie sustinuta cu tarie si ca trecutul trebuie lasat in urma pentru a face loc viitorului. Ea nu priveste cu ochi buni zelul pe care il afiseaza dr. Lee ori de cate ori se afla in preajma doctoritei. Yoo Bona prefera structurile deschide, impulsive si inimoase, precum locotenentul Kang. Ea sprijina relatia locotenentului cu Hae-rin si intuieste ca dr. Lee este fatarnic, o persoana nepotrivita pentru prietena ei. Cand Lee Seung-ha pare sa aiba sorti de izbanda cu planul sau, ea afla secretele doctorului, cu ajutorul asistentei Cho, pretendenta la inima dr. Lee.

Asistenta Cho (Oh Ju-Eun) pare potrivita, mai degraba, cu dr. Lee. Este croita dupa acelasi calapod cu barbatul pe care-l iubeste: este fatarnica, santajista si actioneaza asa „in numele iubirii”. Cand demersurile sale n-au sanse de castig, scoate la lumina adevaruri dureroase, dar necesare.

Jr. Song (Jung Eun-Chan) este un locotenent in Marina, prieten cu dr. Lee. El este invidios pe reusitele in misiuni ale lui Kang Suk-min si il ataca dur pe colegul sau ori de cate ori are ocazia. In plus, denatureaza adevarul legat de accidentul lui Woo-jin in favoarea dr. Lee. Cand, in cele din urma, regreta cele sustinute, constata ca este prea tarziu, intrucat adevarul nu mai serveste nimanui.

Interpretarea este buna, coloana sonora si mai buna, pe cand povestea nu e una foarte complicata sau cu pretentii, insa nici serialele ce se faceau la inceputul anilor 2000 nu prea mai au multe de-a face cu povestile complexe ale serialelor zilelor noastre, astfel ca nu ne ramane decat sa ne bucuram de aceasta k-drama „de scoala veche” si de atmosfera minunata a primilor ani ai Hallyu.

Traducerea si adaptarea serialului a fost efectuata in premiera in Romania de Claudia si Adina (Asia Team) pentru asiacinefil.

Dying to Survive (2018) – o dramã socialã realistã, consideratã filmul anului 2018 în China ! 1 Jan 2019 9:39 AM (6 years ago)

“Dying to Survive”, filmul de debut al regizorului chinez Wen Muye, a fost, fara nici o urma de indoiala, marea surpriza de la box-office-ul chinezesc al anului 2018. Daca de la “Operation Red Sea” (numarul 1 in China in 2018, cu 575 milioane de dolari incasari) existau mari asteptari, iar sequel-ul la “Detective Chinatown” se astepta sa fie un succes de casa prin genul comic abordat si tinand cont de precedentul filmului din 2015, care cu doar 15 milioane dolari investiti a obtinut 126 milioane dolari la box-office, “Dying to Survive” nu anunta nimic, fiind o drama sociala realista, o reteta nicidecum potrivita pentru un hit de box-office. Insa in prima saptamana de la lansare, filmul, ce a avut un buget de aproximativ 11 milioane dolari, a dat lovitura, obtinand aproape 200 de milioane de dolari ! Tavalugul a continuat, iar de la data premierei, la inceputul lui iulie 2018, pana in 15 septembrie 2018, productia a obtinut incasari totale de nu mai putin de 453 de milioane de dolari, devenind al treilea film al anului 2018 de la box-office-ul chinezesc. Unii critici nu s-au aventurat in zadar, afirmand ca “Dying to Survive” ar putea fi “cel mai bun film chinezesc al anului”, opinia lor fiind ulterior confirmata de numeroasele premii castigate: 12 premii si 12 nominalizari doar pana in prezent, intre care Premiul “Cel mai bun film Asiatic” acordat de Academia Australiana de Cinema si Televiziune, Premiul pentru Cel mai bun scenariu original, Cel mai bun regizor debutant si Cel mai bun protagonist la Festivalul Golden Horse, Premiul pentru Cel mai bun scenariu la Festivalul de la Montreal, etc. Daca nu ar fi fost excelentul “Shadow” al lui Zhang Yimou, probabil “Dying to Survive” ar fi fost propunerea Chinei la Oscarurile din acest an pentru Cel mai bun film strain, insa probabil notorietatea lui Yimou la Hollywood (unde a regizat cu cativa ani in urma “The Great Wall”) si cariera stralucita care il recomanda vor cantari mult in decizia finala.

Care a fost secretul din spatele extraordinarului succes al lui “Dying to Survive” ? Cum a putut un film cu actori mai putin cunoscuti si cu un regizor debutant sa dea o asemenea lovitura ? In mod evident raspunsul sta in scenariul filmului, inspirat 100% din fapte reale. Filmul abordeaza un subiect extrem de sensibil, industria medicamentelor pentru tratarea cancerului, si, in mod surprinzator, comisia de cenzura a permis difuzarea filmului fara a impune echipei de productie decuparea anumitor fragmente. Acest lucru e suprinzator deoarece productia aduce in centrul atentiei o problema ascunsa a societatii chineze, despre care stie intreaga lume, dar pe care autoritatile chineze mereu au incercat sa o nege, anume chestiunea contrafacerii din domeniul industriei farmaceutice. E cunoscut faptul ca Republica China e un urias laborator in care totul se imita, la un pret derizoriu si la o calitate pe masura, insa cum este ca un produs farmaceutic agreat de autoritati sa fie contrafacut de vecinii mai saraci indieni si sa invadeze piata medicamentelor din China ? Desigur, un subiect de ancheta si de interventie in forta al autoritatilor. In centrul filmului se afla un personaj – Cheng Yong, interpretat de actorul Zheng Xu din “The Great Hypnotist” – care are un echivalent in viata reala. Este vorba de un anume Lu Yong (foto), un comerciant de textile care in momentul in care a fost diagnosticat cu leucemie, a cheltuit mai mult de 80.000 $ pentru a achizitiona medicamentul aprobat de autoritati care ii prelungea viata. Falit si disperat, acesta a inceput o afacere de contrabanda cu un produs similar din India, mai ieftin dar ilegal in China, care i-a adus in 2014 o condamnare. Subiectul filmului a starnit multe controverse in China la data petrecerii evenimentelor reale, iar anumite lucruri nu au fost spuse in film. De exemplu, in prezent Lu Yong promoveaza un alt produs indian similar cu unul existent deja pe piata chineza, fiind acuzat de unii ca nu face decat sa exploateze pacientii pentru profit, deci departe imaginea lui reala de cea prezentata in film. Subiectul a dezvaluit si lucruri mai generale, precum dificultatea autoritatilor chineze de a reforma regulamentul in vigoare cu privire la medicamente, datorita conflictului cu interesele industriei farmaceutice. Alti ziaristi au dezvaluit povestea cutremuratoare a unui grup de pacienti chinezi cu cancer care calatoresc regulat in India pentru a-si achizitiona medicamente contrafacute dar mai ieftine, in timp ce un blogger chinez sustine public ca piata medicamentelor generice din China e inca una serios subdezvoltata si prost aprovizionata. Toate aceste luari de pozitie nu au ramas fara ecou, nascand o adevarata dezbatere publica legata de costurile medicale in China. Insusi premierul chinez Li Keqiang a citat acest film intr-un apel public catre elementele de reglementare la “accelerarea scaderii preturilor pentru medicamentele de cancer” si “reducerea poverilor familiilor pacientilor”. Un alt semnal de alarma a fost tras intr-un articol ce sintetizeaza perfect mesajul lui “Dying to Survive”, intitulat “China trebuie sa se trezeasca in fata nedreptatii preturilor ridicate la medicamente”, in care se spune: “Unele legi ce ce controleaza industria farmaceutica sunt contrare telului salvarii de vieti, si e timpul ca aceste reguli sa fie regandite”. Subiectul este insa unul extrem de sensibil si universal valabil, de aici si motivul pentru care productia prinde nu doar la publicul chinez, fiind o problema globala.

“Dying to survive” e extrem de ofertant prin tematica pe care o abordeaza, incitand spre multe dezbateri, deja irosindu-se si mai multa cerneala in efortul de a semnala, de a avertiza, chiar de a pune capat unui abuz asupra celor aflati in mare si grea suferinta. Caci, tocmai de la cineastii chinezi – chinezii fiind renumiti prin produsele lor contrafacute, primim astazi, evident cu mare surprindere, o abordare a unui subiect aproape temut, cel al interesului industriei farmaceutice versus bolnavul de rand, amarat, speriat, nevoit sa-si lichideze toata avutia pentru inca o zi de supravietuire. Fara a polemiza in privinta a cat de agresiva este politica companiilor farmaceutice mamut, in goana lor catre profit, o goana ce poate calca in picioare orice principii ce tin de moralitate sau de respectarea fiintei umane ca organism viu, pentru ca dupa colt pandeste capcana teoriei conspiratiei, realizatorii filmului nu ezita sa prezinte cinismul producatorilor de medicamente de o importanta vitala pentru persoanele grav bolnave, dar si lacomia escrocilor care pentru a se imbogati, calca in picioare orice farama de umanitate si demnitate umana pe care ar trebui sa o posede. In aceasta ecuatie cu atatea necunoscute, bolnavul e singura victima, iar autoritatile sunt partial prezentate ca partase la aceasta crima, victime si ele ale unei legislatii paguboase ce imperios necesita o schimbare de structura. Desigur, fiind un film chinezesc, intr-un final Statul apare ca cel ce repara lucrurile, insa in realitate problemele semnalate de acest film au ramas valabile pentru multe alte medicamente, de unde si nevoia unei reformari profunde a legislatei medicale din domeniu. Intr-un final, ramane o idee esentiala asupra careia suntem invitati sa meditam, de catre realizatorii acestui film de exceptie: anume daca este gresit civic sau contravine moralei religioase a face ceva ilegal… de dragul vietii. Fiecare personaj va avea propriul raspuns la aceasta dilema, in functie functia din societate, statutul social si, mai ales de constiinta umana.

Traducerea, adaptarea si timingul manual au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Rainy Dog (1997) – al doilea film al trilogiei „Societãţii Negre” a lui Takashi Miike 30 Dec 2018 7:48 AM (6 years ago)

Yuji (Show Aikawa) lucreaza la o macelarie in Taipei, insa slujba e doar o acoperire pentru activitatile ilegale pe care le are in cadrul unei organizatii interlope. In momentul in care seful sau e ucis, cei din organizatie se debaraseaza de el, astfel ca in locul unui trai cinstit dar umilitor ca angajat, acesta decide sa continue pe calea intunecata, angajandu-se ca asasin platit pentru o alta organizatie. Nu ucide decat atunci cand este insorit, urand ploaia, despre care raposata lui bunica spunea ca aduce ghinion. Viata i se complica cand din senin, o femeie cu care a avut in trecut o relatie amoroasa, il cauta acasa si i-l lasa pe cap pe Ah-Chen, un baietas despre care spune ca e fiul sau. Desi nu il accepta in casa sa, incapatanarea micutului si modul insistent cu care isi urmareste tatal peste tot pe unde umbla, inmoaie putin inima de caine a lui Yuji. Mai apoi, la un bordel o cunoaste pe Lily, o prostituata ce se da cosmeticiana, al carei vis e sa fuga o data pentru totdeauna din anostul si ploiosul Taipei. Yuji ii implineste visul, si impreuna cu Ah-Chen parasesc degraba Taipeiul. Insa consecintele faptelor comise de Yuji ii urmaresc pretutindeni, periclitandu-le existenta.

“Rainy Dog” (1997), al doilea film din trilogia “Societatii Negre” a lui Takashi Miike, face o noua incursiune in culisele lumii interlope, de aceasta data actiunea mutandu-se in totalitate in Taipei. Un lucru mai putin obisnuit pentru un regizor japonez, Miike a ales ca al doilea film al trilogiei sa fie filmat integral in capitala Taiwanului, iar numarul dialogurilor in japoneza sa fie minimal, 95% din film vorbindu-se fie in mandarina, fie in dialectul hokkien. Miike ne surprinde inca o data, pentru ca daca v-ati astepta la o abundenta de scene violente, sange si sadism, intalnite in multe din filmele sale de categorie B de la inceput de cariera, lansate direct pe video, veti avea o surpriza: “Rainy Dog” nu respecta aceasta regula, actiunea ultra violenta si umorul nebun lipsind aproape in totalitate. Nu intamplator criticii de film sunt de parere ca acest al doilea film din trilogie e si cel mai reusit (un alt paradox, in general intr-o trilogie partea a doua fiind aproape intotdeauna considerata cea mai slaba), regizorul aratand deja primele semne ca intr-o zi va ajunge un nume mare al filmului japonez. Cu un ritm lent, intr-un ton intunecat (redat inclusiv de multe cadre excesiv de intunecoase), creand o atmosfera apasatoare accentuata de desele schimbari de vreme ce mai tot timpul aduc ploi torentiale in Taipei, regizorul incearca poate pentru prima oara intr-un film de-al sau sa insiste mai mult pe portretizarea personajelor sale, studiindu-le minutios in universul lor. Astfel, il avem pe asasinul platit Yuji, care lucreaza la o macelarie doar ca acoperire, viata lui cotidiana invartindu-se in jurul unei organizatii interlope. E satul de salariul de nimic pe care il castiga prestand o munca fizica obositoare, in care patronul mereu il pune la lucru pentru un ban de nimic. Cand e abandonat de organizatie, alege calea intunecata si continua sa lucreze ca asasin platit pentru alta organizatie. Banul ii calauzeste viata, traind ca un singuratic, frecventand bordelurile si operand doar cand este soarele pe cer. Aparitia unei femei din trecutul sau, de care aproape nici nu-si mai aminteste, care ii lasa in grija definitiv un copil aproape autist, pare a fi un moment de cotitura in viata sa. La inceput nu se obisnuieste cu ideea, nu arata nici un sentiment fata de cel care peste noapte a aflat ca este fiul sau, dar treptat acea fisura din sufletul sau se accentueaza si incepe sa-i topeasca glacialul temperament. Un alt personaj caruia i se acorda o atentie speciala e Lily, o prostituata satula de atmosfera ploioasa din Taipei si mai ales de singuratate, neavand cu cine dialoga mai tot timpul, in ciuda firii sale extrovertite. Cand il are ca client pe Yuji, faptul ca acesta schimba cateva vorbe cu ea o face sa-si doreasca ca acesta sa ramana mai mult decat cele cateva ore de peste noapte. Mai ales ca ii destanuie visul, anume de a scapa pentru totdeauna de Taipei. Yuji ii indeplineste dorinta, si impreuna cu Lily si cu baiatul pleaca din capitala, incepand o calatorie care ii apropie. Chiar ajung sa se comporte ca o pseudo-familie ce pare a fi scapat de alienarea trecutului si de depresia adusa de nesfarsitele ploi din capitala. Relatia celor trei personaje, apropierea lor, ii scoate pe acestia din monotonia cotidiana, permitandu-ne cunoasterea lor si dintr-o alta perspectiva, cea profund umana. Nu e Miike expertul trairilor umane, insa scenariul, pe cat e de simplist pe atat de subtil reuseste sa transmita anumite mesaje din sufletul acestor personaje periferizate de societate, pe care ajungi chiar sa le compatimesti. La finalul vizionarii, anumite idei te vor urmari, ceea ce inseamna ca “Rainy Dog” chiar nu e “doar inca un film violent cu gangsteri” marca Miike, ci o poveste tulburatoare despre un barbat care se lupta cu propriii sai demoni si care incearca sa supravietuiasca intr-o lume a pacatului. Ce frumos ar fi fost daca anumite filme din anii ’90 sau de la inceputul anilor 2000 ar fi fost realizate cu mijloacele tehnice ale zilelor noastre… Din pacate in filmele cu gangsteri din zilele noastre a disparut atmosfera intalnita in aceste productii, care au avut si ghinionul de a fi filmate pe pelicula, de unde si imaginea usor deranjanta cand vine vorba de cadrele intunecate. Filmul i-a adus lui Miike un premiu pentru regie.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de lasedan (Asia Team) pentru asiacinefil.

No Comment (2002) – nume mari ale filmului coreean într-un omnibus comico-romantic 25 Dec 2018 9:42 AM (6 years ago)

Regizorul, scenaristul si producatorul Jang Jin (autorul unor filme precum “Good Morning, President”, “Romantic Heaven”, “We Are Brothers”) a scris scenariul “omnibusului” “No Comment” din 2002, in fapt o serie de 3 povesti diferite regizate de 3 regizori diferiti: Park Sang-won, Park Kwang-hyun (regizorul recentului “Fabricated City”) si Lee Hyun-jong (regizorul lui “Steal My Heart”). Fiecare din acestia a avut deplina libertate de exprimare in a pune in scena povestile scrise de scenarist, rezultatul fiind unul interesant. Vom avea ocazia sa revedem o multime de actori importanti ai filmului coreean, care la vremea respectiva se aflau la inceputul carierei, precum Shin Ha-kyun, Jung Jae-young, Ryoo Seung-beom, comediantul Lim Won-hee, Park Sun-young sau Lee Moon-sik, unii dintre ei aparand chiar in doua din cele 3 povesti, in roluri diferite, evident.

Prima poveste, “Chiriasii”, e o comedie 100% cu accente de parodie in care destinele mai multor personaje se intalnesc la un motel intr-o seara linistita. E seara in care dragostea si ura se intalnesc, si rezultatul este, previzibil… o tragedie. Un piroman (Jung Jae-young) e hotarat sa-i dea foc iubitei sale in camera de motel, dupa ce aceasta il insala, dar dupa ce o stropeste cu benzina constata ca nu are chibrituri pentru a-si indeplini planul. Firesc, suna la Receptie, unde baiatul bun la toate (Ryoo Seung-beom) se angajeaza sa-i rezolve problema. Doar ca in drum spre camera lui e oprit de vecinii piromanului, niste gangsteri fiorosi, care reclama o problema grava: toaleta e infundata. Iar incurcaturile incep sa se tina lant: gangsterii sunt vanati de un asasin singuratic cu surubelnita, care nimereste si el in motel; intr-o incapere invecinata, un sot inselat vine impreuna cu un politist sa o prinda pe sotia lui in flagrant, facand amor cu un gangster gigolo plictisit (Shin Ha-kyun). Toate aceste povesti la un moment dat se intrepatrund, situatia devine exploziva pentru ca toti isi pierd rabdarea, iar rezultatul este… o jumatate de ora de amuzament maxim pentru iubitorii de comedie pura.

“La 14 ani” schimba tonul “omnibusului”, regizorul Park Kwang-hyun facand o introspectie in viata unei familii obisnuite dar numeroase din Coreea anilor ’80. Scurtmetrajul e o drama vazuta prin ochii unui baiat de 14 ani, care, totusi, se sfarseste intr-o nota optimista, avand pe parcurs usoare note comice. Myung-jin e un adolescent de 14 ani de gimnaziu ce provine dintr-o familie numeroasa ce se zbate sa o scoata zi de zi la capat. Tatal e sofer de taxi la stat, insa are un vis: sa devina sofer de taxi privat, obtinerea licentei asigurandu-i un venit mai consistent. Mama isi doreste sa fie sotia unui sofer de taxi privat, in timp ce bunica senila are un singur vis: sa moara cat mai repede. Fratele mai mare invata de dimineata pana seara, insa deseori fara folos, clacand in fata examenelor, in timp ce fratele mijlociu (din nou Ryoo Seung-beom) viseaza sa devina gangster intr-o zi, iar pentru asta isi antreneaza vocabularul vulgar de mic. In sfarsit, Myung-jin mai are si o sora bisericoasa, obsedata doar de un lucru: cum sa arate mai frumoasa. Cu atatea vise in preajma sa, visul lui pare a fi cel mai modest, dar si cel mai greu de realizat, caci nimeni nu il ia in calcul, fiind mezinul familiei: sa aiba o pereche de tenisi Nike, asa cum a vazut la televizor ca ii purta atletul Carl Lewis.

“Ultima marturisire” incheie seria de scurtmetraje “No Comment” in verva, avand o abordare de aceasta data romantica. Interesant e ca pe parcursul povestii exista unele indicii ce sugereaza un final melodramatic – genul romantic e unul ce lejer poate duce spre una dintre extreme, melodrama sau comedia -, insa regizorul nu a vrut sa distruga atmosfera de ansamblu a seriei si a optat pentru un final amuzant. Subiectul partii regizate de Lee Hyun-jong e o mult asteptata intalnire intre un militar in termen, Young-ra, ce-si satisface stagiul militar in Zona Demilitarizata, si cea careia ii spune “fata pe care o iubesc”, Joo-hee. Aflat in prima permisie de cand a fost incorporat, Young-ra o reintalneste pe Joo-hee, o fata pe care a cunoscut-o pe cand mergea la biserica si de care s-a indragostit la prima vedere. Reintalnirea celor doi pare ca una dintre doi indragostiti, doar ca la scurt timp aflam ca Joo-hee… este casatorita. Lasati balta de prietenii cu care trebuiau sa se intalneasca, cei doi profita de ocazie si ies la o plimbare, din vorba in vorba ajung sa ia masa impreuna, apoi merg la un film, depanand amintiri recente si manifestandu-si intentia de a pastra legatura. Le va permite realitatea faptelor acest lucru ?

Trei povesti simpatice ce imbina umorul cu drama si romantismul, oferind toate ingredientele ce au dus faima filmului coreean peste hotare si l-au facut atat de apreciat la inceputul anilor 2000.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Thugs of Hindostan (2018) – Amitabh Bachchan şi Aamir Khan în cel mai scump film indian din toate timpurile ! 24 Dec 2018 7:43 AM (6 years ago)

“Thugs of Hindostan” intra in istoria cinematografiei indiene (indiferent de pozitia critica a unora la adresa productiei) prin faptul ca a devenit cel mai scump film produs vreodata la Bollywood. Aproximativ 47 de milioane de dolari a fost bugetul total al productiei, suma comparabila cu investitiile in cele mai noi blockbustere din tara vecina China. In rolurile principale au fost distribuiti starul Aamir Khan (Dangal, PK, Dhoom 3, 3 Idiots, Ghajini, Fanaa, Lagaan), legenda filmului indian Amitabh Bachchan, ajuns la 76 de ani, dar si actritele Fatima Sana Shaikh, cunoscuta din recentul hit “Dangal”, o actrita de doar 26 de ani din noul val de la Bollywood, si Katrina Kaif, una din cele mai bine platite actrite indiene, desi multi sunt critici cu talentul ei actoricesc. Actorul britanic Lloyd Owen (cunoscut in Anglia in special pentru aparitii in piese de teatru, dar si in cateva filme si seriale de televiziune) are rolul negativ, cum era de asteptat pentru un film in care actiunea se desfasoara in plina perioada de stapanire britanica asupra subcontinentului indian. Pentru prima oara Aamir Khan si Amitabh Bachchan apar impreuna intr-un film ca protagonisti, regia si scenariul fiind semnate de Vijay Krishna Acharya, scenaristul seriei de succes “ Dhoom”.

Filmul a fost produs de cunoscutul regizor indian Aditya Chopra, a carui companie de productie YRF (Yash Raj Films) a obtinut cele mai mari incasari din toate timpurile de la Bollywood prin succesele internationale ale productiilor finantate: Veer-Zaara (2004), Fanaa (2006), seria de filme “Dhoom”, seria “Tiger” si recentul succes “Sultan”. In ciuda unei campanii de promovare agresive si a distribuirii la nivel international intr-un numar consistent de tari (filmul a fost prezent si in cinematografele din Romania, cu cateva saptamani in urma), filmul nu a reusit sa cucereasca audienta asa cum se asteptau realizatorii, obtinand incasari, pana la sfarsitul lui noiembrie, in intreaga lume, de 40,2 milioane dolari. Ultimul asalt e asteptat cu sufletul la gura de producator in mai putin de o saptamana, cand pe 28 decembrie “Thugs of Hindostan” va avea premiera in China. Pentru a reusi sa treaca filmul pe plus la capitolul incasari, realizatorii au apelat la protagonistul filmului, starul Aamir Khan, cu ajutorul caruia filmul a fost reeditat serios, anuntandu-se o varianta speciala, diferita de cea difuzata pana acum in intreaga lume. Dupa spusele lui Aamir Khan, varianta chinezeasca a filmului va avea doar 120 de minute, fiind cu 44 de minute mai scurta decat versiunea indiana originala; in aceasta au fost adaugate, sterse sau reordonate un numar important de scene, structura narativa fiind reajustata in functie de un scenariu mai compact. In plus, creste importanta personajului lui Aamir Khan, fiind redusa importanta personajelor (care in versiunea indiana aveau un numar aproximativ identic de scene cu Aamir Khan) interpretate de vetetarul Amitabh Bachchan si Fatima Sana Shaikh. Aceasta schimbare radicala a imaginii filmului corespunde, dupa spusele lui Khan, cu asteptarile audientei chinezesti, reducand elementele din film ce nu au fost bine primite in India si sporind popularitatea actorului in China.

“Thugs of Hindostan” trebuia initial sa se numeasca “Thug”, iar rolul principal i-a fost propus lui Hrithik Roshan, care l-a acceptat, sugerand unele modificari in scenariu cu care producatorul a fost de acord. Insa regizorul – ce a scris si scenariul – a propus rolul lui Khan, care l-a acceptat fara modificari, si astfel Aamir Khan a ramas capul de afis al productiei. Scenariul nu e inspirat, cum s-a zvonit, de romanul “Confesiunile unui bandit” scris de un britanic in 1839 despre banditii indieni ai vremii, ci se bazeaza pe evenimente istorice reale, povestea fiind insa una fictiva. Tot Khan a dezmintit faptul ca am vorbi de un “Piratii din Caraibe” in varianta indiana, declarand inca dinainte sa inceapa filmarile ca ambele se aseamana doar prin faptul ca sunt filme de actiune-aventura de epoca, ca multe alte productii similare realizate in intreaga lume. Filmarile au inceput in Malta, in vara lui 2017, aici fiind construite doua corabii ce joaca un rol important in film, efectele speciale dandu-le un aer de epoca si spectaculozitate. Locatia unde s-au facut filmarile in Malta a fost pazita cu strictete, pentru a nu se scurge informatii sau imagini de la filmari. Totusi, filmarile ulterioare au furnizat paparazzilor cateva imagini cu protagonistii in timpul rolurilor lor (Amitabh Bachchan chiar si-a fracturat o coasta, dar a continuat si in aceasta situatie filmarile), ceea ce a starnit nemultumirea realizatorilor, multe din scenele din Malta fiind mai apoi refacute in studiourile de productie din India. Mai apoi filmarile s-au mutat in Thailanda, unde Bachchan a intampinat noi probleme de sanatate ce i se trageau de la accidentarile din timpul cascadoriilor din filmele din anii ’70-’80, intarziind putin filmarile, ceea ce a dus si la cresterea costurilor initiale. Pe langa recordul – inca nedepasit de vreo productie indiana – de a fi cel mai scump film autohton din istorie, “Thugs of Hindostan” a mai stabilit un record: trailerul oficial al filmului a depasit peste 100 de milioane de vizualizari pe youtube, fiind primul trailer al unui film indian ce reuseste aceasta performanta, si al doilea cel mai vizionat trailer de film din istorie de pe youtube (intre timp, a devenit al patrulea, cu 104 milioane vizualizari, fiind depasit de un alt trailer al unui film indian recent, “Zero”.)

Criticii de film au fost necrutatori cu regia si scenariul lui Acharya, insa au laudat prestatiile lui Amitabh Bachchan si a lui Aamir Khan, chiar daca Khan a incercat sa-si asume in nume personal esecul la public al productiei. Una peste alta, cu bune si cu rele, “Thugs of Hindostan” intra in istoria Bollywoodului, fiind o productie spectaculoasa, costisitoare, bine interpretata de protagonisti, ramanand la latitudinea fiecarui privitor sa judece daca ceea ce echipa de realizatori a promis a si reusit sa ofere.

[REZUMATUL FILMULUI ESTE DISPONIBIL

PE FORUMUL ASIACINFIL]

Shinjuku Triad Society (1995) – filmul ce l-a remarcat pe Takashi Miike, (încã) al doilea cel mai prolific regizor japonez din toate timpurile ! 23 Dec 2018 8:08 AM (6 years ago)

Takashi Miike, celebrul regizor noncomformist japonez cu peste 100 de realizari la activ, si-a inceput cariera in anii ’90 regizand productii de categorie B lansate direct pe dvd. Aici trebuie facuta o precizare: daca in Occident, lansarea unor productii direct pe dvd era in principal instrumentul prin care isi incercau norocul in industria de film nume necunoscute, multe care nici macar nu au rezistat in domeniu, neavand la dispozitie bugete care sa permita promovarea si o eventuala premiera in salile de cinema (de unde si proasta reputatie a acestor productii de categorie B, realizate prin mijloace reduse, inclusiv artistice), in Japonia aceste productii lansate pe vhs aveau o imagine mult mai buna. Inca din anii ’80, celebra companie Toei a lansat aceasta moda, oferind spre inchiriere sau vanzare astfel de productii direct pe vhs. Multi regizori astazi cu nume (Sion Sono, Takashi Miike, Takashi Shimizu, Hideo Nakata) au debutat realizand astfel de productii aparent modeste, dar care le ofereau un mare avantaj. In Japonia exista un sistem de cenzurare al filmelor extrem de exigent (a se vedea modul in care s-a dezvoltat si a evoluat, in ciuda acestei cenzuri, industria filmelor pinku), care nu permitea prezentarea unei productii in salile de cinema daca aceasta continea anumite elemente considerate neadecvate (violenta excesiva si necenzurata, scene de sex necenzurate, comportamente antisociale etc). Lansarea filmelor direct pe suport video oferea regizorilor o libertate creativa si de exprimare, cenzura fiind minima si neafectand ideile brute transmise prin film. Miike a debutat in acest mod in 1991, iar temele preferate de la inceputul carierei au fost viata de gangster si violenta. “Shinjuku Triad Society” din 1995 a fost abia al doilea film al lui Miike ce a aparut in cinematografe, dupa ce realizase deja 12 filme, din care 11 lansate direct pe video, si totodata primul film al acestuia care a reusit sa atraga atentia publicului. Prin acest film, Miike a inceput sa fie privit ca un regizor serios si de mare perspectiva, chiar daca nu a renuntat la ingredientul care aveau sa-l faca celebru in cariera prodigioasa ulterioara: violenta.

Fiind prima productie realizata special pentru a fi lansata in cinema, “Shinjuku Triad Society” nu este si o productie desavarsita, ci doar primul pas spre transfomarea pozitiva a lui Miike. Drept urmare, elementele mostenite din filmele lansate pe video abunda, multe dand o senzatie de stranietate: violenta e exacerbata si uneori inutila, aproape necenzurata, tocmai pentru a sublinia duritatea vietii de interlop dar si o riposta obligatorie pe masura a Lungului Brat al Legii. Introducerea unui detaliu ce poate parea pentru unii deranjant prin modul in care e expus – homosexualitatea – si imbracarea lui in haina umorului incearca parca sa sparga tabuurile unei societati conservatoare in care rolul primordial al barbatului a fost evident de-a lungul istoriei. Ca sa nu mai amintim de consumul de substante interzise, o tem ace nu poate fi desprinsa de viata de gangster si de faradelegile acestora. Si astfel, avem un tablou putin spus realist, ci mai degraba extrem de autentic al lumii in care se desfasoara povestea scrisa de Ichiro Fujita, in care sclipirile de geniu ale lui Miike isi pun amprenta pas cu pas, amintindu-ne de clasicele filme cu yakuza din anii ’70 ale lui Kinji Fukasaku, “Graveyard of Honor”, “Battles Without Honor and Humanity” sau “Yakuza Graveyard”. Scenariul nu este complicat, in general filmele de actiune din anii ’90 nu mizau pe un fir epic complex, neadresandu-se unui public cu pretentii, iar ritmul este alert. Personajele principale nu sunt atat de realiste ca mediul in care sunt surprinse, ci mai degraba escapiste, cum e cazul detectivului Kiriya. Acesta isi face un tel din protejarea fratelui sau vitreg, insa aproape de fiecare data cand ajung fata in fata, cei doi se infrunta, au o atitudine ostila unul fata de celalalt. Kiriya da senzatia ca e “tipul cel bun”, cu principii, insa aceasta imagine se estompeaza cand vine vorba de metodele de actiune ale acestuia, neezitand sa-si tortureze si chiar sa-si violeze victimele pentru a le umili si a obtine informatii de la ele. Datorita acestui gen de personaje, ce presupun ca spectatorul sa aiba putina imaginatie pentru a le putea intelege, filmele lui Miike pot parea lipsite de substanta, realizate “pe fuga”, cu atentia concentrata pe detalii care altor regizori li se par neimportante. Insa tocmai in aceste amanunte se ascund anumite elemente cheie care fac ca lucrurile sa se lege; de exemplu, Kiriya, in vizita sa in Taiwan, vede un copil plangand intr-o zona rurala saracacioasa, moment care declanseaza amintiri triste din copilaria sa greu incercata, cand datorita sangelui japonez ce-l avea era privit ca un tap ispasitor al tuturor nenorocirilor ce se petreceau. Sau Wang, seful organizatiei criminale, la randu-i, in violenta sa animalica, pare a fi strafulgerat de un moment din trecut de care nu reuseste sa scape, mereu avand sezantia ca are mainile patate de un sange care nu se mai spala, sangele primei sale crime comise, impotriva propriului sau tata.

In mod evident nu e cel mai recomandabil si ofertant film al lui Miike, insa “Shinjuku Triad Society” avea sa marcheze inceputul a ceea ce a ramas in filmografia sa cunoscuta ca “Trilogia Societatii Negre”, completata in anii urmatori cu “Rainy Dog” si “Ley Lines”, trilogie dedicata in intregime razboaielor din lumea interlopa si ciocnirii dintre aceasta si politie.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de lasedan (Asia Team) pentru asiacinefil.

The Negotiation (2018) – Hyun Bin şi Son Ye-jin într-un joc psihologic mortal ! 16 Dec 2018 5:08 AM (6 years ago)

Regizorul debutant Lee Jong-suk, ce a lucrat anterior ca asistent de regie la hitul “Ode to my Father”, a avut sansa unui debut care in mod sigur il va ajuta in cariera viitoare, productia “The Negotiation” beneficiind de o distributie stelara si de aportul unui scenariu captivant. Pentru prima oara impreuna pe micul sau pe marele ecran avem ocazia sa-i vedem pe indragitii Son Ye-jin si Hyun Bin intr-un thriller psihologic de senzatie. La 2 ani de la “The Last Princess”, unde a avut un rol memorabil, Son Ye-jin revine in acest an in 2 noi filme: “Be With You”, un remake dupa o productie japoneza de succes din 2004, si “The Negotiation”, in care interpreteaza rolul unei negociatoare pentru situatii de criza. Si pentru Hyun Bin anul 2018 a fost unul plin (chiar daca filmarile la productiile sale in mare parte s-au finalizat in 2017), cu doua aparitii in doua roluri total diferite, in “Rampant” si in “The Negotiation”. Mai mult, in prezent apare si pe micul ecran in serialul “Memories of Alhambra”, iata asadar 3 roluri total diferite cu care in mod sigur isi multumeste pe deplin fanii. A doua premiera, in afara primei colaborari cu Son Ye-jin, este data de faptul ca Hyun Bin se afla in fata primului rol negativ din cariera. Si ce rol ! Probabil fanele nostalgice ale actorului ce au ramas in minte cu rolurile de cuceritor romantic si cu zambetul lui seducator se vor simti ofensate sa-l vada in rol de “bad guy” ce nu ezita sa ucida cu sange rece si asupra caruia toti isi revarsa furia, insa in cariera unui actor, absenta unui rol negativ nu poate fi decat o bila neagra. Un actor ce accepta doar acelasi tip de roluri pozitive nu va putea sa se desavarseasca in plan profesional si sa treaca la nivelul urmator. Iar acest rol a venit la momentul potrivit pentru Hyun Bin, ale carui ultime aparitii (in Confidential Assignment, The Swindlers sau Rampant) au fost prea lipsite de proeminenta. Rolurile secundare sunt interpretate de o multime de nume cunoscute ale filmului coreean, precum Kim Sang-ho, Lee Moon-sik (total nepotrivit in rolul superiorului lui Son Ye-jin si in general total nepotrivit in roluri dramatice, fiind in esenta un actor de comedie), Jang Young-nam sau Jang Gwang. Filmarile au durat neasteptat de mult, aproape 6 luni, daca ne gandim ca productia e lipsita de efecte speciale care sa necesite post procesare, si peste 60% din timp intreaga actiune se petrece in doua incaperi, personajele dialogand fara incetare. Cu un buget de aproape 9 milioane de dolari, “The Negotiation” s-a comportat decent la box-office, obtinand incasari de 15,2 milioane dolari, fara a fi o singura saptamana numarul 1 la box-office.

Scenariul lui Choi Sung-hyun (“Keys to the Heart”, “The Fatal Encounter”) a reprezentat in mod evident unul din punctele de atractie ale filmului. Cu toate ca productia in mare parte este statica, un sir nesfarsit de dialoguri centrate pe o negociere online din fata monitorului ce vizeaza salvarea vietii unor ostatici, scenariul nu dezamageste, scenaristul oferind numeroase surprize si rasturnari de situatie ce te tin cu sufletul la gura. Momentele statice sunt pigmentate cu scurte cadre de actiune, exterioare, ce au ca scop doar completarea imaginii de ansamblu a negocierii ce se desfasoara in spatele usilor inchise si care sporesc tensiunea, pe fundalul sonor al unui ritm monoton ce-ti mentine treaza atentia fara a deranja urechile. Son Ye-jin (“Regina melodramelor”, cum a fost poreclita) e ideala in rolul interpretat, imbinand delicatetea si eleganta cu profesionalismul si dedicarea pentru meseria de negociator pe care o are personajul ei. Hyun Bin (“Regele comediilor romantice”) schimba macazul pentru prima oara in cariera si interpreteaza un personaj negativ ce reuseste sa dea fiori, chiar daca nu are in privire acea doza de nebunie pe care ne-o transmite, de exemplu, un Chae Seung-won. Personajul lui e fascinant in rautatea lui atunci cand isi pierde cumpatul, un veritabil monstru cu chip de inger pe care doar dialogul cu interlocutoarea lui de la distanta il poate linisti. Restul distributiei are o prestatie remarcabila, cu personaje corupte, duale sau chiar simpatice (amuzanta e ironizarea celor doi agenti NIS care preiau la un moment dat negocierea, unul din cele mai reusite momente ale filmului, sau anumite momente create de micutul de statura Kim Sang-oh). Per ansamblu, un film captivant, unul din cele mai reusite filme coreene ale anului 2018, realist pana la un anumit punct, cu putine scapari in privinta cursivitatii scenariului, care in mod suprinzator reuseste sa te tina cu ochii pe ecran in ciuda subiectului aparent anost si plictisitor. O surpriza placuta si datorita prezentei celor doi “Regi” – ai lacrimilor si zambetelor – in prim plan, ce se intalnesc si se confrunta pe terenul neutru al unui… thriller ! Daca sunteti curiosi ce a iesit, vizionati-l neaparat.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Shadow (2018) – o capodoperã artisticã de epocã în nonculori de la maestrul Zhang Yimou 9 Dec 2018 9:32 AM (6 years ago)

Zhang Yimou, poate cel mai important regizor chinez din toate timpurile, cu peste 65 de premii la activ si 50 de nominalizari, revine la 2 ani distanta de la productia internationala “The Great Wall” si zaboveste, in cel de-al 31-lea film al carierei (al 23-lea de lungmetraj, restul fiind documentare si scurtmetraje), pe redarea epocii celor Trei Regate chinezesti (anii 220-280) si a luptelor strategice pentru controlarea cetatilor rivale. Daca “The Great Wall” a fost o productie pur comerciala, “Shadow”, noua sa realizare, e o veritabila opera de arta cinematografica, un amestec de istorie cu arta vizuala, strategica si jocuri de putere stilizata si redata in nuante de alb si negru coplesitoare. Filmul a avut un buget de aproximativ 43 de milioane de dolari, si desi nu a fost prea ofertant sub aspectul actiunii, punand accentul pe dialoguri si strategie, tot a reusit sa obtina incasari multumitoare pentru producatori, de aproximativ 90,5 milioane dolari, suma care il plaseaza, cu o luna inaintea incheierii anului calendaristic, pe pozitia a 25-a in box-office-ul chinezesc din 2018, depasind “Detective Dee: The Four Heavenly Kings”, o productie pur comerciala, plina de dinamism si efecte vizuale. Distributia e una destul de reusita, cu nume cunoscute in cinematografia chineza. Deng Chao, cunoscut din trilogia “The Four” sau din hitul “The Mermaid”, interpreteaza rolul principal, cel al Comandantului din regatul Pei, un rol dublu interesant in care il vedem in doua ipostaze contrastante. Zheng Kai (cunocut mai mult din seriale de televiziune) il interpreteaza pe regele strateg al regatului Pei, in timp ce Wang Qianyuan are un rol secundar ca general in subordinea Comandantului. Distributia e completata de actrita Sun Li, cunoscuta drept “Regina Televiziunii” in China pentru numeroasele aparitii in seriale de succes chinezesti, ce are un rol excelent ca sotie a Comandantului, o femeie puternica, ca toate cele din filmele lui Zhang Yimou. “Shadow” a avut premiera mondiala la Festivalul de Film de la Venetia din acest an, la inceputul lui septembrie, iar in urma cu 2 luni a fost lansat si in cinematografele din China. Productia a avut 10 nominalizari pana in prezent si a castigat 4 premii la “Golden Horse Awards” din acest an, acordate pentru Cel mai bun regizor, Cele mai bune efecte vizuale, Cea mai buna regie artistica si Cele mai bune machiaje si costume.

“Shadow” are ceva din povestile cu samurai ale lui Akira Kurosawa si din piesele lui Shakespeare, totul imbracat in haina unei productii artistice incantatoare, plina de simboluri, imagini si jocuri de culise ce nu de putine ori aduc rasturnari de situatii total neasteptate. Zhang Yimou a ales sa isi filmeze povestea in nuante de alb si negru, pentru a ilustra interactiunea dintre lumina si intuneric. Atmosfera, din acest motiv, este una mereu apasatoare, cenusie la propriu, agravata de ploaia care cade continuu sau de ceata care se ridica deasupra padurilor din peisajele mirifice greu de exprimat in cuvinte. E adevarat ca anumite efecte speciale au potentat aceasta senzatie care te cuprinde cand privesti peisajele din film, insa totul a pornit de la locatii reale care din fericire inca mai exista intr-o China a zilelor noastre in care marile metropole sunt sufocate in poluare. Un alt motiv pentru care a folosit aceste culori (de fapt nonculori) in redarea imaginilor, dupa spusele lui Zhang Yimou, a fost sublinierea picturilor ce atarna sub forma unor paravane transparente in sala tronului din Regatul Pei, picturi care ar fi fost invizibile ochiului spectatorului daca filmul era filmat in stil clasic. In fapt, e vorba de o veche arta chinezeasca ce presupune pictarea cu ajutorul unei pensule, doar cu cerneala neagra si apa, a unor scene, simboluri sau caligrafii in diferite concentratii, pe hartie. Astfel, unele reprezentari ieseau mai proeminente, altele mai sterse, in functie de densitatea cernelii folosite, a combinatiei cu apa sau a presiunii puse de pictor in pensula. Totusi, primele mentiuni scrise ale utilizarii acestui stil de pictura apar doar in secolul V, pe cand actiunea din “Shadow” are loc in secolul… III. Arta e cuvantul de ordine in aceasta productie, ale carei personaje sunt parca desprinse din piesele lui Shakespeare, cu mentiunea ca ceea ce face ca filmul sa nu fie o piesa de teatru la scara epica sunt chiar dialogurile, lipsite de rima specifica pieselor de teatru. Costumele, decorurile, machiajul, interioarele, toate sunt exceptionale, iar cel putin pana pe la jumatatea filmului avem parte de o “costume drama” cum ar numi-o britanicii, o productie de epoca in care toate aceste elemente servesc unicului scop de a capta ambianta unei anumite perioade istorice. Strategia, atat de pretuita in perioada antica a Chinei, ocupa si ea un loc de frunte in productia lui Zhang Yimou, in spatele scenariului aparent simplist ascunzandu-se un joc de sah inteligent care ni se dezvaluie treptat, pe masura ce povestea avanseaza. Desigur, ritmul in care e spusa povestea e unul lent, la un moment dat chiar stagneaza si nu stii incotro o va lua, chiar ai tendinta de a abandona vizionarea daca nu esti fanul productiilor artistice de epoca si intentionai sa vizionezi “Shadow” pentru pur entertainment. Insa cunoscatorii filmelor lui Yimou ii cunosc perfect stilul si stiu ca rabdarea e de aur… Iar asteptarea merita cu adevarat, pentru ca in partea a doua filmul se descatuseaza, intrigile se ascut, ritmul devine tot mai alert iar evolutia evenimentelor este de-a dreptul surprinzatoare. Artele martiale nu puteau lipsi, cand vine vorba de traditie si arta in China, insa nu e vorba de acele arte martiale populare ale maestrilor kung-fu, ci de combinarea artei razboiului cu miscarile trupului, cu dansul si cu manuirea unei arme, fie ea un palos sau o umbrela. Totul desfasurandu-se la propriu pe fundalul celebrei diagrame taichi (acel simbol Yin-Yang), cu profunde semnificatii in filosofia chineza. Interpretarea actorilor e remarcabila, capul de afis fiind tinut de rolul dublu al actorului Deng Chao, ce practic interpreteaza doua personaje intr-unul singur – Comandantul din Pei si sosia acestuia -, doua perspective, una intunecata si alta luminoasa a unei singure persoane oficiale, un Yin si un Yang, o Apa si un Foc care se anihileaza reciproc. Zheng Kai intra in pielea regelui din Pei, un personaj arogant, las in aparenta, mereu sub influenta vinului si avand un comportament deplasat, pe care o singura persoana il poate contesta, sora lui mai mica. Se mandreste cu principiile sale, cu aplecarea spre pictura, expunandu-si capodopera pe care o numeste “Oda Pacii” in sala tronului pentru ca toti generalii si ministrii sa vada cat de mult tine la alianta de pace pe care o are cu rivalul care a preluat Jing-ul in urma cu 20 de ani, cauzandu-i atata amaraciune in suflet. O singura calitate il mentine pe tron, unde fusese urcat de Comandatul sau fidel, si anume faptul ca e un strateg innascut. Nu e de neglijat nici rolul actritei Li Sun, ce o interpreteaza pe sotia Comandantului. Spre deosebire de celelalte filme ale lui Yimou, in care femeile au roluri puternice, bine conturate – sa nu uitam ca Zhang Yimou a fost cel care a descoperit actrite precum Gong Li sau Zhang Ziyi – in “Shadow”, cel mai important personaj feminin e sotia Comandantului (mai exista si sora Regelui, cu rol important in intriga, dar destul de stearsa). Are o relatie echilibrata cu sotul ei dar si cu “umbra” lui, aceasta din urma relatie nefacand decat sa puna gaz pe foc si sa aduca o tensiune narativa evidenta, deseori exprimata prin sunetele stridente scose de titera pe care o manuieste cu atata maiestrie. Totusi, spre deosebire de alte filme, aici femeia nu pare a fi stapana pe propriul destin, traieste in umbra barbatului si la cheremul acestuia (fie ca e vorba de propriul sot, fie ca e vorba de insusi Regele), insa Yimou nu ezita sa sublinieze rolul acesteia nu doar in sfatuirea propriului sot, cel mai admirat barbat din regat, ci si in rezolvarea crizei politice prin gasirea unei solutii practice in masura a schimba soarta regatului.

Cu personaje complexe, bine conturate, cu un scenariu elaborat si in acelasi timp atat de simplu, cu un spectacol vizual rafinat acompaniat continuu de sunetele ascutite ale titerei, “Shadow” este, probabil, pelicula cea mai frumoasa ca realizare pe care Zhang Yimou a regizat-o vreodata. Desi poate e prea devreme sa tragem o astfel de concluzie, “Shadow” are toate calitatile unei capodopere cinematografice, statut pe care probabil timpul i-l va acorda, in conditiile in care in China, filmul de epoca a cazut de mult in capcana comercialului si a fanteziilor realizate in pur stil hollywoodian. Un astfel de film de epoca nu poate veni decat de la un mare regizor, cu o viziune si cu o incontestabila experienta artistica pe care putini regizori chinezi ai momentului o poseda. Chen Kaige sau Feng Xiaogang sunt inca departe de realizarile deosebite pe care ni le-a oferit Zhang Yimou de-a lungul prodigioasei sale cariere, si e deja prea tarziu pentru ei sa-si mai depaseasca colegul de generatie. Asadar, sa ne bucuram de o productie incantatoare pentru ochi, suflet si minte si sa savuram fiecare moment din cea mai recenta realizare a lui Zhang Yimou, care la 68 de ani nu se dezminte si ne incanta din nou cu o poveste despre triumful filosofiei, artei, strategiei si umanitatii asupra slabiciunilor sufletului.

Traducerea, adaptarea si timingul manual au fost efectuate de gligac2002 (Asia Team) in premiera in Romania pentru asiacinefil.

Rampant (2018) – Hyun Bin, Jang Dong-gun şi invazia de zombi din Joseon ! 2 Dec 2018 9:46 AM (6 years ago)

Echipa formata din regizorul Kim Sung-hoon si scenaristul Hwang Jo-yoon se reuneste dupa doar un an de la precedenta colaborare la blockbusterul “Confidential Assignment” pentru un nou proiect indraznet, “Rampant”. Si din nou rolul principal i-a fost propus – si in cele din urma acceptat – de Hyun Bin, care se afla in fata celui de-al doilea rol intr-un film de epoca dupa “The Fatal Encounter” (2014). Mai mult, daca nu s-ar fi stins in tragicul accident de anul trecut, intr-un rol secundar l-am fi vazut, astazi, si pe indragitul Kim Ju-hyuk (cu care cei amintiti au colaborat, de asemenea, la “Confidential Assignment”), ce a fost inlocuit in cele din urma de Kim Tae-woo. Jang Dong-gun e celalalt star al productiei, acesta interpretand rolul negativ al unui ministru rapace din perioada tarzie a Joseonului. Cu multe figuri cunoscute in rolurile secundare, “Rampant” reuseste sa fie o productie atractiva pana la un anumit punct, mai exact pana in momentul in care realitatea istorica se intersecteaza cu fictiunea scenariului. Ca realizare, filmul nu dezamageste, e mereu dinamic, nu presupune un efort considerabil urmarirea subiectului ce e unul destul de simplist, astfel ca sub aspect vizual amatorii de aventura si actiune vor fi delectati din plin de maiestria in manuirea sabiei a celor doi protagonisti, de decoruri, costume, imagini spectaculoase. In mod paradoxal, exact ceea ce realizatorii au considerat punctul forte al filmului, s-a dovedit a fi ceea ce a dezamagit cel mai mult. E vorba de un scenariu construit pe de o parte in jurul unei intrigi politice la Curte (asta e partea pozitiva), si pe de alta parte in jurul unei teme de import, hollywoodiene, cea a “mortilor vii”. Tema e una perimata, pana si la Hollywood perioada de glorie a acestui gen de filme era in anii ’70-’80, cele mai reusite si celebre productii fiind cele ale lui George A. Romero. Pentru cinematografia coreeana, “Rampant” e al doilea film, dupa “Train to Busan”, ce abordeaza o asemenea tema, plasata de aceasta data in decorul istoric al Joseonului de secol XIX. Producatorul – nu e deloc o coincidenta – e aceeasi companie coreeana Next Entertainment World care a produs si “Pandora” si “Train to Busan”, deci e evident ca a mizat pe apetitul coreenilor pentru zombi, insa daca “Train to Busan” a beneficiat de un marketing agresiv si de o perioada de lansare ideala in plina vara – perioada de concedii -, “Rampant” nu a avut parte de acelasi tratament la box-office, lansat fiind in plina toamna. Desi s-a investit aproape dublu decat in “Train to Busan”, aproximativ 15 milioane de dolari, incasarile de la box-office au fost dezamagitoare, nereusind sa depaseasca 12 milioane dolari. De ce a esuat ? E simplu de spus, dupa ce vizionezi filmul. Scenariul e predictibil, personajele sunt tipice pentru acest gen de filme, iar regizorul nu si-a dat silinta sa le dezvolte prea mult, cu toate ca filmul are peste 2 ore. In plus, zombi in Joseon… e similar cu extraterestri in Vestul salbatic, ceva mult prea fantezist pentru o tara fara o traditie in aceasta directie (vampirii, zombi sunt subiecte de import pe meleagurile coreene, ce nu au radacini in traditia populara, deci acceptarea lor de catre societatea conservatiare coreeana e putin mai dificila). E ciudat sa vezi zombi in hanbok sau cu celebrele palarii tipice nobililor din Joseon, mergand clatinandu-se in cautare de sange… Si se pare ca insusi publicul autohton nu prea a gustat aceasta reteta, indiferent cat de populari au fost actorii din rolurile principale. “Rampant” nu este un film rau, insa e ceea ce americanii numesc “film de popcorn”: il vizionezi, iti ofera timp de doua ore adrenalina si tensiune pentru ca subiectul este unul tratat cat se poate de serios in ciuda unor usoare accente comice aduse in principal de prezenta actorului Jeong Man-sik in ipostaza de eunuc personal al lui Hyun Bin, dar la final nu raman prea multe lucruri de spus, iar dupa cateva zile i-ai uitat pana si titlul. Altfel spus, nimic memorabil, doar entertainment de moment.

Traducerea, adaptarea si timingul au fost realizate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Fengshui (2018) – a treia parte a trilogiei despre prezicerea viitorului în Joseon 23 Nov 2018 3:46 AM (6 years ago)

Dupa ce au abordat cam toate tematicile posibile in filmele si seriale lor, coreenii iata ca s-au gandit sa importe dinspre alte culturi elemente ce au influentat, in mai mica sau mai mare masura, istoria lor proprie. Tema recentei productii “Fengshui” este, dupa cum o spune si titlul, pseudostiinta originara din China care pretinde ca foloseste forte energetice pentru a armoniza viata individului cu mediul lui inconjurator. Asezarea unei case, prosperitatea unei familii, reusita in viata a copiilor, viitorul urmasilor, toate se crede ca sunt influentate de energii nevazute, de qi-ul (forta vietii) locului in care omul vietuieste. Desi fengshui-ul tine mai mult de domeniul superstitiilor si al astronomiei, asemeni horoscopului, axandu-se pe corelarea omului cu universul, din punct de vedere istoric putand fi analizat cel mult ca un fapt divers de viata private, productia coreeana in discutie acorda un rol important acestei practici, care se spune ca a marcat generatii de regi, aducand prosperitate si decadere deopotriva. Poate iesi un subiect serios de film istoric dintr-o astfel de tematica ? La prima vedere ai spune ca nu, si ai fi tentat sa consideri ca in acest an, producatorii coreeni s-au reapucat sa ia la rand practicile superstitioase ce le-au marcat istoria, daca ne gandim ca la inceputul acestui an s-a lansat o alta productie, “The Princess and the Matchmaker”, cu o poveste plasata in decorul perioadei Joseon cu accente comico-romantice ce a fost construita in jurul practicii petitului, iar in anii trecuti am vazut analizata practica cititului chipului uman in “The Face Reader”. Insa ceva leaga toate aceste productii: conform dorintei producatorului Jupiter Films, “Feng Shui” reprezinta practic a treia parte a trilogiei traditiilor privind prezicerea viitorului.

Scris si regizat de Park Hee-kon, care pana acum nu s-a remarcat cu vreo productie de succes (daca ne gandim ca “Insadong Scandal”, filmul sau de debut, a avut o poveste neatragatoare din lumea lucrarilor de arta si a spargerilor, iar “Perfect Game” a fost o drama tematica inspirata din lumea baseball-ului), prin “Fengshui” acesta a reusit sa obtina cele mai mari incasari din cariera. Cu un buget de aproape 9 milioane de dolari, “Fengshui” a reusit sa atraga 2 milioane de spectatori in salile de cinema, dupa o zi a premierei cu doar 100.000 de spectatori. Acest lucru spune multe de la ce asteptari avea publicul de la aceasta productie si ce a reusit sa ofere in cele din urma, adica o neasteptata surpriza de box-office. Incasarile finale au fost de aproximativ 16 milioane de dolari, o performanta remarcabila daca ne gandim ca filmul a avut premiera in paralel cu “The Great Battle”, hitul anului 2018 in materie de productii istorice in Coreea, si cu “The Negotiation”, un film cu o evolutie lenta, ce a mizat pe popularitatea celor doi protagonisti, Son Ye-jin si Hyun Bin, dar care a obtinut mai putine incasari decat “Fengshui”. Forta productiei lui Park Hee-kon a fost povestea extrem de bine articulata si interpretarea grupului de personaje din film. Protagonistul este nimeni altul decat Cho Seung-woo, un actor care a renascut parca din propria cenusa odata cu rolul procurorului din “Inside Men” (2015) si cu aparitiile din recentele seriale “The Secret Forest” si “Life”. Amintind prin infatisare de anii cand Han Suk-kyu era mai tanar, Cho Seung-woo e la a doua colaborare cu regizorul Park Hee-kon dupa cea din “Perfect Game”, ca protagonist, si e remarcabil in interpretarea rolului unui maestru feng shui ce cauta razbunare prin mijloace cat se poate de oneste. Ji Sung, un star al serialelor de televiziune ale ultimilor ani (Secret Love, Kill Me Heal Me, Defendant), cu doar cateva aparitii in filme de mai mic rasunet, isi relanseaza cariera pe marele ecran cu rolul unui personaj apropiat Familiei Regale, Heung-seon, care oscileaza intre a-si accepta umila ipostaza de “caine” pe la petrecerile clanului Kim si intre a se razvrati pentru salvarea onoarei Regalitatii in Joseon. Cu toate ca are o prestatie convingatoare, figura lui este prea comuna pentru astfel de roluri, in care costumele si o barba sau o mustata ii faceau pe barbati sa semene toti intre ei. Trasaturile sale nu il scot prea mult in evidenta, si in contextul unui numar destul de ridicat de personaje, identificarea lui in anumite situatii e chiar problematica pentru spectatorul de cinema, ce nu isi iroseste timpul in fata telenovelelor. Veteranul Baek Yoon-sik (Inside Men – iata ca se reintalneste cu Cho Seung-woo, tot ca adversar – , The Chase, The Last Princess), mult schimbat fizic fata de rolul de acum 11 ani din “Bank Attack”, face un rol memorabil, la 71 de ani, in pielea Primului Ministru Kim Jwa-geun, un personaj abil, calculat si necrutator cu cei ce gresesc, ce nu ezita sa recurga la regicid, la amenintarea cu moartea a Regelui Joseonului si la umilirea Familiei Regale in fata Curtii. In rolul fiului sau il revedem pe Kim Sung-kyun (We Are Brothers, Golden Slumber, The Choosen: Forbidden Cave), un alt actor talentat ce da viata unui nobil sangeros, executantul perfect pentru tatal sau, omul de legatura pentru toate faradelegile comise de Primul Ministru. Si surprizele nu se opresc aici. Starleta de televiziune Moon Chae-won a prins un rol secundar in cel de-al doilea film de epoca al carierei, interpretand o sefa gisaeng prinsa la mijloc intre cele doua tabere, care are si ea un scop ascuns, iar Lee Won-geun (Misbehavior, Queen of Mistery) il interpreteaza pe Regele Heonjong, un rege ce a incercat fara succes sa readuca pe fagasul normal raportul de forte dintre Familia Regala si Curte, si care desi a domnit 15 ani, s-a stins la doar 21 de ani, ceea ce spune multe despre rolul sau de simpla marioneta in mainile Curtii controlate de ministri.

Daca e sa vorbim de celalalt punct forte al filmului, scenariul, trebuie sa remarcam faptul ca acesta nu iese din tipicul filmelor istorice coreene: inceput lent, evolutie asezata si calculata, iar daca spectatorul are rabdarea de a ajunge pana la jumatatea filmului, in mod sigur nu va avea ce regreta, pentru ca din acel moment pana la final nu se va mai dezlipi de film, ce devine extrem de captivant. Povestea nu este simplista, exista foarte multe amanunte interesante ce practic reconstituie imaginea anilor cand prin partile Europei se pregateau revolutiile de la 1848, dar care pentru Joseon pareau niste ani intunecati de coruptie si lacomia nobililor ce controlau puterea. Societatea e zugravita in toate palierele ei, de la nobili si Familia Regala pana la curtezanele din casele de placeri, oamenii de rand si chiar sclavi, regizorul neprecupetind nici un efort pentru a arata implicarea si limitele fiecarei categorii sociale in ordinea fireasca din societatea acelor timpuri. “Fengshui”, in ciuda subiectului abordat, e un film istoric autentic, cu un subiect cat se poate de serios, inspirat din fapte reale, care la final reuseste sa transmita o multime de invataminte si chiar o lectie de patriotism insa intr-un mod atat de discret si sensibil incat totul ti se va parea de o eleganta rafinata pe care, de exemplu, filmele chinezesti nu stiu sa o transmita, acolo lectia de patriotism find una bruta, neprelucrata prin filtrul emotiilor. Un film agreabil, cu o poveste elaborata si o interpretare solida, o dovada ca filmul istoric coreean poate avea succes si fara a fi impopotonat cu efecte speciale sau cu actiune spectaculoasa in stilul lui “The Great Battle”, rivalul sau la box-office.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Dark Figure of Crime (2018) – Ju Ji-hoon în rolul carierei într-o poveste tulburãtoare inspiratã din fapte reale 18 Nov 2018 5:28 AM (6 years ago)

Dupa ce a debutat cu drama de familie “Spring, Snow” in 2012, nu s-a mai auzit nimic de regizorul Kim Tae-gyun… pana in acest an, cand a revenit in forta cu productia “Dark Figure of Crime”, o drama criminalistica solida cu un buget de 7 milioane de dolari. Filmul marcheaza reluarea colaborarii cu mai cunoscutul regizor si scenarist Kwak Kyung-taek, alaturi de care a lucrat ca regizor asistent la filmul acestuia de debut din 1997, “3pm Paradise”. Intre timp, Kwak Kyung-taek a devenit un nume mare in industria de film coreeana, regizand productii memorabile in cei 20 de ani de cariera precum “Friend” si sequelul “Friend: The Great Legacy”, “Love”, “Typhoon”, “Eye for an Eye” sau “Pained”. De aceasta data Kwak Kyung-taek a participat la scrierea scenariului (finalizat de Kim Tae-gyun), unul la fel de intunecat ca cel din “The Classified File” din 2015, film pe care acesta l-a scris si regizat cu succes. In rolurile principale regasim un mare actor, Kim Yoon-seok, intr-un rol aproape tras la indigo cu cel din “The Classified File”, unul din cei mai bine cotati actori din Coreea la momentul actual (“1987: When the Day Comes”, “The Fortress”, “Will You Be There ?”, “Sea Fog”, “Tazza 2” etc), si un actor in plina ascensiune care a renuntat la rolurile usoare din filme romantice pentru personaje complexe, Ju Ji-hoon (“Along With the Gods” 1 si 2, “The Treacherous”, “The Spy Gone North”). Duelul psihologic al celor doua personaje e unul ce a impresionat publicul coreean, filmul fiind un neasteptat succes de box-office, obtinand 29,1 milioane dolari incasari, intrand in topul primelor 10 filme coreene ale anului. “Dark Figure of Crime” este inspirat din fapte reale, scenariul fiind rodul unei colaborari intre Kim Tae-gyun si Kwak Kyung-taek.

Productia a fost realizata dupa un scenariu la care s-a lucrat 5 ani, inspirat din fapte reale, dar finalizat abia dupa ce regizorul Kim Tae-gyun a vazut episodul 869 al unei celebre emisiuni de investigatii criminale din Coreea, “Unanswered” (“Fara Raspunsuri”). Povestea din film s-a intamplat si in realitate in Busanul zilelor noastre, unde a existat un sir de crime ce niciodata nu au fost raportate, investigate si ale caror victime nu au fost niciodata gasite. Regizorul insusi a declarat ca a intervievat detectivul care a lucrat la acest caz (interpretat in film de Kim Yoon-seok, avand pseudonimul “Kim”) pentru o acuratete cat mai mare a povestii. Dupa cum se poate deduce, filmul este destul de intunecat, serios si pe alocuri tulburator, dar producatorii s-au luptat cu comisia de licentiere ce stabileste carei categorii de varsta ii este permisa vizionarea lui (lucru crucial privind politica de distribuire in cinematografe) dupa ce in prima instanta filmul a fost catalogat ca fiind interzis sub 19 ani. Acestia au aratat ca filmul nu contine “violenta extrema” si ca este mult mai bland decat un “Believer” ce nu era recomandat publicului sub 15 ani, astfel ca dupa ce au fost taiate 2 minute din productie, comisia si-a schimbat parerea si a dat filmului un rating de +15. Patru premii a castigat in nici 2 luni aceasta productie, avand deja si 4 nominalizari, remarcate fiind prestatia celor doi protaginisti si scenariul. In Coreea, filmul a primit critici pozitve, fiind considerat unul din cele mai reusite ale acestui an. Adevarul este ca odata ce te cufunzi in povestea intunecata, cu toate ca ritmul in care aceasta e spusa e foarte lent, nu te mai poti dezlipi de ea. Nu ai cum sa nu fii fascinat de interpretarea lui Ju Ji-hoon, aflat poate la cel mai bun rol al carierei de pana acum, ce se autodepaseste in rolul extrem de convingator al criminalului in serie Kang Tae-oh. Suspansul e maxim, iar in mod evident punctul principal de atractie al filmului il constituie duelul psihologic dintre cei doi protagonisti. Avem putina actiune, munca de detectiv criminalist e prezentata in amanunt, metodic, si nu lipsesc incursiunile in sala de tribunal, jocul argumentelor si clasica tema a nedreptatii. Poate singurul lucru ce poate fi imputat acestui film e intorsatura cam putin lipsita de fair-play a regizorului scenarist din ultimele 20 de minute ale filmului, cand practic introduce un nou fir in poveste despre care nu a relatat mai nimic pe parcurs, cu personaje si situatii noi din trecut in masura a explica prezentul. E o schimbare mult prea brusca, tarzie si in mod evident inoportuna, deoarece daca ai facut un efort si ai urmarit cu atentie povestea pana in acel punct, vei constata ca nu in cele relatate pana atunci se afla cheia povestii, ci in cele 20 de minute finale in care protagonistii in mare parte se schimba. Altfel spus, nu ai cum sa prevezi finalul urmarind 80% din film, raspunsul nu e in aceasta parte. Poate ca daca s-ar mai fi lungit putin povestea si s-ar fi dat spectatorului posibilitatea de a se familiariza cu noile personaje aparute in scena (iar regizorul le-ar fi dezvoltat putin pe acestea), aceasta senzatie de poveste sfarsita in graba nu ar fi existat. Insa per ansamblu ramane un film captivant, cu o interpretare de zile mari, care nu a fost ocolit de controverse (membri ai familiilor victimelor prezentate in film s-au simtit lezati de realismul scenariului, ce reda cu o acuratete foarte mare elemente din cazurile lor, solicitand interzicerea rularii filmului in cinematografe, dar in cele din urma producatorii si-au cerut scuze publice si procesul a incetat, toata lumea convenind ca intentia filmului a fost de a spori atentia societatii si politiei fata de cazurile de de crime nerezolvate sau nedescoperite, care in Coreea se ridica undeva la 200 pe an !). Dincolo de interpretare si realism, “Dark Figure of Crime” ramane un film tulburator, la finalul caruia o multime de intrebari despre natura umana iti trec prin minte si realizezi ca brusc, raman retorice…

Traducerea, adaptarea si timingul manual au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Letters from Prague (2016) – o sensibilã poveste romanticã din romantica Praga… 11 Nov 2018 8:20 AM (6 years ago)

Larasati (Julie Estelle) e o tanara ce trece printr-un divort dureros, care ii complica si mai mult viata nefericita. A intentat proces de divort dupa ce a aflat ca sotul ei o insala, si trece printr-un avort pentru a evita aducerea pe lume a unui copil care nu mai e rodul vreunei iubiri. Insa acest divort o face partasa la datoriile acumulate de sotul ei, iar pentru a evita acest lucru trebuie sa plateasca un avocat pentru obtinerea unei sentinte care s-o exonereze de orice obligatie de natura financiara. Nu doar cu fostul sot are Larasati probleme, ci si cu propria mama, Sulastri. Grav bolnava, abandonata intr-un spital, aceasta sufera de o boala incurabila, dar e afectata mai ales de atitudinea rebela a fiicei sale, care a plecat de acasa si a abandonat relatia de familie de dragul facultatii si a celui ce urma sa-i fie viitorul sot. Reintalnirea dintre mama si fiica e una rece, Larasati nu da de inteles ca e in vreun fel miscata de situatia mamei sale si pare a-si urmari scopul: obtinerea contractului casei mamei sale pentru a putea gira un imprumut si a scapa de problemele din propria ei casnicie esuata. Lucrurile se precipita cand, pe neasteptate, mama lui Larasati se stinge. Larasati mosteneste casa mamei sale, insa cu o conditie pusa in testament de aceasta: sa plece la Praga, sa caute un anume domn Jaya si sa-i inmaneze o cutie. Odata obtinuta semnatura acestuia in masura a confirma indeplinirea comisionului, casa ar fi intrat in posesia ei. Neavand de ales, Larasati pleaca la Praga…

Pornind de la o poveste simpla, “Letters from Prague” (2016) se transforma, pe masura ce evenimentele avanseaza, intr-o impresionanta parabola despre iertare si acele legaturi invizibile dintre oameni pe care uneori cuvintele nu le pot exprima. Tanarul regizor indonezian Angga Dwimas Sasongko (avea doar 31 de ani la data realizarii acestui film !) a debutat in regia de film la numai 21 ani, iar de atunci pana in prezent a regizat zeci de videoclipuri, documentare si reclame tv. Numarul filmelor realizate pana in prezent e 10, insa “Letters from Prague” i-a adus cele mai multe premii si nominalizari (Premiul Usmar Ismail – un fel de Oscaruri indoneziene – pentru Cel mai bun film si Cea mai buna regie, si 6 nominalizari la Festivalul de Film Indonezia). Mai mult, filmul a fost propunerea Indoneziei la sectiunea “Cel mai bun film strain” a premiilor Oscar din 2017, insa nu a intrat in selectia finala. In rolurile principale au fost distribuiti veteranul Tio Pakusadewo, o legenda a filmului indonezian, cu o cariera de peste 30 de ani in industrie, dar si mai tanara stea a filmului indonezian Julie Estelle (actrita cu tata francez si mama indoneziana), ce a mai colaborat cu Pakusadewo la “Raid 2”, o actrita cunoscuta din filme precum “The Night Comes For Us”, “Headshot”, “Raid 2”, “Macabre” sau din trilogia horror “The Chanting”.

Industria indoneziana de film e una axata in special pe productii horror, Indonezia fiind in anii ’70-’80 o locatie extrem de frecventata de cineastii de mana a doua pentru realizarea unor filme din genul “exploitation” cu buget redus. Totusi, in ultimul deceniu, Indonezia a reusit sa apara pe harta mondiala a filmului cu cateva productii de actiune ce au avut un succes fulminant la nivel international, in special The Raid si The Raid 2, dar si Merantau Warrior, Headshot sau mai recentul The night Comes for Us. Violente, spectaculoase si pline de adrenalina, aceste productii au eclipsat celelalte genuri ale industriei indoneziene de film, inclusiv pe cele horror, care prin traditie reprezinta “specialitatea casei”. “Letters from Prague” e o rara exceptie de productie artistica romantic-dramatica ce a reusit sa atraga atentia pe plan international fara a se investi sume uriase in producerea lui. Filmat in cea mai mare parte in Praga, filmul spune o poveste de iubire mai aparte, redescoperita prin intermediul unor scrisori cateva decenii mai tarziu. Tanarul regizor, care, paradoxal, a absolvit Universitatea Indonezia cu specializarea Stiinte Politice, a profitat de ocazie pentru a imbraca povestea romantica in haina istoriei recente, oferindu-ne odata cu povestea si o fila necunoscuta din istoria Indoneziei. In momentul in care cel ce avea sa conduca Indonezia mai bine de 3 decenii cu mana forte, Suharto, a preluat puterea de la primul presedinte al Indoneziei eliberate de sub protectoratul olandez, Sukarno, in 1968, tara era in haos. Acesta a luat masuri drastice impotriva comunistilor, masuri calificate de CIA drept “una din cele mai urate crime in masa din secolul XX”, a curatat elementele sukarnoiste din structurile de conducere a tarii si a instaurat asa-numita “Noua Ordine”, un regim autoritar marcat de coruptie endemica, care insa in timpul Razboiului Rece se bucura de sustinerea Occidentului. “Transparency International”, celebra organizatie non-guvernamentala germana ce combate coruptia globala, l-a calificat pe Suharto drept cel mai corupt lider din perioada istoriei moderne, acesta delapidand, in timpul lungii sale guvernari, intre 15 si 35 de miliarde de dolari ! In anii instaurarii regimului, multi studenti indonezieni si-au manifestat opozitia fata de Noua Ordine. Regimul a scapat in mod inteligent de opozitia acestora calificandu-i “comunisti”, desi printre ei se aflau multi cu vederi de dreapta, nationaliste. Fiind studenti la universitati de stat, conform legii acestia trebuiau sa lucreze, dupa incheierea studiilor, ca angajati guvernamentali o anumita perioada de timp, deoarece bursele lor de studiu in strainatate erau platite de statul indonezian. Multi studenti ce nu au agreat Noua Ordine s-au trezit fara cetatenie, cu pasapoarte indoneziene retrase, aflati la studii in strainatate. E si cazul personajului principal din “Letters from Prague”, Jaya, care se vede in situatia de a deveni peste noapte un apatrid ce trebuie sa supravietuiasca de unul singur in Praga unde se afla la studii. Dincolo de lectia de istorie pe care ne-o ofera, filmul e despre o poveste de viata emotionanta, narata intr-un ritm consistent si cu mai multe melodii superbe integrate melodios in poveste, dand la un moment dat senzatia ca urmaresti un musical romantic. Actorul Tio Pakusadewo, ce-l interpreteaza pe Jaya, o face intr-un mod unic si impresionant, dand o nota realista si chiar dramatica povestii, eclipsand-o pe Julie Estelle.

“Letters from Prague” ramane un film minunat si poetic in maniera sa, plin de sensibilitate si sensuri profunde, cu o Praga romantica destul de bine pusa in valoare ca decor, cu o muzica superba si o interpretare de calitate a protagonistilor, si cu o lectie de istorie care ne invata ca schimbarile politice marcheaza destine in orice loc pe mapamond, in orice perioada de timp, cu aceleasi efecte dramatice pretutindeni. Sa speram ca cinematografia indoneziana va mai oferi, in viitor, realizari de calitate ca aceasta, potential exista si pentru alte povesti decat cele violente sau de groaza.

Traducerea si adaptarea (inclusiv a replicilor vorbite in engleza, adaugate dupa sonor) a fost efectuata in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

The Top Secret: Murder in Mind (2016) – un thriller psihologic SF de senzaţie de la autorul trilogiei „Rurouni Kenshin” ! 4 Nov 2018 7:44 AM (6 years ago)

Regizorul trilogiei de succes “Rurouni Kenshin”, Keishi Ohtomo, a revenit in prim plan dupa ultima parte din trilogie, in 2016, cu “The Top Secret: Murder in Mind”, un thriller psihologic cu accente SF ce aminteste de anterioara lui productie “Platinum Data” (2013). De aceasta data insa scenariul l-a scris tot el, inspirandu-se dintr-o manga de suspans longeviva, publicata din 2001 pana in 2012, ce a fost mai apoi adaptata si intr-un anime, “Himitsu – Top Secret”. Filmul porneste de la povestea din manga si pastreaza aceleasi personaje (cu o singura exceptie, excentricul psihiatru Saito, ce nu apare in manga si al carui personaj a fost creat special pentru povestea filmului). In rolurile principale au fost distribuiti Masaki Okada (Lingering Spirits, JoJo’s Bizzare Adventure: The Diamond is Unbreakable, Confessions, Villain) in rolul lui Aoki, un detectiv ce stapaneste la perfectie psihologia criminalilor, si apreciatul Toma Ikuta in rolul sefului Departamentului 9, Maki, un departament secret din cadrul politiei japoneze al carui obiect de interes sunt cazurile bizare. Distributia este una numeroasa, insa fiecare personaj isi are partitura sa in aceasta lunga poveste (de 2 ore si 30 de minute) plina de surprize si mister, interpretarea fiind pe masura. La box-office-ul japonez, “The Top Secret: Murder in Mind” a obtinut doar 3,8 milioane de dolari incasari, cu mult sub adevarata valoare a productiei, unul din cele mai bune thrillere psihologice japoneze realizate in ultimii ani.

“The Top Secret: Murder in Mind” e un thriller psihologic SF de exceptie, o veritabila calatorie virtuala intr-un viitor poate nu prea indepartat, in care tehnologia va permite ca dintr-o simpla scanare a creierului uman sa putem intelege nu doar motivele pentru care reactionam intr-un anume fel in anumite situatii, ci si alte mecanisme psihologice ale mintii umane care astazi tin de domeniul psihologiei si psihiatriei. Desigur, totul este o fictiune captivanta (de unde si latura SF a productiei), dar poate intr-o zi, o descoperire mai mult sau mai putin intamplatoare va face posibila crearea unui dispozitiv, ca cel din film, care sa ne permita extragerea amintirilor unei persoane. Nu suna ademenitor un astfel de scenariu ? Exact pe acest lucru a mizat si regizorul scenarist Keishi Ohtomo, ce ne ofera un thriller intunecat despre tenebrele mintii umane pe care incearca sa le descifreze doi detectivi straluciti. Atmosfera e una care te bantuie, coloana sonora amplifica aceasta senzatie de ratacire in mintile si realitatile unor criminali, iar imaginile, intunecate si sinistre, nu fac decat sa starneasca si mai mult curiozitatea. Toma Ikuta in rolul lui Maki are una din cele mai bune interpretari a carierei sale, are o prezenta magnetica de-a dreptul, in timp ce Masaki Okada, in rolul mai tanarului sau partener de caz, atrage atentia in mod evident in special publicului feminin. Scenariul este consistent pana la un punct, dupa care intram pe taramul subiectivismului, povestea dilatandu-se si personalizandu-se. Insa per ansamblu nu se pierde coerenta firului epic, filmul ramanand captivant pana la final. Fara a dezvalui alte amanunte care ar strica din placerea vizionarii, “The Top Secret: Murder in Mind” ramane unul din cele mai intrigante thrillere psihologice japoneze realizate in ultima perioada, care cu siguranta va atrage pe amatorii genului ca un magnet.

Traducerea si adaptarea (inclusiv a segmentelor vorbite in engleza, adaugate manual) au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

The Great Battle (2018) -Jo In-sung şi epopeea fortãreţei Ansi din anticul Goguryeo 28 Oct 2018 8:01 AM (6 years ago)

Regizorul asistent al filmului “Oasis” (2002) al celebrului Lee Chang-dong, Kim Kwang-sik, a ajuns la cel de-al treilea film din cariera ca regizor, dupa “My Dear Desperado” si “Tabloid Truth”, si totodata la primul sau film istoric, dupa o poveste romantica si un thriller, e vorba de recentul “The Great Battle”. Productia a avut premiera cu o luna in urma in cinematografele coreene, fiind un succes de box-office al acestui an, cu nu mai putin de 40,8 milioane de dolari incasari. Ca si “On Your Wedding Day”, “The Great Battle” a fost timp de 2 saptamani numarul 1 la box-office, devenind al doilea film coreean al anului dupa “Along With the Gods 2”, depasind anteriorul loc secund ocupat de “The Believer”. Cu un buget de aproape 19 milioane de dolari, “The Great Battle” a fost unul din cele mai costisitoare filme coreene ale anului, insa spre deosebire de “Illang: The Wolf Brigade”, in care s-a investit mult si nu s-a recuperat investitia, de aceasta data producatorii au reusit sa aiba succes la publicul coreean, abordand un episod din propria istorie a tarii, asedierea fortaretei Ansi de catre Imparatul din Tang Taizong, la mijlocul secolului VII. Costurile ridicate de productie s-au datorat in primul rand faptului ca s-a reconstituit, pe platourile de filmare, celebra fortareata Ansi, pe o lungime de 180 de metri si cu o inaltime de 11 metri, aceasta fiind locul in care se desfasoara cea mai mare parte a actiunii filmului. Apoi, durata filmarilor, ce s-a intins pe 5 luni, din ultimele zile ale verii lui 2017 pana in mijlocul iernii, in ianuarie 2018, ca si onorariul intregii echipe de actori, costumele de epoca, toate au marit costurile finale. Lor li se adauga munca de postprocesare, toate scenele de actiune fiind prelucrate pe calculator, rezultand niste efecte vizuale nemaiintalnite in filmele istorice coreene. Rolul principal ii revine starului Jo In-sung, care revine intr-un rol istoric la un deceniu distanta de la “A Frozen Flower”. Anul trecut ne-a impresionat cu interpretarea din “The King”, ce a marcat revenirea lui pe marele ecran dupa o pauza de aproape un deceniu, insa de aceasta data toare reflectoarele sunt atintite asupra lui, intruchipand un comandat viteaz din perioada Goguryeo, intr-un rol eroic. Lee Byung-hun ar fi fost initial ofertat sa interpreteze rolul lui, dar acesta a refuzat, data fiind experienta lui recenta din “The Fortress”. Nam Joo-hyuk, cunoscut din seriale precum “Moon Lovers: Scarlet Heart Ryeo” sau “Cheese in the Trap” debuteaza pe marele ecran intr-un rol refuzat de actorul de telenovele Park Bo-gum. Restul rolurilor secundare e completat de nume mari de actori de roluri secundare, precum Bae Sung-woo (cu care Jo In-sung a mai colaborat la “The King”), Park Sung-woong (in rolul lui Taizong), Um Tae-goo (din nou remarcabil), Sung Dong-il, Yu Oh-seong (in rolul lui Yeon Gaesomun) sau veteranul Jang Gwang. Filmul a beneficiat de critici pozitive si de elogii la adresa regiei, imaginilor, scenelor de actiune si interpretarii actorilor, insa unii au criticat modul pozitiv in care e portretizat comandantul Yang (interpretat de Jo In-sung) – creditat de unii istorici cu un rol crucial in supravietuirea Goguryeo, si acuratetea faptelor istorice ale filmului.

“The Great Battle” este unul din cele mai dinamice si antrenante filme coreene de epoca realizate vreodata. Cunoscatorii genului stiu ca filmele coreene istorice sunt o lunga insiruire de dezbateri cu motive pro si contra, inainte de a se trece la actiunea propriu zisa, ritmul lent si asezat de expunere al povestii facand aceste productii dificil de urmarit penru cei obisnuiti cu stilul comercial nord-american sau cel centrat pe actiune al chinezilor. Regizorul Kim Kwang-sik reuseste performanta de a imbina comercialul cu istoria si, in acelasi timp, de a se indeparta de tipicul filmelor de gen coreene, insufland un aer proaspat in cinematografia de gen coreeana. Intregul film e construit in jurul personalitatii comandantului Yang Manchun, admirabil interpretat de un Jo In-sung matur actoriceste (ce se apropie cu pasi repezi de 40 de ani), bazandu-se, desigur, pe fapte istorice reale. Se pare, totusi, ca numele comandantului fortaretei Ansi de la hotarul cu Tang s-a pierdut in istorie, dupa mai multe surse contemporane, in timp ce izvoare mai tarzii (abia de secol 18) amintesc de numele Yang Manchun. Cert este ca acest comandant al fortaretei Ansi, indiferent care i-ar fi fost numele, a intrat in 642 in conflict cu generalul Yeon Gaesomun, care l-a ucis pe regele Yeongnyu (moment surprins in k-drama “Sword and Flower”) si a pus mana pe puterea militara. Nepotul regelui Yeongnyu e urcat pe tron, in realitate un rege marioneta controlat de Yeon Gaesomun. Yang Manchun a refuzat sa preea fortareata Ansi lui Gaesomun, iar acesta din urma a asediat in mai multe randuri cetatea, fara succes. Intr-un final l-a lasat pe Yang comandant al fortaretei, ins ail numea pe acesta “tradator”, si nu o data a incercat sa-l asasineze prin intermediul mai multor asasini trimisi in cetate. Pe acest fundal, in anul 645, Imparatul Taizong invadeaza Goguryeo, iar ceea ce a urmat e prezentat in detaliu in acest film. Criticii de film au fost de parere ca regizorul a reusit sa puna in valoare toate punctele forte ale lui Jo In-sung, multi avand indoieli ca acesta ar fi putut face fata unui rol atat de complex, al unui personaj istoric crucial pentru soarta Goguryeo. Nu a parut deloc ezitant, si chiar daca nu avut discursuri mobilizatoare sophisticate, a stiut sa dea viata intr-un mod simplu si realist unui erou al istoriei apropiat de semenii sai de rand. Yang Manchun e portretizat ca un erou prin excelenta, un comandant “cu chip uman” ce contrasteaza cu mult mai celebrul dictator Yeon Gaesomun, care prin calitatile sale si mintea stralucita a avut curajul de a se opune uriasei ostiri invadatoare a Tang, condusa de insusi Imparatul Taizong. Nam Joo-hyuk debuteaza pe marele ecran, iar ezitarile sale sunt evidente, personajul sau – un tanar cadet trimis sa-l asasineze pe Yang Manchun – imbinand tineretea cu a ei lipsa de experienta in cunoasterea oamenilor cu o brusca lectie a maturizarii pe care i-o da chiar cel pe care trebuie sa-l asasineze. Personajul lui, Samul, e schimbator, la fel si loialitatea sa, si doar lipsa de experienta a personajului mascheaza evidentele lipsuri actoricesti ale tanarului Nam Joo-hyuk, astfel ca acestea se confunda si punctul vulnerabil al filmului se poate transforma usor intr-un atu. Restul distributiei e memorabil, cand lucrezi cu atatia actori experimentati in rolurile secundare nu ai cum sa te astepti la un esec. Scenele de actiune sunt inedite pentru un film coreean de epoca, stilul lor de realizare, unghiurile si dinamica lor fiind o delectare pentru ochi. Incercati sa urmariti modul in care se misca camera de filmare in timpul acestor scene si veti intelege imediat ce este inedit. Pentru pastrarea nealterata a atmosferei, realizatorii au pastrat limbile originale vorbite de cele doua tabere, astfel ca replicile vorbite in chineza se aud in chineza, iar cele in coreeana, in coreeana. Per ansamblu, “The Great Battle” ne ofera o epopee maiestuos realizata, cu un ritm galopant care va face cele doua ore si zece minute ale filmului sa treaca intr-o clipa, o lectie de istorie ce imbina realitatea cu mitologia, o realizare de remarcabila pentru cinematografia coreeana a zilelor noastre si, de ce nu, un film care poate o indica o directie de urmat pe viitor in abordarea genului istoric.

Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

On Your Wedding Day (2018) – în iubire, totul ţine de… sincronizare ! 26 Oct 2018 6:28 AM (6 years ago)

Regizorul debutant Lee Seok-geun, care pana in prezent a lucrat doar ca scenarist, realizand dramatizarea productiilor “The Outlaws” si “The Bros”, e omul din spatele marelui succes al acestei veri in Coreea, “On Your Wedding Day”. Cand spunem “mare succes” nu ne referim neaparat la un castig financiar urias la box-office, cum s-a intamplat cu “Along With The Gods 2”, de exemplu (film in care s-au si investit 15 milioane $), ci la faptul ca o comedie romantica a reusit sa treaca de bariera a 20 de milioane de dolari incasari, un lucru remarcabil pentru un gen neprofitabil in ultimii ani, in Coreea. Nimic nu anunta succesul acestei productii, ce s-a filmat in mai putin de 3 luni, o perioada extrem de scurta, dar care a avut premiera abia la sfarsitul verii acestui an, la 8 luni dupa incheierea filmarilor. In conditiile in care Kang Ha-neul a refuzat rolul principal masculin, producatorii au apelat la actorul Kim Young-kwang (premiat pentru rolul din k-drama “Pinocchio”), care la 31 de ani a inceput sa fie remarcat in industria de film dupa numeroase aparitii pe micul ecran. Partenera lui e mult mai cunoscuta Park Bo-young (Scandal Makers, A Werewolf Boy, The Silenced, You Call It Passion, Collective Invention), care desi poate da impresia ca e mai in varsta decat partenerul ei, aflati ca e cu 3 ani mai mica decat acesta ! Cei doi au mai aparut impreuna, de altfel, in 2014 in productia “Hot Young Bloods”, una cu o tema destul de asemanatoare. “On Your Wedding Day” a obtinut incasari de 21,1 milioane dolari devenind cel mai vizionat film romantic coreean al anului, depasind “Be With You”. Regizorul Lee Seok-geun a fost nominalizat la categoria “Cea mai buna regie” la recentele premii “Grand Bell”, categorie la care, in acest an, a triumfat regizorul Jang Joon-hwan pentru filmul “1987: When the Day Comes”.

E inutil sa vorbim de faptul ca filmul romantic coreean a intrat intr-un evident regres odata cu explozia industriei telenovelelor coreene. Nici macar aducerea de pe micul ecran pe scena internationala a unor actori de televiziune nu a reusit sa revigoreze genul. Totusi, acesta a reusit sa supravietuieasca tocmai important astfel de actori in roluri romantice pe marele ecran. “On Your Wedding Day” nu face exceptie, Kim Young-kwang remarcandu-se pe micul ecran in mai multe seriale, in timp ce Park Bo-young a devenit celebra in special datorita rolurilor din filme, nu fara a fi cochetat si ea – cu succes – cu industria telenovelelor coreene. Ce trebuie remarcat la acest film e efortul regizorului de a da un suflu nou viziunii despre genul romantic in industria coreeana de film. Nu tot filmul e plin de elemente inovative, dar ceva pare schimbat fata de alte filme anterioare de gen. Scenariul e unul interesant, iar la prima vedere ai spune ca e de sorginte japoneza: povestea incepe in anii de liceu, apoi se muta in anii facultatii, iar in cele din urma ajunge in prezent, intinzandu-se pe o perioada de mai bine de un deceniu, surprinzand momentele importante ale relatiei speciale dintre un baiat si o fata. Asadar, e o poveste despre evolutie, despre adaptarea la rigorile fiecarei varste, despre o iubire plina de pasiune si de mule ori de regrete, totul pe un fundal vesel, adaptat la situatiile expuse. Surprinde mult finalul, care aparent e tipic coreean, dar care intra in contradictie cu regulile nescrise ale genului romantic, ce intotdeauna e plin de fantezie si magie (nu degeaba se spune ca iubirea e un lucru magic). Ce e de condamnat in toata aceasta realizare superba e apelul la anumite clisee, care ar fi putut fi evitate. Prestatia celor doi protagonisti e remarcabila, exista o evidenta chimie intre Park Bo-young si Kim Young-kwang, chiar daca par putin in varsta in ipostaza de liceeni (ea, 28 de ani, el 31), in ciuda eforturilor echipei de machiaj si costume, ce a incercat sa le apropie fizicul de cel specific unor liceeni. Ridurile de pe fruntea lui Park Bo-young sunt cea mai evidenta proba a acestui fapt. Filmul e realizat dupa reteta lui “Twenty” sau, daca e sa ne referim la o alta “era” a filmului coreean, a unui “Sex is Zero”, e spus pe placul tinerei generatii, cu mult umor de situatie adaptat varstei liceenilor. Vei zambi larg, chiar vei rade in hohote la anumite scene, apoi vei retrai fiorii primei iubiri si, poate spectatorii mai emotivi, vor si varsa cateva lacrimi; iti vei aminti de anii de liceu, de nostalgia anilor de facultate cand visurile se schimba in functie de dispozitia din fiecare zi si mai apoi vei pasi in viata adevarata alaturi de cei doi protagonisti, ce dau si peste primele obstacole serioase. Bine scris, cu personaje bine conturate si dezvoltate, “On Your Wedding Day” ne invata lectia iubirii din perspectiva sincronizarii sentimentelor celor doi indragostiti, si pune intrebarea “poate exista o prietenie adevarata, platonica, intre un El si o Ea ?”. Pe toata durata acestui film asistam la un maraton al sentimentelor, la o cronica a unei iubiri intinse pe durata a 13 ani, toate cele 4 faze ale iubirii putand fi dezvoltate intr-un subiect de sine statator; insa toate, la un loc, dau filmului o calitate aparte, realism si coerenta, oferindu-ne o experienta de neuitat. Iubitorii filmelor romantice vor gasi in “On Your Wedding Day” un adevarat deliciu.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

The Housemaid (2016) – exotism şi mister într-un horror gotic romantic vietnamez 21 Oct 2018 5:04 AM (6 years ago)

“The Housemaid”, filmul de debut al regizorului vietnamez Derek Nguyen (ce a studiat filmul la Santa Barbara si New York), o coproductie Vietnam/Coreea de Sud, a fost un succes de box-office in Vietnam, o tara a carei industrie de film incepe sa faca progrese remarcabile pe masura ce cresc si investitiile in domeniu. De aceasta data, celebra companie sud-coreeana CJ Entertainment a contribuit cu bani la producerea filmului, iar rezultatul s-a vazut atat sub aspectul calitatii productiei cat si a incasarilkor de la box-office, “The Housemaid” devenind al treilea horror vietnamez din istorie dupa incasarile obtinute. Performanta de la box-office nu este una de neglijat, in conditiile in care cunoscatorii cinematografiei vietnameze stiu ca box-office-ul din aceasta tara este dominat de productii straine si comedii autohtone. “The Housemaid” nu e un horror clasic, de duzina, ci mai degraba un experiment reusit al regizorului (care a scris si scenariul), care si-a pus in practica cunostintele dobandite in timpul anilor de studiu de peste Ocean. Vorbim de un gen intens exploatat la Hollywood in anii ’40-’50, care prin viziunea lui Derek Nguyen capata o nota aparte de exotism rafinat. E vorba de genul “horror gotic”, cu accente romantice si dramatice, plasat in decorul unei somptuoase resedinte izolate de pe o plantatie de cauciuc din Indochina franceza a anului 1953. In rolurile principale au fost distribuiti Kate Nhung (ce aparea in acelasi an 2016 si in productia de actiune vietnameza “The Bitcoin Heist”) si actorul francez cvasi-anonim Jean-Michel Richaud, dar in mod paradoxal filmul e vorbit doar in vietnameza si engleza, fara dialoguri in franceza, cu toate ca actiunea se desfasoara intr-o colonie… franceza. Filmul a avut critici majoritar favorabile in mediul online, iar actrita Kate Nhung a castigat premiul special al juriului pentru portretizarea personajului Linh la Festivalul de Film de la Los Angeles, in 2017. Festivalul Vietnamez de Film din 2017 a acordat productiei premiul Lotusul de Argint (locul 2), dar si premii pentru Cea mai buna coloana sonora si Cele mai bune efecte sonore. Compania coreeana de productie CJ Entertainment and Film Division va produce si va finanta un remake american al acestui film, al carui scenariu va fi scris de laureatul cu Oscar pentru “Precious” (2009), Geoffrey S. Fletcher.

Genul horror gotic romantic isi are centrata povestea in jurul unui personaj principal feminin – in cazul nostru Linh -, articuland “teama si furia feminina” si “neincrederea in ordinea patriarhala”, dupa spusele criticului de film Diane Waldman. “The Housemaid” se concentreaza pe perceptia feminina, pe interpretarea si experientele traite de Linh pe plantatia Sa-Cat, de la sosirea ei pana la tragicul sfarsit, care de altfel ne e dezvaluit de la bun inceput, intreaga actiune fiind de fapt rezultatul tehnicii narative a flashback-ului. De ce filmul lui Nguyen se incadreaza perfect in acest gen ? Pentru ca regizorul a aplicat ca la carte principiile acestui gen. Astfel, o femeie neexperimentata – Linh – intalneste un barbat aratos mai in varsta decat ea, de care in acelasi timp se indragosteste dar si simte repulsie. Capitanul Laurent pe de o parte e sarmant, rational, o partida perfecta pentru orice femeie, mai ales ca e ranit dupa moartea sotiei si copilului sau, neconsolat, cu o situatie materiala inconstestabila ce-l si face tinta femeilor ce vaneaza averi. Depresia lui continua poate starni sentimente de compasiune, pe fondul blandetii si umanitatii sale, dar trebuie sa privim si cealalta parte a paharului, anume ca Laurent e, totusi, un proprietar de mosie in vreme de razboi, iar servitorii, localnici vietnamezi, trebuie sa respecte o anumita eticheta. Pe de alta parte, daca Laurent are o imagine impecabila, in masura a cuceri imediat sufletul oricarei femei, cu atat mai mult al neexperimentatei Linh, in egala masura poate starni repulsie si ura datorita situatiei politice a tarii. Laurent e capitan in armata franceza ce lupta impotriva Viet Minh (coalitia pentru independenta Vietnamului sustinuta de URSS, China si RDG), deci pe fondul luptei vietnamezilor pentru independenta, sub conducerea lui Ho Chi Minh, al atacurilor corpurilor expeditionare franceze ce au cauzat atatea pierderi de vieti nevinovate in randul populatiei, se presupune ca repulsia localnicilor fata de “mosier” exista undeva in adancul sufletului. Insa spre deosebire de alte filme – cele chinezesti, de exemplu – , “The Housemaid” nu exploateaza aproape deloc chestiunea nationalista, pastrand filmul in limitele genului horror gotic, neindoctrinandu-l. Mai mult, regizorul exploateaza la maxim latura romantica si sentimentala a lui Linh, convingerile ei politice fiind complet inexistente. Ea se indragosteste de capitan fara sa-i pese de tabara din care face parte, atrasa fiind de umanitatea acestuia. O alta trasatura specifica genului e decorul – o resedinta somptuoasa dar care contrasteaza cu pustietatea plantatiei de arbori de cauciuc. Locul e incarcat de mister, lui Linh ii e permis accesul doar in anumite incaperi si doar la anumite lucruri despre trecutul capitanului. Toate aceste lucruri interzise lui Linh sunt o metafora a unei experiente reprimate a eroinei (explicatia e plasata in mod inteligent de regizor la final, pastrand pana in ultimul moment suspansul), care se dezlantuie in momentul in care toate aceste lucruri interzise sunt descifrate, inlaturate si controlate. Genul exact acest lucru incearca sa-l puna in valoare, capacitatea eroinei de a depasi prin fortele proprii cele mai bizare situatii. Desigur, in toata aceasta ecuatie, casa (ca parte a plantatiei) – cadrul in care se desfasoara toate lucrurile stranii si in interiorul zidurilor careia se traiesc toate pasiunile, secretele si misterele – devine spatiul dezorientarii care provoaca teama si o stare de febrilitate nestapanita. Asadar, “The Housemaid” respecta cu strictete toate regulile genului, rezultatul fiind un amalgam extraordinar de mister, exotism si pasiune ce nu au cum sa nu te cucereasca. Nu este un film in totalitate de groaza, ci unul elaborat, cu o poveste complexa, bine construita, cu romantism si dramatism, ce lasa la final surpriza. Chiar daca vizionarea lui ne da senzatia unui aer familiar, a la Hitchcock, “The Housemaid” (fara nici o legatura cu mult mai celebra productie coreeana din anii ’60, refacuta in 2010) are suficiente elemente de noutate pentru a-l transforma intr-o realizare captivanta, ce oricand poate concura cu productii similare de gen din Japonia sau Coreea de Sud.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

The King of Masks (1996) – o capodoperã a cinematografiei chineze cu 19 premii ! 14 Oct 2018 9:22 AM (6 years ago)

Wu Tianmin, unul din regizorii de marca ai asa-numitei “a patra generatii” de regizori ai Chinei (din care fac parte si mult mai celebri Zhang Yimou si Chen Kaige) a realizat in 1996, la un deceniu distanta de anteriorul sau film, poate cel mai de rasunet succes al carierei sale, “The King of Masks”. Productia a fost un succes atat in China cat si peste Ocean, castigand 1 milion de dolari numai in Statele Unite, unde s-a lansat 3 ani mai tarziu, in 1999 (era un lucru mare, pe atunci, ca un film strain sa treaca de pragul a un million de dolari incasari). Prezent la numeroase festivaluri internationale de film, “The King of Masks” a castigat nu mai putin de 19 premii, cel mai important fiind de departe Cocosul de Aur (premiul Asociatiei Chineze de Film) pentru Cea mai buna regie. Productia a marcat, de asemenea, si apogeul carierei protagonistului povestii, Zhu Xu, ce a debutat intr-un film la 57 de ani si la data filmarilor avea 66 de ani, ce a castigat mai multe premii pentru interpretarea sa memorabila. Din pacate, atat regizorul Wu Tianmin cat si Zhu Xu nu se mai afla printre noi, primul stingandu-se in 2014, iar Zhu Xu cu nici o luna in urma, la 88 de ani. Filmul, o veritabila capodopera careia ii putem spune deja clasica, deschide o fereastra prin care tanara generatie si in general publicul occidental poate vedea si invata o multime de lucruri despre istoria si cultura Chinei, de unde si valoarea sa artistica uriasa.

“The King of Masks” e o adevarata oaza de informatii despre cultura chineza, expuse pe fundalul unei povesti simple si emotionante prin trairile naturale pe care le transmit personajele sale. Mesajul filmului e unul universal, ce ne face sa intelegem ca oamenii peste tot in lume sunt la fel datorita trairilor lor, in ciuda barierelor politice, ideologiei culturale sau limbii. Prin intermediul acestei productii descoperim doua forme de arta traditionala din China, e vorba de opera sichuaneza si arta schimbarii fetelor, pe care batranul maestru supranumit simbolic “Regele Mastilor” o stapaneste la perfectiune, starnind admiratia celui mai in voga interpret de opera sichuaneza a timpurilor, Liang Sulang, un artist educat ce exceleaza in arta interpretarii. Cum o spune Regele, “doua piscuri se intalnesc”, iar singurul care are de castigat e spectatorul, ce are sansa de a descoperi o lume aparte, in care talentul, pasiunea si respectul sunt puse in slujba artei si esteticului. In plus, filmul ne provoaca sa intelegem conceptele ce stau la baza unei societati patriarhale, cum era China anilor ’30 de dinainte de invazia japoneza, societate in care pietatea filiala era o traditie. Si nu doar atat: filmul ne descrie si trista soarta de a te naste fata intr-o lume in care mostenirea – atat materiala cat si spirituala – a unei familii e lasata unui urmas de sex masculin. Absenta acestuia putea periclita insasi perpetuarea valorilor transmise din generatie in generatie, care pentru chinezi sunt sacre. Vedem o imagine aproape idilica a provinciei Sichuan, rustica si fascinanta prin structura sa de piatra, vedem celebra statuie a lui Buddha gigant (un simbol al regiunii) si vedem o societate impamantenita in niste traditii cu reguli stricte, in care contastul social e epatant: marea majoritate a localnicilor traiesc intr-o saracie crunta, copiii sunt vanduti la colt de strada fara ca autoritatile sa intervina in vreun fel, copiii sunt rapiti in plina strada si mai apoi revanduti pentru profit, iar in paralel cu aceasta lume o vedem pe cea a potentatilor locali, imbracati in straie stralucitoare, purtati in public intr-un scaun de 4 caratori, care pot interveni pe langa autoritati si rezolva orice probleme prin puterea banului. Regasim apoi simboluri ale Chinei transmise de secole generatiilor urmatoare, precum dragonul, festivalurile, buddhismul, totul ca elemente de decor ce dau o culoare aparte povestii. Cele doua personaje principale sunt interpretate magistral de doi actori cvasi-necunoscuti. Regele Mastilor e un batranel jovial, mereu plin de viata, care nu poate decat sa culeaga ropote de aplauze in piata unde da reprezentatiile de schimbare a mastilor in compania companionului sau credincios, Generalul, o maimutica. Catelus (porecla data fiului sau) e un copil de 7 ani care trebuie sa invete talentul bunicului sau in manuirea mastilor pentru a putea prelua si duce mai departe traditia, dar de cele mai multe ori in loc sa ii aduca bucurie in suflet, il nefericeste, abatand nenoricirile asupra lui. Soarta sau mai bine zis karma ii apropie si ii desparte, le surade si ii indeparteaza sufleteste, insa toate aceste incercari nu ii fac decat sa realizeze cat de fragila poate fi uneori viata si cat de pretioasa e persoana de langa tine. De aceasta data, relatia dintre nepot si bunic se dovedeste a fi una speciala, care nu poate decat sa ne impresioneze prin sinceritatea sa. Un film deosebit despre viata, traditii si arta in vremurile tulburi de la inceputul anilor ’30, in vechiul Sichuan atat de frumos filmat si prezentat sufletului nostru de un regizor remarcabil cum a fost Wu Tianmin.

Traducerea si adaptarea (+timing refacut manual) au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Not One Less (1999) – o lecţie de încãpãţânare în sens pozitiv marca Zhang Yimou 7 Oct 2018 9:16 AM (6 years ago)

Al zecelea film din cariera celebrului regizor Zhang Yimou, “Not One Less” (1999), ne spune o poveste din China rurala a anilor ’90 inspirata din romanul publicat in 1997 de Shi Xiangsheng, “A Sun in the Sky”. Realizarea e una mai diferita de celelalte filme ale sale, forma in care ne e oferita povestea fiind cea similara unui documentar neorealist filmat cu ajutorul unui grup de actori neprofesionisti (majoritatea copii). Ca un fapt divers, numele personajelor e identic cu numele real al interpretilor, iar personajele adulte aveau aceeasi ocupatie, in film, ca in viata reala. Practic, Zhang Yimou a incercat – si a reusit din plin – sa estompeze complet granita dintre fictiune si realitate, naturaletea interpretarii personajelor si atmosfera generala a filmului fiind de un crud realism. Dincolo de povestea sa simpla (o eleva de 13 ani substituie un profesor timp de o luna la o scoala de la tara, la o clasa primara, si in momentul in care un elev dispare porneste in cautarea lui), “Not One Less” subliniaza cateva elemente ce tin mai degraba de politica statului chinez de la acea vreme, precum reforma educatiei sau discrepanta economica dintre orase si sate (multe din aceste probleme sunt inca de actualitate, si in prezent, in ciuda statutului de mare putere a Chinei). Desi pe plan international filmul a fost relativ bine primit, au existat multe voci critice exact impotriva acestei politizari mai mult decat subtile a filmului. Organizatorii festivalului de la Cannes din 1999 au exclus filmul din competitie, Zhang Yimou acuzandu-i ulterior intr-o scrisoare publica de politizare si discriminare impotriva cinematografiei chineze. In toamna lui 1999, filmul a fost in competitie la Venetia si a castigat Leul de aur. In total, in 1999 si in anii ulteriori, “Not One Less” a castigat nu mai putin de 17 premii in intreaga lume.

China maoista a initiat o industrializare rapida si o transformare a sistemului economic, curatat de elementele capitaliste. Intreaga transformare a societatii chineze a marcat vietile a numeroase generatii, inclusive de dupa incheierea Revolutiei Culturale, considerata ulterior cel mai mare recul “cu cele mai mari pierderi suferite de partid, tara si popor de la fondarea Republicii Chineze”. La finalul ei, zona rurala se confrunta cu o saracie lucie, iar orasele s-au dezvoltat generand mari acumulari umane, in detrimentul satelor si a celor ramasi in locurile de bastina. Aproximativ 160 de milioane de chinezi n-au avut parte, partial sau total, de educatie datorita Revolutiei Culturale, motiv pentru care in 1986, Congresul National Popular a dat o lege ce prevedea obligativitatea a 9 ani de educatie. Insa la inceputul anilor ’90 progresele erau mici, autoritatile devenind mult mai ferme in aceasta privinta, educatia primara transformandu-se intr-o prioritate. Filmul lui Zhang Yimou surprinde tocmai aceasta problema a educatiei si reformarii ei, cu aspectele ei profunde: abandonul scolar de catre elevi pentru a lucra si a aduce un ban in casa, calitatea inferioara si salariile mizere din invatamantul rural, lipsurile sale. Avand tema principala dificultatile oferirii unui invatamant in mediul rural din China anilor ’90, “Not One Less” are multe similitudini stilistice si tematice cu filmele apreciatului regizor iranian Abbas Kiarostami, a carui influenta a fost recunoscuta deschis de Yimou. Personajul principal, Wei, are de infruntat in fiecare clipa exponenti ai autoritatii (primarul satului, persoana ce face anunturi in gara, paznicul de la postul tv), birocratia unei societati ce pare oarba la problemele omului de rand. In lipsa banilor si a puterii, ea depaseste obstacolele prin incapatanare si insistenta, devenind un model de urmat pentru ceea ce-ar trebui sa faca omul de rand in fata greutatilor. Intr-un final, ea se intoarce triumfatoare si invata o multime de lectii despre viata, precum proeminenta banului in societate sau puterea mass-media. Un portret realist al contrastului dintre mediul rural si cel urban chinezesc din ultimul deceniu al secolului trecut, “Not One Less” e un film tulburator, poate unul din cele mai minunate despre incapatanare, ce se dezvaluie a fi nu doar o virtute, ci si un fel de har.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de Elenas (Asia Team) pentru asiacinefil.

The Accidental Detective 2: In Action (2018) – Kwon Sang-woo şi Sung Dong-il, familiştii de serviciu din nou în acţiune ! 1 Oct 2018 9:55 AM (6 years ago)

Copiind tot mai mult modelul Hollywoodian, cinematografia coreeana incepe, incet, sa se scufunde in mlastina sequel-urilor si remake-urilor dupa filme de succes, indepartandu-se tocmai de elementul ce i-a adus recunoasterea internationala, originalitatea. Si totul, din pacate, pe fondul unei evident tribut platit comercialului si scopului pur financiar, ce face ca mari regizori precum Lee Chang-dong, Park Chan-wook sau Kim Ki-duk sa nu-si mai gaseasca rostul in peisajul cinematografic coreean al zilelor noastre. “Accidental Detective 2: In Action” nu a fost facut neaparat din cauza ca prima parte, din 2015, ar fi fost un succes nemaipomenit (cu 14,2 milioane dolari venituri, filmul din 2015 a fost mai degraba modest ca incasari, insa bugetele relativ reduse din industria coreeana de film – cu 10 milioane poti realiza un adevarat blockbuster daca alegi actorii, subiectul si regizorul potrivit – permit realizarea cu usurinta de sequel-uri. Mai degraba filmul din 2018 raspunde dorintei producatorilor de a reincerca la public reteta tipic americana a cuplului de detectivi, in speranta unor castiguri mai consistente, schimband si strategia de marketing si mutand premiera in plina vara – perioada de concedii, in comparatie cu sfarsitul lui septembrie cand a fost lansata prima parte. Sarmul celor doi protagonisti – Printul Lacrimilor de mai ieri, devenit intre timp omul responsabil cu buna dispozitie ce ne smulge zambete si deconecteaza atmosfera tensionata si plina de mister, Kwon Sang-woo, si seriozitatea ironica a unui Sung Dong-il incaruntit prea devreme (are doar 51 de ani insa arata de peste 60 !) a cucerit de aceasta data publicul coreean, filmul obtinand incasari mult mai bune decat prima parte, 24,3 milioane dolari. Poate si distribuirea starului de televiziune Lee Kwang-soo intr-un rol hilar a ajutat incasarile, o astfel de combinatie fiind reteta garantata a succesului si bunei dispozitii. Si regizorul Kim Jung-hoon, ce s-a ocupat de filmul din 2015, a fost inlocuit, locul lui fiind luat de regizoarea Lee Eon-hee, mult mai experimentata (… ing, Love Exposure, Missing – 2016).

Sequel-ul la “Accidental Detective” isi are plusurile si minusurile sale in comparatie cu filmul din 2015, insa per ansamblu nu se ridica prea mult peste acesta din punct de vedere calitativ. Plusurile se pot trece in dreptul atmosferei generale, mult mai degajate si mai amuzante, consecinta a intrarii in scena a detectivului Lacusta interpretat de comediantul Lee Kwang-soo, un pierde-vara ce se ocupa cu ilegalitati in mediul online, recrutat de detectivul Noh in vederea rezolvarii primului caz al proaspat infiintatei agentii de detectivi privati. Un alt evident plus e chimia perfecta dintre Kwon Sang-woo si Sung Dong-il, care daca sunt luati ca un tot unitar si nu separat, fiecare in parte, formeaza un monolit greu de dizlocat de orice minte stralucita a vreunui geniu criminal. Atunci cand Kwon Sang-woo isi epuizeaza arsenalul de glume, intra in scena sarcasmul si ironia durului Sung Dong-il, iar umorul de situatie prin mimica si gesturi completeaza orice posibil gol lasat in scenariu. Intre indatoririle casnice si cele profesionale, cei doi detectivi trec pe plan secund familia, nu fara a suporta consecintele de rigoare, de aceasta data mai apriga find sotia lui Dae-man, asta dupa ce in prima parte am fost martori la ce inseamna viata in “sclavie” pentru proaspatul tatic de gemene Noh Tae-su. Un minus evident e din nou scenariul, mult prea complicat de urmarit la un moment dat, de multe ori incoerent si daca ati mai vazut astfel de filme, de pe la jumatatea lui… previzibil. Datorita numarului mare de personaje secundare implicate in cazul ce trebuie rezolvat de cei doi detectivi (nu mai putin de 8, multe doar cu numele, fara a le vedea vreodata chipul), la un moment dat te pierzi in detalii. Noroc cu atmosfera mereu deconectanta – chiar si in cele mai tensionate momente – care iti distrage atentia de la rationamentul logic al detectivilor, pentru ca in final toata lumea sa se lamureasca care e ideea principala a scenariului, astfel ca daca nu ati retinut un nume sau altul de pe parcurs, vreun scenariu, presupunere sau vreo concluzie, nu e nici o pierdere, totul va deveni foarte clar si limpede. Cu bune si cu rele, un sequel reusit, parca putin mai bun decat prima parte pentru ca ne ofera mult mai multe lucruri si rasturnari de situatie, mult mai mult umor si in general mult mai multe evenimente care te tin in priza si-ti stimuleaza curiozitatea. Nu e exclus ca in anii urmatori sa vedem si o a treia parte din “Accidental Detective”, succesul acestei a doua retete eliminand orice temere a producatorilor pe viitor in privinta cuplului Kwon Sang-woo – Sung Dong-il.

Traducerea si adaptarea au fost realizate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Animal Wolrd (2018) – Li Yifei şi Michael Douglas, stãpâni în lumea instinctelor 30 Sep 2018 3:38 AM (6 years ago)

“Piatra, foarfece, hartie”, clasicul joc al copilariei in Extremul Orient capata noi valente in “Animal World”, cea mai noua productie a unuia din regizorii de mare perspectiva ai Chinei, Han Yan. Filmul este in linii mari inspirat din manga japoneza “Tobaku mokushiroku Kaiji” a lui Nobuyuki Fukumoto, ce a stat si la baza productiei japoneze din 2009 “Kaiji, The Ultimate Gambler”, insa scenariul este unul mult mai complex si mai ofertant fata de versiunea japoneza (e unul din rarele cazuri in care un film chinezesc are la baza o sursa de inspiratie japoneza). Avand un buget ofertant, filmul nu a dezamagit la box-office, obtinand 74,5 milioane de dolari, insa cu acest castig filmul se plaseaza abia pe pozitia a 24-a la incasarile totale de la box-office din acest an din China, ceea ce spune extrem de multe despre cat de puternica e industria care in cativa ani o va depasi pe cea americana in privinta incasarilor. Rolul principal ii revine starului in plina ascensiune Li Yifeng (Forever Young, Mr. Six), ce o are ca partenera – insa intr-un rol secundar in poveste – pe Zhou Dongyu (Under the Hawthorn Tree, Never Said Goodbye, Us and Them, The Thousand Faces of Dunjia). Spectaculoasa si total neasteptata e prezenta in distributie, intr-un rol secundar, a veteranului de la Hollywood Michael Douglas (si-ar fi inchipuit cineva vreodata ca acesta va aparea intr-o zi intr-o productie 100% chinezeasca ?), in varsta de 73 de ani la data filmarilor, care are un rol misterios si care nu ni se destanuie aproape deloc, realizatorii promitand, conform genericului de final, o continuare care sa dezvolte subiectul din acest film pe un palier la fel de captivant, de care personajul lui Michael Douglas nu pare a fi strain. Filmarile au durat aproape 6 luni, insa calitatea filmului este de nivelul productiilor hollywoodiene, in general filmul avand o puternica tenta hollywoodiana, in ciuda subiectului tipic oriental abordat. Mai trebuie spus ca “Animal World” a avut parte de critici majoritar pozitive, insa pentru publicul occidental subiectul poate parea dificil de urmarit pentru ca practic teoretizeaza jocul “Piatra, foarfece, hartie”, analizandu-l pe toate partile posibile pana in cele mai mici amanunte.

Zheng Kai-si (Li Yifeng) lucreaza la o sala de jocuri video pe post de clovn, scopul lui fiind de a atrage cat mai multi clienti prin infatisarea lui nostima. Totusi, in momentele de stres emotional, acesta se imagineaza pe sine ca un clovn desprins din lumea desenelor animate ale copilariei lui, avand o indemanare iesita din comun in a lupta cu monstrii imaginari cu chip uman. Totul porneste de la o trauma suferita in copilarie, cand tatal a fost ucis de niste camatari cand micutul Kai-si se uita la niste desene animate cu un clovn justitiar. In prezent isi duce traiul de pe o zi pe alta, zbatandu-se sa plateasca factura lunara a spitalizarii mamei sale aflate in coma de ani buni. Singura care ii e alaturi e Liu Qing (Zhou Dongyu), prietena lui, ce lucreaza ca asistenta la spital si are grija de mama lui, imprumutandu-l si cu bani la nevoie. Intr-una din zile, pe neasteptate, Kai-si e cautat la serviciu de Li Jun, prietenul sau din copilarie, consultant imobiliar, care ii da un pont. Desi Kai-si refuza initial sa se implice in afacerea propusa de prietenul sau, influenta acestuia si mai ales greutatile si lipsa de perspective a vietii de zi cu zi il obliga sa riste. In scurt timp se trezeste prins in capcana unei dubioase organizatii, care ii ofera sansa de a-si indrepta greseala pe durata unei croaziere…

Realizat in pur stil american dupa o idee japoneza si avand in centrul sau un joc chinezesc la origine, “Animal World” e expresia unei combinatii unice de adrenalina si suspans dusa pana la extrem in interiorul unei imense sali de jocuri de noroc de pe o nava numita simbolic “Destin”. E locul unde cateva zeci de oameni indatorati isi joaca ultima sansa la o viata normala, dar si un loc al intrigilor, tradarilor si inselatoriilor ce au un scop dublu: supravietuirea si imbogatirea. E locul numit simbolic (sau mai degraba ironic) “Lumea Animalelor”, in care omul e manat de instinctele animalice doar pentru a face pe plac unui misterios creditor. E lumea in care ajunge sa rataceasca eroul nostru Zheng Kai-si, ramas orfan de tata la 8 ani si cu o mama aflata in coma, pe care situatia disperata si nevoie de bani il impinge spre o afacere dubioasa careia ii cade victima. Calatoria pe nava de croaziera “Destin” e sansa lui de a se redresa, implicandu-se intr-un fel de turneu neoficial de “Piatra, Foarfece, Hartie”, popularul joc chinezesc. Desi in cea mai mare parte din film ne sunt infatisate strategii, scheme si planuri ce intorc pe toate fetele acest joc, ceea ce pentru publicul occidental poate parea plictisitor la un moment dat pentru ca nu e familiarizat cu regulile jocului, in cele din urma filmul are cu totul alte mesaje, ce ies la suprafata dupa ce intreaga competitie se incheie. Asadar, daca pierdeti firul explicatiilor si analizelor pe baza de probabilitati matematice, nu trebuie sa disperati, nu riscati sa nu intelegeti mesajul filmului, care e completamente altul. Jocul e explicat mult prea in amanunt, detaliile si ipotezele abunda, insa dincolo de toate aceste aspecte aparent plictisitoare (si pe care fara indoiala un asiatic le intelege mai bine datorita popularitatii jocului in acea zona a lumii), prin aceasta experienta ajungem sa cunoastem personajul principal Kai-si, care in ciuda naivitatii sale, se dovedeste a fi o minte sclipitoare, fiu al unui matematician pe care l-a mostenit in intregime. Michael Douglas acapareaza suficient din film cat sa iasa in evidenta prin mister si sobrietate, demonstrand ca ramane un actor mare indiferent de marimea rolului interpretat (chiar nu este, cum s-ar putea astepta unii, un element de decor in poveste, influentand activ si direct evolutia ei). Cu o poveste captivanta, chiar daca nu intelegem prea multe din matematica acestui joc chinezesc al destinului, “Animal World” e o abordare moderna si indrazneata a cinematografiei chinezesti, ce o apropie de realizarile de peste Ocean in multe privinte. Un sequel a fost prefigurat de producatori, anticipat in creditele de final, astfel ca la finalul vizionarii vei fi in asentimentul acestora si iti vei dori, evident, ca aceasta continuare sa apara cat mai repede. Una peste alta, un film dinamic, captivant si plin de invataminte, ce ne invata – daca mai era nevoie – ca firea umana e atrasa ca un magnet de valorile materiale ale acestei lumi, cele profund umane precum trairile sincere si moralitatea fiind cel mai frecvent calcate in picioare de dragul banilor sau din instinctul de supravietuire. In definitiv, Lumea Animalelor e o miniatura a lumii in care traim, o reflectare realista a unei fantezii ce spune un adevar dureros despre firea umana. Ca oameni, ne putem, oare, depasi conditia ?

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil. Subtitrarea include absolut toate dialogurile vorbite in alte limbi decat chineza, ce nu se regasesc decat partial in subtitrarea oficiala in engleza, si anume dialogurile in engleza, franceza, italiana si coreeana.

The Vanished (2018) – Kim Kang-woo şi Kim Sang-kyung, între mistere şi realitate 25 Sep 2018 6:51 AM (6 years ago)

Regizorul debutant Lee Chang-hee ne propune un thriller inspirat dintr-o productie spaniola din 2012, “The Body”, intitulat “The Vanished”. Filmul s-a comportat extrem de bine la box-office, reusind sa obtina incasari de 10 milioane de dolari, in conditiile in care vorbim de un film cu buget redus si cu o distributie cu cateva nume cunoscute in rolurile principale dar care niciodata nu au facut saltul spre statutul de actori de top. Kim Kang-woo revine dupa o absenta de 3 ani de pe marele ecran (ultimul rol a fost in extraordinarul “The Treacherous”) pentru a intra din nou in pielea unui personaj ce-l prinde foarte bine, captiv intre propriile iluzii si realizari. Kim Sang-kyung, pe care ni-l amintim din “Montage”, “The Deal” sau “May 18”, e distribuit de aceasta data in rolul unui politist aparent depasit de situatie, ce are de rezolvat un complicat caz in care principalul suspect e partenerul sau mai tanar Kim Kang-woo. In rolul “cadavrului” o revedem pe actrita Kim Hee-ae, protagonista din clasicul deja “The 101st Proposition” din 1993, care abia 21 de ani mai tarziu avea sa revina pe marele ecran si sa-si relanseze cariera. Filmarile nu au durat mult, doar 2 luni si jumatate, in conditiile in care numarul cadrelor exterioare este destul de redus, cea mai mare parte a actiunii desfasurandu-se in interiorul unei… morgi.

Filmul este un thriller psihologic tipic coreean, realizat cu toate ingredientele specifice genului in Coreea, chiar daca vorbim de fapt de un remake dupa un film spaniol. Modul si mai ales unghiul de vedere din care e spusa povestea exploateaza de fapt setea omului contemporan de senzational. Un accident soldat cu victime, un incendiu violent, un OZN zarit pe cer, un cadavru disparut inexplicabil de la morga, toate sunt fapte ce tin de senzationalul care ne acapareaza zi de zi si pe care, din curiozitate sau plictiseala il cautam pentru a iesi din rutina zilnica. Nu poate fi o disparitia unui cadavru de la morga un subiect fascinant pentru un thriller coreean ? Oho, si inca cum ! Exact pe aceasta curiozitate a omului contemporan a mizat si regizorul Lee Chang-hee, co-scenarist alaturi de Lee Hee-chan, ce a reusit sa cucereasca amatorii genului prin misterul acestei povesti de-a dreptul captivante. Intreaga actiune se desfasoara pe durata unei nopti, petrecuta cea mai mare parte in incinta morgii Centrului National de Stiinta din Seul. Ingredientul principal e situatia tensionata si misterioasa in acelasi din timp din sanul unei familii de bogatasi, in care sotia detine fraiele unei companii farmaceutice ce se ocupa cu inovarea de medicamente, iar sotul e un profesor universitar. Desi in aparenta par un cuplu fericit, intre cei doi soti situatia e destul de tensionata; ea pare a-l avea la mana cu ceva pe sotul ei, el se comporta ca un animal de companie docil, a carui revolta e inabusita imediat cu un singur cuvant de “stapana”. Razbunarea lui e o relatie secreta cu o studenta, o infidelitate bine ascunsa de sotia lui. In tot acest cerc de evenimente, declicul se produce in momentul in care sotia moare total neasteptat de atac de cord si cadavrul ei dispare de la morga. Toate suspiciunile se indreapta spre sot, desi aparent acesta nu ar fi avut un motiv sa comita o crima, data fiind situatia materiala a sa, banii nefiind o miza. In paralel cu ancheta declansata de politie in vederea elucidarii misterului disparitiei, asistam si la o serie de evenimente supranaturale ce au loc in morga, ce nu fac decat sa sporeasca misterul si sa complice lucrurile. Desi statica, povestea este suficient de captivanta pentru a nu te dezlipi de ea pana la ultimul cadru, de unde si succesul la box-office al productiei. Creativitatea regizorului e remarcabila, cadrele intunecate din interiorul morgii stimuleaza imaginatia, elementele de supranatural sunt ofertante, iar daca te lasi sedus de toate aceste ingrediente, filmul ti se va parea mult prea scurt, odata terminat. Prestatia protagonistilor e remarcabila (in special Kim Kang-woo exceleaza, insa nu trebuie sa ne mire, e un actor croit exact pentru rolurile psihologice), tensiunea creste gradual si e exploatata la maxim, iar rasturnarile de situatie curg una dupa alta, stimuland curiozitatea spectatorului. “The Vanished” e acel gen de thriller care stii ca la final te aduce cu picioarele pe pamant, dar pe care vrei sa-l vezi tocmai pentru senzationalul dus pana la paroxism si pentru toate fenomenele misterioase care invaluie povestea. Un thriller bun, ce merita savurat de iubitorii genului, in mod sigur nu vor fi dezamagiti.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Along With The Gods: The Last 49 Days (2018) – mult aşteptatul sequel despre Viaţa de Apoi stabileşte noi recorduri ! 22 Sep 2018 6:18 AM (6 years ago)

Partea a doua a productiei “Along With The Gods” nu a fost, ca realizare, mai prejos decat prima. Cu un buget similar, de aproximativ 18 milioane de dolari, filmarile la continuarea povestii s-au facut odata cu cele de la prima parte, durand aproape un an de zile, intre 2016 si 2017. Cu aceeasi protagonisti, mai putin Cha Tae-hyun (care si-a incheiat partitura la finalul primei parti), si cu doi actori de roluri secundare inlocuiti din distributie ca urmare a dezvaluirii implicarii lor in scandaluri de hartuire sexuala (Oh Dal-su) si viol (veteranul Choi Il-hwa), “Along With The Gods” – ambele filme – s-a dovedit una din cele mai de succes retete din cinematografia coreeana din toate timpurile. Daca prima parte a obtinut incasari de 108 milioane dolari, si aceasta a doua parte a confirmat asteptarile, incasarile obtinute fiind de 91 milioane dolari. O afacere exceptionala pentru producatori, care la o investitie totala de 36 milioane de dolari au obtinut 200 milioane dolari ! “The Last 49 Days” a fost doua saptamani lider de box-office si a stabilit cateva recorduri, fiind filmul coreean cu cea mai mare rata de rezervare a biletelor inaintea premierei din toate timpurile, circa 60% din totalul spectatorilor rezervandu-si biletele cu mult inaintea premierei ! Acest luru spune multe despre asteptarile de la aceasta continuare, iar acestea sub nici o forma nu au fost inselate, filmul egaland sau poate chiar depasind prima parte, beneficiind de un scenariu mai dinamic, plin de surprize si rasturnari de situatii greu de anticipat. Un alt record consemnat de acest film a fost cel privind numarul de spectatori din ziua premierei, 1,26 de milioane de spectatori fiind in salile de cinema diun Coreea pe 1 august 2018. Acest numar e aproape dublu decat numarul spectatorilor din ziua premierei primei parti. Dupa o luna de rulare in cinematografe, filmul a atins un numar de nu mai putin de 12 milioane de spectatori, devenind al 13-lea cel mai urmarit film din Coreea din toate timpurile. Vanzari si recorduri au fost inregistrate si in afara granitelor Coreei, in Taiwan, Hong Kong sau Statele Unite.

In “Along With The Gods: The Last 49 Days”, avem parte de o poveste mult mai captivanta, in care regasim traseul prin cele 8 Iaduri al personajului aflat in cautarea reuncarnarii – de aceasta data fratele lui Kim Ja-hong, Kim Su-hong (interpretat de Kim Dong-wook), dar si o alta poveste spusa in paralel, ce se desfasoara in lumea celor vii, in care protagonist e Ma Dong-seok, in rolul unui zeu marunt in stilul unui Aladin, ce-si duce veacul intr-un vas ceramic, si care prinde viata pentru a ajuta un batran si pe nepotul acestuia amenintati cu evacuarea. Si ca totul sa fie si mai captivant, dezvaluirile pe care le va face acest zeu al gospodariei ne va da ocazia sa calatorim inapoi in timp, in perioada Goryeo, cu o mie de ani in urma, sa sa-i cunoastem pe cei trei ingeri pazitori in ipostaza pe care o aveau pe timpul vietii lor. Asadar, avem 3 povesti intr-una de ansamblu, foarte bine inchegata si echilibrata, efecte speciale, aventura si actiune, dramatism si sensibilitate, tot ce trebuie sa ofere o fantezie de proportii epice precum aceasta. Vestea buna e ca producatorii au discutat deja cu regizorul si scenaristul Kim Yong-hwa pentru continuarea povestii, partile 3 si 4 fiind preconizate a se filma in acelasi mod ca primele doua, insa probabil va trebui sa mai asteptam cativa ani pana le vom putea vedea. Pana atunci, nu ne ramane decat sa ne bucuram de aceste doua fantezii superbe cu ingeri, demoni si oameni, Viata de Apoi si reincarnare, pacate si modele de excelenta, fara a uita ca vorbim de primele doua productii de fantezie coreene de amploare pe tema Vietii de Apoi realizate vreodata.

Traducerea, adaptarea si timingul manual au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) dupa subpackul original, pentru asiacinefil.

1987: When the Day Comes (2017) – o dramã politicã cu putere de simbol 18 Sep 2018 8:49 AM (6 years ago)

“1987: When the Day Comes” e un thriller politic coreean inspirat din fapte reale ce aduce in prim plan al doilea moment tragic de dupa masacrul din Gwangju din istoria moderna a Coreei de Sud, e vorba de revolta democratica din iunie 1987. Regimul dictaturii militare a lui Chun Doo-hwan parea a fi de neoprit, in ciuda revoltelor studentesti frecvente. Temuta Securitate din Namyeong-dong a instaurat in tara o teroare nevazuta dar resimtita de intreaga natiune. Pe acest fundal, un oarecare Park Jong-chul, student la Litere, e retinut de Securitate si torturat excesiv. Decesul acestuia avea sa se transforme intr-unul din cele mai de amploare cazuri de musamalizare din istoria Coreei, dar si momentul declansator al miscarilor de strada ce au culminat cu Revolta Democratica din Iunie 1987, momentul care prin urmarile sale a semnat sfarsitul dictaturii lui Chun Doo-hwan. Fiind vorba de un film, dupa cum au recunoscut si realizatorii, evenimentul e dramatizat, insa adevarul istoric nu este sub nici o forma alterat de acest aspect. Productia este prima realizare de amploare pentru regizorul Jang Joon-hwan (‘Hwayi: A Monster Boy’), nimeni altul decat sotul cunoscutei actrite Moon So-ri, scenariul fiind scris in colaborare cu Kim Kyung-chan (‘Cart’). “1987” a avut premiera dupa Craciunul lui 2017, la 30 de ani dupa evenimentele descrise in film, intr-un an in care, sa nu uitam, evenimente din aceeasi perioada au facut subiectul unei alte ecranizari inspirate din fapte reale, “A Taxi Driver”. Filmul lui Jang Joon-hwan a fost, cum era de asteptat, un rasunator succes de box-office, cu peste 7 milioane de bilete vandute si cu incasari de 53,7 milioane de dolari, care il transforma in al 4-lea film coreean al anului trecut. Nu doar subiectul sensibil si de interes pentru coreeni a atras lumea, ci si distributia de exceptie. Cam un sfert din crema actorilor coreeni ai momentului a fost distribuita in acest film, un lucru mai putin intalnit, multi actori de top interpretand roluri secundare sau chiar minuscule, dand astfel productiei o calitate aparte. Cand vezi actori de roluri principale avand partituri de roluri secundare, care de obicei trebuie sa sustina prestatia protagonistilor, nu te poti astepta decat la ceva extraordinar sub aspect calitativ. Putem spune ca exista doi protagonisti in acest film, Kim Yun-seok, ce interpreteaza prin excelenta un personaj negativ, si, de partea cealalta, personajul colectiv, opinia publica, cu ramificatii in toate domeniile societatii, la conturarea caruia contribuie o multime de actori arhicunoscuti. Exista mai multe fire narative, iar personajele secundare, la randul lor impartite in pozitive si negative subliniaza un efort colectiv, fie ca e vorba de rezistenta la opresiunea unui regim autoritar, fie ca e vorba de musamalizarea adevarului. Va fi o placere sa-i revedem la un loc pe Ha Jung-woo, Yu Hae-jin, Park Hee-soon, Moon Sung-geun, Woo Hyeon, Sol Kyung-gu, Gang Dong-won, Kim Tae-ri, si, in roluri marunte, pe Oh Dal-su, Yeo Jin-goo, Ko Chang-seok sau Kim Eui-sung. Filmul a castigat deja 8 premii si are 14 nominalizari, insa cum sezonul marilor festivaluri asiatice nu s-a incheiat, e de asteptat sa mai castige cateva premii pana la finele lui 2018. Printre cele mai importante premii castigate sunt cele pentru regie, Cel mai bun film, Cel mai bun actor (Kim Yun-seok) si Cel mai bun scenariu.

Filmul este, intai de toate, o oglinda fidela a societatii sud-coreene de la finele anilor ’80, macinata de teroarea regimului militar al lui Chun Doo-hwan si de reactia populara nascuta de politica acestuia. Temuta Securitate reuseste sa inabuse din fasa orice tentativa de revolta a individului, oponentii regimului fiind literalmente ridicati din strada sau de la domicilii si interogati in sediul infricosator din cartierul Namyeong-dong al Seulului. Singura raza de speranta pentru o eventuala schimbare in bine a societatii vine de la demonstratiile studentesti din campusurile universitatilor din capitala, insa si acestea sunt reprimate violent de autoritati. Imaginea vi se pare cunoscuta ? Pe de alta parte, filmul incearca sa reflecte coagularea solidaritatii la nivel social, in toate palierele, si nasterea unei constiinte in urma unui efort colectiv de opozitie la opresiune. Cum o spune la un moment dat un preot catolic (veti ramane surprinsi sa constatati rolul Bisericii Catolice in evenimentele din 1987 din Coreea, asta ca sa continuam similitudinile), soarta viitorului Coreei catre democratie si umanitate depinde de cazul tanarului student torturat si ucis, care devine astfel un martir si un simbol al luptei pentru libertate. Coruptia si teroarea controlau fiecare latura a societatii, culorile in care e zugravita societatea sunt cenusii (nu intamplator multe cadre sunt intunecoase, iti dau senzatia de dezolare), iar acest student oarecare devine un simbol deoarece daca autoritatile ar fi reusit musamalizarea cazului, ar fi insemnat ca, de fapt, complicitatea sociala ar fi fost atat de bine sudata incat Chun Doo-hwan ar fi putut ramane pe viata presedintele unei tari, cum o declara el, “democratice si profund liberale”, care nu s-ar fi deosebit cu nimic de vecina de la Nord. Calcarea in picioare pana si a demnitatii umane fara ca societatea sa riposteze ar fi insemnat dezumanizarea totala si resemnarea in fata unui singur om ce controleaza totul. Ce s-a intamplat in Coreea in 1987 a fortat regimul militar sa dea inapoi atunci cand nimeni nu mai spera, e drept si pe fondul presiunii apropiatelor Jocuri Olimpice de la Seul, care ar fi atras atentia internationala asupra situatiei din Coreea, cel mai mare castig fiind obtinerea dreptului la alegeri prezidentiale libere, prin vot popular direct. A fost un moment crucial pentru istoria moderna a Coreei de Sud, care la 30 de ani distanta, luptand cu coruptia, o criza financiara majora (1997) si cu demonii trecutului (continua amenintare de la Nord) a devenit una din economiile si democratiile cele mai infloritoare din Extremul Orient. In 1989, la doar 2 ani si jumatate distanta, undeva in Orientul Europei, o revolutie izbucnea, printre ultimele din regiune, rasturnand in urma coagularii unei constiinte nationale un regim similar cu al lui Chun Doo-hwan, de sorginte comunista. Luptand cu coruptia, o criza financiara majora si cu propria mentalitate, dupa 30 de ani, acea tara din Orientul Europei se afla la ani lumina distanta de Coreea de Sud ca dezvoltare, civilizatie si educatie civica, zbatandu-se in mediocritatea propriei incapacitati de a se dezvolta. E doar unul din motivele pentru care “1987: When the Day Comes” este un film pe care toata lumea ar trebui sa-l vada, indiferent daca cunoaste ceva despre istoria Coreei sau nu. Invataturile pe care le transmite acest film sunt atat de universale si sensibile incat orice nationalitate ai avea si oriunde te-ai afla in aceasta lume nu poti sa nu te intristezi la finalul vizionarii lui si sa sa-l consideri de-a dreptul inspirational. Povestea te captiveaza din primul moment, si desi e o drama politica si in scenariu sunt implicati o multime de actori, nu ai nici o clipa dificultati in a urmari evolutia fiecaruia. Cu toate ca probabil majoritatea veti fi atrasi de forta personajului colectiv, poporul coreean, Kim Yun-seok in rolul insensibilului director de la Investigatii Anticomuniste e de-a dreptul fantastic. Cu cateva kilograme bune in plus fata de rolurile anterioare, Kim Yun-seok demonstreaza o data in plus ca cel mai bine ii sta in rolul personajelor intunecate, si, paradoxal, la final, dupa trista confesiune pe care o face in fata unui torturat, ajungi sa intelegi ratiunea pentru care ocupa functia de tortionar sef al regimului militar si, oarecum, sa-l compatimesti si cel putin partial sa-l intelegi. Gang Dong-won, desi e trecut in credite de unele site-uri ca avand un rol “cameo”, are o prestatie mai degraba de personaj secundar, care va va linisti prin calmul sau din plina furtuna. Ha Jung-woo e stilat, chiar si atunci cand nu e cazul, data fiind slabiciunea pentru alcool a personajului sau, in timp pe Yu Hae-jin in rolul unui gardian din inchisoare reflecta poate cel mai bine imaginea coreeanului de rand. Nici Kim Tae-ri in rolul nepoatei acestuia din urma nu e de trecut cu vederea, desi mass-media de specialitate are suficienta grija sa-i creeze o imagine buna, in special ca e una din marile talente ale tinerei generatii de actrite coreene. Per ansamblu, un film caruia nu i se poate reprosa nimic, foarte bine realizat, cu mesaje puternice, care dincolo de o fila importanta din istoria Coreei de Sud ne transmite mesajul unei generatii catre istorie si dincolo de ea, dorinta nestirbita a acesteia de a lupta impotriva coruptiei, abuzurilor si, in ultima instanta, de a-si schimba propria lume… O poveste despre vointa unei natiuni cladita pe visul si prin sangele unor oameni exceptionali.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania dupa subpack-ul original de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Green Fish (1997) – debutul strãlucit al regizorului Lee Chang-dong 16 Sep 2018 9:04 AM (6 years ago)

Lee Chang-dong e unul din cei mai surprinzatori cineasti pe care i-a dat Coreea de Sud, devenit in scurt timp un simbol al acestei cinematografii. Originar din Daegu, acesta a fost atras de literatura coreeana, absolvind universitatea din orasul natal la o varsta destul de inaintata, 27 de ani. In anii facultatii frecventa des sala de teatru din incinta universitatii si chiar regiza piese de teatru, iar dupa terminarea studiilor a debutat ca scriitor, devenind in scurt timp un apreciat romancier. In paralel a predat literatura coreeana la liceu, dar cea mai surprinzatoare decizie a fost sa se apuce sa regizeze filme. Interesant este ca la data regizarii filmului sau de debut, “Green Fish”, Lee Chang-dong nu avea nici un studiu de specialitate despre cum se realizeaza filmele; scrisese doar doua scenarii de film, si s-a incumetat sa regizeze doar la incurajarea anturajului sau. Ce avea sa inceapa cu “Green Fish” urma sa-i deschida calea spre celebritate, devenind unul din cei mai apreciati regizori coreeni din toate timpurile. Toate filmele sale ulterioare au fost premiate: “Peppermint Candy” (1999) cu 10 premii, “Oasis” din 2002 cu 20 de premii intre care si premiul pentru regie la Venetia, “Secret Sunshine” 2007 cu 17 premii si “Poetry” (2010) cu 24 de premii (din care 2 la Cannes, unul pentru Cel mai bun scenariu). A cochetat si cu politica, fiind timp de un an ministru al culturii si turismului, si i s-a acordat de catre guvernul francez medalia Legiunea de Onoare pentru meritele din aceasta functie si contributia la promovarea diversitatii culturale.

Filmul sau de debut, “Green Fish”, s-a lansat cu doar cateva luni inainte ca in Asia sa se declanseze celebra criza financiara ce a fost devastatoare pentru Coreea de Sud, afectand implicit si cinematografia coreeana, ca intreaga societate. In acea perioada, in Coreea de Sud se realizau undeva intre 20 si 30 de filme pe an, cel mai in voga regizor al momentului fiind, desigur, veteranul Im Kwon-taek. Ca proaspat debutant, fara pregatire in domeniu, Lee Chang-dong a performat neasteptat de bine la box-office, cu o productie in esenta dramatica. Situata undeva la limita dintre comercial si artistic, “Green Fish” a fost al 8-lea film coreean al anului 1997, reusind sa depaseasca la incasari filme ale unor regizori mai experimentati, precum “Holiday in Seoul” al lui Kim Ui-seok, “The Letter” al lui Lee Jung-gook sau “Push ! Push !” al lui Park Cul-soo, unul din cei mai prolifici regizori coreeni din toate timpurile, originar si el din Daegu. “Green Fish” il aducea in prim plan pe necunoscutul Han Suk-kyu, care in acelasi an a mai aparut in inca doua productii coreene (cu un rol la fel de memorabil in “The Contact”), un actor ce debutase cu 3 ani in urma la o varsta destul de inaintata (30 de ani) dar nu ajunsese la rangul de star. Ei bine, dupa prolificul an 1997, cariera lui avea sa se schimbe, in 1998 fiind distribuit in “Christmas in August” al lui Hur Jin-ho, iar apoi in succesul de box-ofice “Shiri”, devenind deja un nume de baza al cinematografiei coreene. Partenera lui din film (mai degraba partenera sefului sau) e actrita Shim Hye-jin, la acea data deja o vedeta a filmului coreean, avand 20 de roluri la activ (abia in 2001 a inceput sa joace si in seriale ca “East of Eden”, “Princess Hours”, “Secret Affair”, “Endless Love”). In mod paradoxal, Shim Hye-jin, desi pare mai in varsta decat Han Suk-kyu, in viata reala e cu 3 ani mai tanara decat acesta ! Triunghiul e completat de actorul Moon Sung-geun, azi un respectat veteran, care se remarcase pana atunci cu rolul simpatic al unui timid fara noroc in dragoste in “101st Proposition”. In roluri secundare sau de mana a treia vom recunoaste cateva nume consecrate ale filmului coreean, pe atunci ilustri anonimi, precum Song Kang-ho, Jung Jae-young, Jung Jin-young, Lee Moon-sik sau Lee Ho-seong. Scenariul a fost scris de Lee Chang-dong, in colaborare cu Oh Seung-uk (“Christmas in August”, “H”, “The Shameless”).

“Green Fish” nu este, in mod evident, la fel de reusit ca viitoarele productii ale lui Lee Chang-dong, insa marcheaza un debut demn de luat in seama al acestuia. Tematica e una specifica vremurilor, in anii ’90, poate 3 din 5 filme abordand fenomenul gangsterismului, consecinta a realitatii societatii contemporane corupte. Dar asemeni lui Park Chan-wook in “Moon is the Sun’s Dream” din 1992, Lee Chang-dong introduce o nota de realism crud in povestea sa, ce nu este doar despre viata de gangster, ci in principal despre valorile ce conteaza in viata, in primul rand familia. Personajul Mak-dong e un tanar de 26 de ani fara studii, ce tocmai si-a terminat stagiul militar obligatoriu. Singurul lucru pe care stie sa-l faca este sa conduca masini, obtinandu-si permisul in timpul stagiului militar. Nu a fost indragostit vreodata, iar singurele amintiri placute sunt cele din sanul familiei sale, de dinainte de moartea tatalui sau. Este un om cu suflet bun, un cavaler cand vine vorba de femei, si odata revenit din armata isi face mari sperante ca va putea deveni stalpul familiei. Dar regaseste o lume radical schimbata, cu contraste. Mama lui locuieste in casa parinteasca darapanata, in timp ce in fata lor se intind blocuri si noul Ilsan, construit pe terenul care odata apartinuse familiei lor. Regizorul subliniaza astfel modul in care a “inflorit” Coreea moderna, marii dezvoltatori – multi cu legaturi in lumea interlopa – pacalind oamenii simpli si cumparandu-le trenurile pentru un pret modest, adancind saracia celor ce odata erau proprietari, ajunsi sa traiasca in ziua de azi de pe o zi pe alta. In ciuda acestui fapt, acestia au reusit sa-si pastreze coloana vertebrala si valorile familiale intacte, adica exact acele lucruri care conteaza in viata, spre deosebire de d-l Bae, seful lui Mak-dong ce ajunge sa-l angajeze la insistentele iubitei sale, care e intru totul subjugat de puterea banului. Practic, ca in majoritatea filmelor cu gangsteri ale vremii, avem un erou – omul simplu, onest, cu suflet mare, fara noroc in dragoste si fara bani, si un antierou – gangsterul rapace, pornit din saracie, ce si-a facut loc in viata prin puterea pumnului, al carui singur scop este banul. Puterea si eventual o femeie frumoasa sunt doar lucruri firesti ce decurg din posedarea banului, iar Bae Tae-kwon se pricepe cel mai bine la asta. In mod ironic, acesta nu se considera un gangster, ci o persoana mult mai stilata, pentru care problemele intotdeauna se rezolva prin metode “elegante” (gen intelegeri cu procurorii, mita), nu prin forta bruta. Dincolo de falsitatea lui evidenta, in personajul Bae (excelent interpretat de Moon Sung-geun) se poate citi mai degraba disperarea unui om inspaimantat ca odata ajuns sus, poate pierde totul intr-o clipa daca scapa din mana una dintre sfori, iar pentru asta e dispus sa se foloseasca de oricine, jucand rolul victimei. Iar Mak-dong va cadea in plasa intinsa de acest iscusit sforar Bae, datorita naivitatii sale. Relatia cu iubita lui Bae, Mi-ae, nu e suficient exploatata de regizor, insa e unul din firele principale ale povestii, ce are un rol important in deznodamantul acesteia. Portretizand viata de zi cu zi a Coreei moderne, “Green Fish” e de fapt un maraton de idei subtile despre lumea in care traiesc cele trei personaje, un acvariu imens in care atat oamenii de rand, simpli, cat si gangsterii atat de interesati de propria lor imagine ajung sa fie captivi, fara a putea evada. Banul, direct sau indirect, le controleaza vietile, insa cadrul final al filmului – casa darapanata, dar plina de viata, incoltita in departare de complexul inert de blocuri – e o metafora mare cat intreg filmul, ce nu poate fi exprimata in cuvinte. Nu intamplator aceasta productie a fost premiata cu nu mai putin de 10 premii. Daca veti urmari personajele in evolutia lor, veti constata ca slabiciunile acestora de fapt se transforma, in final, in puncte forte. Moartea, infirmitatea fizica, pierderea, suferinta, toate sunt inserate treptat, dozate cu precizia unui maestru al trairilor umane cum se demonstreaza a fi Lee Chang-dong in toate filmele sale. Toate neimplinirile si golurile din sufletul personajelor sale sunt umplute de notiunea atat de draga asiaticilor numita “soarta”. Si chiar daca Mak-dong, de exemplu, traieste viata de dupa serviciul militar puternic apasat de povara incapacitatii de a-si depasi conditia intr-o societate ce nu ofera alternative, acesta nu realizeaza nici un moment cat de aproape este de izbavire, de propria salvare. O banala amintire din copilarie are uneori puterea mantuirii sufletului… Un film simplu dar cu multe mesaje ascunse, o poezie cinematografica in imagini si cuvinte care chiar daca imediat dupa vizionare nu te va impresiona in mod deosebit, in timp te va urmari, intrigandu-te.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de Elenas (Asia Team) pentru asiacinefil.

Colors of Wind (2018) – magie, iubire şi mister în noul film al lui Kwak Jae-young 9 Sep 2018 6:55 AM (6 years ago)

Stiati ca undeva in lume, exista cel putin o persoana care poate fi identica sub aspect fizic cu persoana dvs ? Stiinta o confirma, iar astfel de cazuri nu de putine ori au facut deliciul amatorilor de fenomene paranormale. Fie ca e vorba de prezent sau de alta perioada de timp, intre cei peste 7,6 miliarde de oameni ai planetei noastre exista posibilitatea ca cel putin o persoana care arata identic cu noi sa existe sau sa fi existat in aceasta lume. Miturile spun ca acestea ar avea un caracter opus celui al nostru, deci ar fi vorba doar de o asemanare fizica, nu si de personalitate, ce tine de individualitatea fiecarei fiinte. Este ceea ce stiinta numeste “alter ego” sau “doppelganger”. Conceptul existentei unui spirit dublu, o replica exacta dar de obicei invizibila a fiecarui om, pasare sau animal, e o credinta straveche larg raspandita. Se spune ca atunci cand iti intalnesti alter ego-ul, una din cele doua persoane trebuie sa moara. Pornind de la acest mit, filmul “Colors of Wind” lansat in acest an in Japonia ne spune o sensibila poveste romantica dintre un el si o ea care ajung sa-si cunoasca alter ego-urile, infruntand soarta si miturile din jurul acestui concept straniu. Filmul este scris si regizat de un regizor coreean arhi-cunoscut, Kwak Jae-young, cu o distributie in totalitate japoneza, dialogurile fiind desigur in japoneza. Filmarile s-au realizat in Tokyo si in indepartatul Hokkaido, insa in cea mai mare parte, stafful de productie este unul coreean. Coloana sonora instrumentala este una superba, insa si aceea este coreeana. Practic putem spune ca avem un film japonez prin excelenta, regizat cu talentul si pasiunea unui coreean. De ce Kwak Jae-young, un regizor si scenarist apreciat in Coreea pentru productii memorabile precum “Windstruck”, “My Sassy Girl”, “Classic” sau recentul “Time Renegades” nu a mai avut loc in cinematografia coreeana aproape un deceniu (din 2008 pana in 2016 a fost complet inactiv) poate parea un mister, insa daca privim evolutia filmului coreean din ultimul deceniu putem intelege. Povestile romantice cu tenta melodramatica aproape au incetat a mai fi produse pentru ca din punct de vedere financiar nu mai sunt o reteta de succes intr-o cinematografie coreeana ce incearca sa imite cat mai mult cinematografia Hollywoodiana. Probabil cand regizorul a propus producatorilor coreeni acest nou proiect, acestia l-au refuzat, in special ca natura povestii nu este una care sa prinda in Coreea, unde publicul cere cu totul altceva. Astfel ca Kwak Jae-young s-a indreptat spre Japonia, unde a gasit finantare, si in acest mod acest film deosebit a putut prinde viata. Pentru rolul principal feminin au fost in casting peste 10.000 de actrite, norocoasa acceptata pentru rolul principal fiind Takemi Fujii, o tanara actrita cu doar cateva roluri la activ. Rolul principal masculin i-a revenit popularului actor japonez Yuki Furukawa, cunoscut in special pentru aparitia din cele 2 sezoane ale serialului “Mischievous Kiss”. Amandoi actorii principali interpreteaza un rol dublu.

Filmul lui Kwak Jae-young e in esenta o melodrama romantica ce are toate ingredientele intalnite deja in succesele sale anterioare de la inceputul anilor 2000, insa nu se limiteaza la atat. Prima parte e dominata de romantism si multa fantezie, ce face posibila exploatarea unui mister inerent, in timp ce a doua parte devine mai cerebrala, mai realista si mai amara prin dezvaluirile sale. In plus, in partea a doua parca ai senzatia ca s-a schimbat regizorul, ca nu mai e acel Kwak Jae-young clasic ce isi spune povestea in pur stil coreean. Introducerea pe coloana sonora a doua melodii moderne interpretate in engleza, foarte cunoscute (Caro Emerald – ”Paris” si Professor Green feat. Emeli Sande – “Read All About It”) schimba perspectiva filmului, in timp ce sarcasmul si ironiile ce reies in urma transformarii fizice a protagonistilor in excentricul cuplu Leon si Mathilda din cunoscutul film al lui Luc Besson “Leon: The Professional” da o nota de culoare unica productiei, ce aminteste astfel de noncomformistul “I’m a Cyborg But that’s Ok” al lui Park Chan-wook. Povestea de iubire dintre protagonisti e conturata pe fundalul a doua elemente principale. In primul rand e magia, un pretext ideal pentru transformare, pentru pacalirea ochiului si a mintii, practic o invitatie spre o lume a bucuriei, a lipsei de griji si a relaxarii, in care oricine isi poate gasi linistea, o lume fascinanta in care cu totii ne lasam sedusi de niste iluzii. La fel fac si protagonistii, magia fiind un liant al iubirii lor. In al doilea rand avem notiunea de “alter ego”, ce deriva – cum se putea altfel – din magie, fiind exploatata de regizor pentru a spori misterul povestii. Amandoua elementele cladesc o intriga solida, iar in combinatie cu romantismul rezulta ceva de-a dreptul memorabil, pe un fundalul sonor somptuos ce nu poate trece neremarcat. Yuki Furukawa in rolul Ryo seamana mult cu Naoki Irie din “Mischievous Kiss”, traieste in lumea lui, rar isi exteriorizeaza sentimentele, e tacut, emanand un aer usor arogant. In relatia cu partenera sa Yuri e introvertit, indiferent, insensibil si incapabil sa gaseasca o solutie la criza prin care aceasta trece. De multe ori te intrebi daca Ryo chiar o iubeste pe Yuri, nefiind nici macar interesat de ce anume s-a intamplat cu aceasta dupa ce ea dispare. In cea mai mare parte a scenelor sale, naratiunea este la persoana intai, aceasta fiind calea prin care ne scufundam in gandurile sale launtrice si ajungem sa-l cunoastem. Toata povestea e prezentata din unghiul lui de vedere, si prin perceptia lui ajungem sa o cunoastem si pe Yuri, interpretata excelent de Takemi Fujii, o actrita ce iese din tiparul actritelor obisnuite; nu este nici foarte frumoasa ca fizic, e si mica de statura (cat de evident e acest lucru alaturi de inaltul ei partener… ) si n-ai zice ca are o mare putere de atractie a atentiei publicului asupra ei. Si cu toate astea, interpretarea ei te face nu doar sa o indragesti, ci si sa reusesti sa o cunosti din interior, sa intelegi drama personajului ei, prin intermediul perspectivei uneori obtuze a lui Ryo. Un mare merit in aceasta il are si regizorul scenarist, ce a stiut cum sa abordeze lucrurile, dand indicatii pretioase actritei ce o interpreteaza pe Yuri. Concluziile filmului nu pot decat sa stimuleze apetitul pentru vizionarea lui: magia e fascinanta, are capacitatea de a apropia oamenii, de a-i face sa viseze si, cum spunea magicianul protagonist, “cel mai fericit moment in timpul unui eveniment de magie e atunci cand incepe iubirea”. Pentru ca iubirea in sine este ceva magic ! Apoi, daca ai sti ca undeva in aceasta lume exista cineva care seamana fizic cu tine, e alter ego-ul tau, cat de mult ti-ai dori sa-l intalnesti ? Nu e incitanta o asemenea tema ? Nu in ultimul rand, cat de mult conteaza infatisarea unui om ? Poate ea induce aceeasi atractie daca ai intalni alter-ego-ul persoanei iubite ? Ai simti acelasi lucru pentru aceasta desi ai sti ca nu e aceeasi persoana ca cea pe care ai iubit-o ? Poate cel mai important mesaj ce-l putem deduce din acest film e ca adevarata iubire inseamna sa devii un singur trup si un singur suflet cu persoana iubita, lucru ce ar trebui sa depaseasca orice coincidenta de infatisare, de personalitate sau de alta natura. In definitiv, totul tine de perceptia sufletului si de individualitatea fiecaruia, asemanarile fizice fiind doar niste intamplari circumstantiale. Nota 10 pentru filmul lui Kwak Jae-young, care in mod sigur nu ar fi avut in Coreea publicul dedicat, fidel si specializat pe astfel de productii precum cel japonez.

Traducerea si adaptarea au fost realizate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Detective Dee: The Four Heavenly Kings (2018) – a treia ecranizare din francizã, un nou succes pentru Tsui Hark 6 Sep 2018 7:44 AM (6 years ago)

Intr-un an – 2018 – sarac in blockbuster-uri in cinematografia din Extremul Orient, al treilea sequel din seria de filme al carui protagonist e imaginarul detectiv din dinastia Tang, Dee Renjie, “Detective Dee: The Four Heavenly Kings” nu poate fi decat binevenit pentru iubitorii de fantezii de epoca chinezesti. In fapt, filmul e un prequel (al doilea, dupa “Young Detective Dee”, precedand actiunea din primul film din 2010, “Mystery of the Phantom Flame”) ce urmeaza povestii din “Young Detective Dee: Rise of the Sea Dragon” din 2013. In rolurile principale regasim protagonistii din 2013, cu acelasi Mark Chao (ce a aparut intre timp in “Chronicles of the Ghostly Tribe”) in rolul detectivului Dee, Carina Lau in rolul Imparatesei Wu Zetian, Feng Shaofeng in rolul Yuchi (care daca vi se va parea cunoscut e din cauza aparitiei in rolul calugarului buddhist din “The Monkey King 2 si 3” sau a luptatorului din “Tai Chi Zero” si “Tai Chi Hero”) si Lin Gengxing in rolul amuzant al adjutantului detectivului Dee (actorul l-a interpretat, intre timp, pe Sun Wukong in “Journey to the West: Demons Strike Back”). Asadar, distributia cuprinde cam tot ce are mai bun la actuala ora cinematografia chineza in materie de actori barbati de varsta a doua, marile staruri de peste 5-10 ani. Filmul e regizat si scris de acelasi Tsui Hark, ce a regizat si precedentele doua productii ale seriei, acesta declarand ca a inceput munca de scriere a scenariului inca de la finalizarea povestii din partea a doua (2012). Ca efort, Tsui Hark a declarat ca acesta a fost comparabil cu cel depus la realizarea primei parti din 2010, iar bugetul initial, extrem de generos, a fost suplimentat de compania producatoare “Huayi Brothers” in urma ideilor noi ale regizorului, bazandu-se pe increderea ca munca acestuia va aduce un nou succes financiar pentru ea. Filmarile au durat aproape o jumatate de an, iar munca de postprocesare aproape un an, insa efortul a meritat din plin. Lansat la sfarsitul lui iulie in cinematografele din China, filmul a avut incasari de aproape 263 milioane de dolari, suma ce-l situeaza undeva pe pozitia a 5-a cand vine vorba de incasarile obtinute de productiile autohtone in acest an la box-ofice-ul din China.

[REZUMATUL FILMULUI ESTE DISPONIBIL PE FORUM, MEMBRILOR COMUNITATII]

Titlul filmului are prea putina legatura cu actiunea in sine, fiind mai degraba ales pentru spectaculozitatea sa, si urmarind actiunea lui veti intelege de ce “cei patru regi” din titlu n-au nici macar un rol secundar in poveste. Scenariul este unul tipic fanteziilor de epoca chinezesti cu intriga si mister, nefiind scutit de evidente clisee pe care le cunoastem cu totii din productii similare. Realizarea este de calitate, cu foarte multe efecte speciale, astfel ca pentru ochi, cele peste 2 ore ale productiei sunt o adevarata delectare. Povestea e bine spusa, la desfasurarea ei participand un numar mare de personaje ce creeaza o atmosfera de mister, atmosfera potentata de decoruri si de costume. Personajele negative sunt redate in elementul lor, hidosenia fiind trasatura de baza pe care regizorul incearca sa o scoata in evidenta, in timp ce personajele pozitive apar infatisate in armuri stralucitoare in masura a le sublinia caracterul ireprosabil. Mai exista o categorie de personaje, cele “gri”, ce oscileaza intre Bine si Rau, care nu stii ce intentii ascund pana la final, a caror dualitate nu face decat sa cimenteze doza de mister din poveste. Latura “politista” si de investigatie a detectivului Dee (privit de occidentali ca un fel de Sherlock Holmes timpuriu al Chinei) e mai putin intensa ca in anterioarele productii, regizorul lasand povestea sa curga de la sine, fara a plictisi spectatorul cu prea multe detalii. Totusi, povestea nu pastreaza spre final vreun mister de elucidat, vreun “as in maneca” cum spun cunoscatorii, astfel ca de la bun inceput stim taberele si directia clara in care fiecare personaj se indreapta. De remarcat introducerea in randul personajelor realizate pe cale grafica a unei maimute ce aduce mult cu King Kong si pe care expertii in grafica au manevrat-o in asa fel incat in mod intentionat in anumite scene sa dea impresia ca e vreo “ruda” cu celebrul personaj din productiile Hollywoodiene. Uneori, audienta se face si prin imitatie, iar chinezii se pricep cel mai bine la asta… Calitativ, se poate spune ca “Detective Dee: The Four Heavenly Kings” nu reuseste sa depaseasca primul film din serie, dar prequelul din 2013 e cu siguranta depasit prin dinamism si mister. Ce e interesant e ca fata de productiile anterioare, detectivul Dee nu ocupa rolul predominant in poveste; el e ajutat de mai multe personaje, unele amuzante, altele rigide, altele misterioase. Desi povestea se cladeste in jurul investigatiei sale, la un moment dat Dee dispare din peisaj si temporar e inlocuit de oamenii din anturajul sau intr-un mod agreabil, facand absenta lui din film neobservata. Mai degraba interactiunea dintre tabere e mai interesanta decat rolul lui Dee in aceasta poveste. Una peste alta un film bun, captivant si deconectant, ce duce mai departe cu succes franciza si lasa deschisa poarta catre o continuare (care, daca ar fi sa urmam cronologia, ar trebui sa se axeze pe perioada dinastiei Zhou, ce a avut o viata scurta cu Wu Zetian exponenta a ei, cea care a ramas in istorie ca prima si singura Imparateasa a Chinei).

Traducerea, adaptarea si timingul manual au fost realizate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Keys to the Heart (2018) – Lee Byung-hun descoperã semnificaţia familiei 2 Sep 2018 6:47 AM (6 years ago)

“Keys to the Heart” e o drama comerciala clasica pentru cinematografia coreeana, cu accente comice si melodramatice deopotriva, cu o tematica deloc straina cineastilor din Tara Diminetilor Linistite, cea a relatiei dintre doi frati ce afla unul despre celalalt dupa ani buni de existenta. “Oh ! Brothers” din 2003 e poate cel mai apropiat film coreean ca tematica cu acesta (recentul “My Annoying Brother” din 2016 nu e nici el prea departe). La o privire de ansamblu, insa, “Keys to the Heart” este fara discutie cel mai complex dintre toate filmele de gen realizate pana acum in Coreea, introducand in ecuatie nu doar relatia dintre cei doi frati ci si cea dintre parinte si copil, alternand notele comie cu cele dramatice. Regia si scenariul sunt semnate de Choi Sung-hyun, debutant in regie, care a mai scris scenariul productiei istorice de succes “The Fatal Encounter” din 2014. Distributia a fost punctul de atractie al productiei, al carui subiect, probabil, nu ar fi atras niciodata atata lume in salile de cinema. Superstarul Lee Byung-hun revine inr-un rol dramatic, al treilea consecutiv pe marele ecran, dupa cele din anul 2017, din “A Single Rider” si “The Fortress”, avandu-l ca partener pe starul in ascensiune Park Jung-min, cu 17 ani mai tanar ca el, ce s-a remarcat in drama istorica din 2016 “Dongju: The Portrait of a Poet”. Un rol special il are actrita veterana Youn Yuh-jung, atat de indragita pe micul ecran din rolurile din seriale precum “Hotelier” sau “The King 2hearts”, laureata cu atatea premii pentru prestatia din “The Housemaid” din 2010. Ajunsa la 70 de ani, aceasta o interpreteaza la fel de induiosator ca in rolurile ce au facut-o celebra pe mama personajelor principale. De remarcat distribuirea intr-un rol secundar a actritei Han Ji-min, cunoscuta din seriale precum “Cain and Abel”, “Rooftop Prince”, “Padam, Padam” sau din recentul “Familiar Wife”, ce interpreteaza o pianista de care personajul ce sufera de autism, Jin-tae, e fascinat. Filmul a vandut peste 3 milioane de bilete in doar 3 saptamani, obtinand incasari de 25,8 milioane dolari.

Fara a fi lipsit de obisnuitele clisee, “Keys to the Heart” impresioneaza prin simplitatea povestii sale, ce reuseste sa atinga sufletele spectatorilor prin modul in care e zugravita relatia de familie dintre cei trei protagonisti ai povestii. Actrita Youn Yuh-jung, chiar daca are un rol secundar in poveste, in mod paradoxal e aproape o protagonista, fiind elementul care are puterea de a renaste in sufletul lui Jo-ha credinta in ceva de mult mort pentru el, in Familie. Mama – cu defectele si greselile pe care si le asuma cu inima grea – e factorul de coeziune ce face ca pana si doi straini, ajunsi sa doarma in aceeasi casa si sa manance la aceeasi masa sa devina o familie. Jo-ha, interpretat excelent de Lee Byung-hun, e un fost boxer, campion, de care nimeni nu mai are nevoie. Abandonat de familie in copilarie si de societate dupa ce a reprezentat cu cinste Coreea la nivel international, Jo-ha e un personaj plin de sine, mandru pentru ce a realizat prin forte proprii. E imun la indiferenta societatii, acum, cand nu mai e important in box, dar pretinde respect pentru ceea ce a realizat, iar atunci cand e luat drept un escroc de niste bogatasi, riposteaza aducand la inaintare aroganta. E un personaj in deriva, ce nu-si mai gaseste locul in societatea coreeana a zilelor noastre, ce se gandeste serios sa plece sa munceasca in Canada pentru ca in tara lui nimeni nu are nevoie de serviciile lui nici macar ca sparring partner. E debusolat, traieste de pe o zi pe alta, si tine sa se laude tuturor ca se antreneaza zilnic, de parca acest lucru ar interesa sau ar fi apreciat de cineva. Viata lui ia o alta turnura in momentul in care o intalneste intamplator pe mama lui, care l-a abandonat in copilarie. Ultima oara o vazuse dupa ce isi terminase stagiul militar obligatoriu, iar revederea ei nu face decat sa starneasca un sentiment de ura si frustrare. Accepta sa locuiasca sub acelasi acoperis cu aceasta pentru ca nu are de ales, dar si pentru ca mama lui ii face o propunere tentanta financiar. In modesta locuinta a mamei sale il cunoaste pe Jin-tae, fratele sau, interpretat de Park Jung-min – aflat la al doilea rol memorabil al carierei sale, dupa cel din “Dongju”. Cu 14 ani mai mic decat el, Jin-tae s-a nascut cu mult dupa ce el a fost abandonat de mama sa. A fost crescut pe cont propriu de mama lui, in ciuda autismului de care sufera si a greutatilor financiare. Jin-tae ascunde in spatele handicapului sau o minte sclipitoare cand vine vorba de imitarea unor fragmente muzicale. Fara cunostinte in domeniu, e un geniu in interpretarea la pian, insa acest talent ascuns risca sa nu fie cunoscut de nimeni din cauza greutatilor din familie. Jin-tae e intimidat de la bun inceput de fratele sau, iar chimia dintre cei doi se cladeste, in timp, in jurul celor mai comice scene ale filmului. Timp de o luna de zile, Jin-tae va ramane in grija lui Jo-ha, prilej pentru acesta de a descoperi calitatile exceptionale ale fratelui sau, dar si de a intelege semnificatia notiunii de familie, de care el din copilarie a fost privat. Un film deosebit, despre iertare, intelegere si (re) descoperire a unor notiuni de viata sensibile, ce are in centrul sau sufletul si necesitatea de afectiune a acestuia.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Zinnia Flower (2015) – o meditaţie lucidã despre sensul vieţii şi despre regãsirea proprie 26 Aug 2018 2:36 AM (6 years ago)

Filmul regizorului taiwanez Tom Lin Shu-yu, “Zinnia Flower” (2015) continua linia anterioarelor productii ale acestuia inspirate din experiente personale. De aceasta data, acesta exprima amarul sentiment de mahnire care l-a cuprins in 2012 odata cu pierderea sotiei sale. Filmul este, asadar, o drama sfasietoare care se fereste de cliseele elegiace, dar care nu ezita sa puna punctul pe i cand vine vorba de redarea durerii si suferintei personajelor principale. Acestea sunt interpretate de cunoscuta actrita Karena Lam si de Stone. Nascuta in Vancouver, actrita si cantareata taiwanezo-canadiana Karena Lam (37 de ani la data filmarilor), cunoscuta din filme precum “The Floating Landscape”, “Claustrophobia” sau “July Rhapsody”, a castigat cu acest rol premiul “Golden Horse” pentru Cea mai buna actrita intr-un rol principal. A fost apogeul carierei sale in lumea filmului, inceputa in 2002, devenind totodata si singura actrita din toate timpurile care a castigat 3 premii “Golden Horse” (celelalte doua le-a castigat pentru Cea mai buna actrita in rol secundar si Cea mai buna actrita debutanta). Precedentul record a fost detinut de cunoscuta Joan Chen, prima persoana ce a castigat 2 premii “Golden Horse”, pentru regie si rol principal. Asadar, cu acest rol, Karena Lam a intrat in istoria cinematografiei taiwaneze, in total filmul castigand 3 premii si avand 6 nominalizari. Tema muzicala a filmului apartine trupei “indie” taiwaneze Sodagreen.

“Zinnia Flower” este o drama ce impresioneaza prin realismul redarii trairilor celor doi protagonisti, un el si o ea carora soarta le-a harazit o viata fericita alaturi de perechea lor, dar al caror traseu in viata este deturnat de un neasteptat accident de circulatie. El – Chang Yuwei, interpretat de Stone, chitaristul trupei rock Mayday – urma sa devina curand tata, insa intr-o clipa de neatentie isi pierde si sotia, si copilul, si e la un pas sa-si piarda si propria viata. Doborat de mahnire, intrebandu-se care e motivul pentru care a mai ramas in viata, Yuwei cade in patima alcoolului, rabufnind impotriva tuturor. Vede in consolarile celor din jur doar falsitate si indiferenta, se revolta impotriva lui Dumnezeu (sotia lui fiind crestina practicanta) si incearca sa-si regaseasca linistea interioara rugandu-se lui Buddha si urmand ritualul celor 100 de zile, in care se spune ca sufletul rataceste in drumul despartirii de aceasta lume. Ming – interpretata excelent de Karena Lam – urma sa se casatoreasca cu logodnicul ei, Jen-Yo, cel care a provocat accidentul franand brusc, si care si-a pierdut si el viata. Si ea e un suflet chinuit de suferinta, dar, contrar lui Yuwei, interiorizeaza toata mahnirea, incercand sa dea de inteles celor din jur ca face fata cu bine tragicei situatii. Aflata in deriva, si ea cauta sa urmeze ritualul celor 100 de zile pentru a-i asigura logodnicului ei o plecare impacata spre o noua viata, in vederea unei reincarnari fericite, dar dincolo de aceasta palida consolare incearca sa gaseasca ancorele care sa o motiveze sa mearga mai departe. Sora ei incearca sa o readuca la o viata normala, dar Ming se eschiveaza elegant, fara a da de inteles ca trece printr-un chin. Incearca sa-si continue viata ca si cum logodnicul ei ar fi fost in continuare alaturi de ea, insa nu face decat sa se hraneasca cu iluzii, accentuandu-si durerea si desertaciunea din suflet. Filmul insista pe cele doua personaje, surprinse in fiecare clipa din cele 100 de zile de doliu. Cei doi se intalnesc intamplator la ritualul buddhist de la un templu, fara a sti ceva vreunul despre suferinta celuilalt (oare cum s–ar fi comportat impulsivul Yuwei fata de Ming daca ar fi stiu ca o are in fata pe viitoarea sotie a celui ce a luat viata sotiei si copilului lui nenascut ?), iar povestea se sfarseste la capatul celor 100 de zile, cand se spune ca sufletul defunctului s-a reincarnat si ca din acel moment nu mai ai voie sa il jelesti. De altfel, titlul filmului – care aparent nu are nici o legatura cu povestea, exceptand faptul ca la inceput vedem o floare de zinnia artificiala la bordul masinii accidentate miscandu-se mecanic in deriva – este o metafora ce face trimitere la faptul ca se spune ca floarea de zinnia e inflorita timp de 100 de zile. De aici similitudinea cu cele 100 de zile ale ritualului buddhist al jelirii defunctului. Treptat, cei doi protagonisti ajung sa constientizeze ca nu sunt singuri in suferinta lor, si ca, de fapt, oricat de tristi ar fi, viata trebuie sa mearga mai departe cladita exact pe acele lucruri lasate de cei ce nu mai sunt, celorlalti. Yuwei va realiza ca sotia lui, profesoara de pian, a avut elevi care au indragit-o si au preluat ceva din invataturile ei, in timp ce Ming va prelua retetele culinare ale logodnicului ei si benzile desenate prin care acesta a facut atat de multa lume sa zambeasca. Redescoperind aceasta latura umana a celor pe care i-au iubit, vor dobandi senzatia ca acestia continua sa traiasca mai departe prin intermediul celor ce le-au preluat ceva din fiinta si invataturile lor. Si chiar daca finalul nu este unul prea optimist, el ne arata ca regizorul este un fin psiholog si analist al trairilor sufletului uman. Un film despre doua suflete chinuite si ratacite in tumultul post-traumatic al unui tragic accident, un film despre readaptarea la viata de dupa trauma, despre regasirea sensului vietii si a tot ce s-a pierdut din ea, prin lucrurile frumoase ramase in urma celor dragi. Una din cele mai sensibile, coerente si realiste drame taiwaneze realizate vreodata, “Zinnia Flower” ne ofera o meditatie lucida asupra sensului vietii atunci cand pierzi pe cineva drag.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Moon Lovers: Scarlet Heart Ryeo (2016) – un serial coreean de inspiraţie chinezeascã 22 Aug 2018 10:21 AM (6 years ago)

In septembrie 2011 incepea difuzarea la postul de televiziune Hunan din China serialul “Scarlet Heart”, avand in rolurile principale pe Liu Shi Shi si Nicky Wu. Ecranizarea dupa romanul “Bu Bu Jing Xin” scris de Tong Hua avea sa se bucure de un succes fulminant, serialul de 35 de episoade obtinand o multime de premii si aprecierea a milioane de fani. “Moon Lovers: Scarlet Heart Ryeo” este o readaptare coreeana al serialului chinezesc, avand 20 de episoade, difuzate de postul de televiziune SBS in premiera in Coreea. Filmarile au inceput in ianuarie 2016 si s-au terminat in iunie, astfel ca la data lansarii in luna august 2016 simultan in Coreea, China, Japonia si Hong Kong, drama era filmata integral. In ciuda distributiei care a beneficiat de o multime de actori aratosi, tineri si atletici, a unui buget mai mult decat generos (13 milioane dolari), a unei publicitati masive si agresive, serialul a avut un rating modest (7,59%), asta datorita in mare parte “nenorocului” de a se fi nimerit pe acelasi interval orar cu” Moonlight Drawn by Cloud” difuzat de postul concurrent KBS2, care a inregistrat un rating net superior (18,3%). Cu toate acestea, serialul a fost apreciat prin premiile cu care au fost rasplatiti actorii pentru prestatia lor (Kang Ha-neul, Lee Joon-ki, IU, etc.) dar si prin dorinta fanilor, care au deschis o multime de petitii cerand o continuare a povestii.

Go Ha-jin este o tanara coplesita de necazurile care s-au abatut asupra ei: ramasa cu o groaza de datorii de pe urma iubitului ei care o parasise pentru o alta femeie, fugarita si amenintata de cei pe care iubitul ei ii inselase, nu-si doreste altceva decat sa doarma, asa, vreo mie de ani. Cum asa ceva este putin probabil, isi plange de mila in compania unei sticle cu alcool, privind raul ce curgea la picioarele ei. Este trezita din contemplatie de un copil care cade in apa si, din instinct, sare dupa el si-l salveaza, moment in care incepe o eclipsa totala de soare si simte cum o forta misterioasa o trage spre adancurile intunecate ale apei. Iese la suprafata si dupa primele clipe de confuzie, cand crede ca a murit si se afla in “viata de apoi”, descopera cu stupoare ca este in corpul unei adolescente pe care o cheama Hae Soo, ca face parte dintr-o familie aristocrata, are o sora casatorita cu un print si ca tocmai a nimerit in regatul Goryeo din timpul domniei regelui Taejo. De aici incep o serie de intamplari in care va fi eroina principala, va fi implicata fara voia ei in lupta pentru tron care se da intre fii regelui, se va indragosti de unul din printi, care va pune insa interesele politice si de familie mai presus de iubirea ei, isi va vindeca inima ranita cu sprijinul altui suflet suferind, cucerind in schimb faima de a fi venit din alta lume dar si prietenia neconditionata a catorva printi din familia regala. Va reusi ea sa poata parasi lumea cruda si dura in care se simtea ingradita si devastata de intrigile tesute in jurul ei?

Go Ha-jin (Hae Soo) este interpretata de IU (pe numele adevarat Lee Ji–eun, o actrita–cantareata care a debutat in 2011 in serialul Dream High, continuand cu Bel Ami (2013) si Producer in 2015). Aceasta este o tanara adanc ranita de cel in care avea atat de multa incredere. Cand se trezeste in alta lume si in alta epoca, incearca sa se adapteze din mers la moravurile lumii in care aterizase, aparitia ei si comportamentul supect si confuz fiind pus pe seama unei amnezii. Este gazduita in casa surorii ei, o fiinta blanda si educata care este casatorita cu cel de-al 8-lea print, Wang Wook. Traind in aceeasi casa, cei doi descopera ca au sentimente unul pentru altul, dar ascund totul de cei din jur. Firea ei vesela, deschisa si sincera il cucereste pe cumnatul ei, care ar fi vrut ca ea sa-i devina sotie, dar totul se naruie din cauza ambitiilor, orgoliilor si a lacomiei. Adanc ranita, isi doreste cu ardoare eliberarea din lumea in care se simtea prizoniera si constransa, si unde trebuia sa-si calculeze cu atentie fiecare pas nestiind din care parte vine pericolul. Face fata tot mai greu intrigilor si rautatii de la palat, un loc pe care il gaseste extrem de periculos si unde nu ar fi vrut sa mai traiasca. Stiind mersul istoriei, ar fi vrut sa ia atitudine si sa-i avertizeze pe cei aflati in pericol, dar isi da seama ca acest lucru ar fi schimbat istoria si nu voia s-o faca, asa ca se multumeste sa “ajusteze” pe ici pe colo intamplarile cunoscute din istorie sau sa asiste –martor neputincios – la intamplarile pe care le stia din carti. Cu sanatatea subrezita de stresul si durerea la care fusese supusa, primeste alta lovitura din partea celui care ii alinase sufletul ranit si care ii promisese ca nu o va parasi niciodata – cel de-al 4-lea print, regele drag sufletului ei.

Al 4-lea print Wang-So, Regele Gwangjong (Lee Joon-ki – Iljimae, Time Between Dog and Wolf, Criminal Minds, etc.) a fost in copilarie obiect de santaj intre parintii sai, ramanand cu cicatrici sufletesti si fizice pentru toata viata. Este “adoptat” (de fapt tinut prizonier) de o familie care face parte dintr-un trib ce trebuia tinut sub control, care ii ofera o educatie dura si cruda, fapt ce face din el un caracter salbatic si nesupus. Nedorit si alungat din propria familie, chinuit de cea adoptiva, pe seama lui se spun fel de fel de povesti, toate inspaimantatoare. La aparitia lui, imbracat in negru cu o masca permanenta care ii acopera cicatricea ingrozitoare de pe fata, toata lumea se ascunde, de frica. In sufletul lui plange insa durerea de a nu fi iubit de mama, si tanjeste dupa un prieten in care sa aiba incredere si pe care se poate baza. Cum la palat acest lucru este aproape imposibil, isi doreste ca nimeni sa nu mai poata sa ii faca rau, iar acest lucru nu este posibil decat daca va deveni rege. Hae-soo va deveni prietenul pe care se poate sprijini, pe care o iubeste din adancul sufletului si care ii va fi reazem in momentele cele mai grele. Ea va fi balsamul care ii va obloji ranile, iar el o va rasplati cu multa durere si neincredere pe care le va regreta amarnic si mult prea tarziu, lasandu-i sufletul golit si singur.

Al 8-lea print, Wang-wook (Kang Ha-neul –Misaeng, Angel Eyes, The Heirs, etc.) este printul care va deveni mai tarziu regele Daejong. Face o casatorie de convenienta cu sora lui Hae-soo, pe care o respecta si o ocroteste. Traind sub acelasi acoperis cu Hae-soo, este uimit si intrigat de comportamentul ei “venit din alta lume”, dar si amuzat de actiunile ei. Se ataseaza de ea, isi scriu poezii si-si trimit scrisori, iar sotia lui, aflata in suferinta, le da acceptul sa se casatoreasca. Dar lacomia, politica, santajul si dorinta de a stapani pe ceilalti ii pun familia in actiune, caci prin el, care este vazut un om integru si capabil, si ei pot sa aiba partea lor de glorie si putere. Asa ca el renunta pur si simplu la visurile construite impreuna si o indeparteaza, caci interesele familiei sunt mai importante decat fericirea lui. O va regreta toata viata si nu-si va ierta durerea pe care i-a provocat-o si care i-a declansat boala.

Viata si destinul celorlalti printi, lupta pe care o poarta cu atata inversunare si ce va ramane, in final, din toate ambitiile si dorintele lor, toate le veti afla din cele 20 de episoade ale serialului incadrat in genul istoric-time-travel, care a beneficiat de scenariul scris de Jo Yoon-young (Cinderella Man, Save the Last Dance for Me, etc.) avandu-l ca regizor pe Kim Kyu-tae (It’s Okay, That’s Love, That Winter, the Wind Blows, Iris, etc.) iar partea muzicala a fost sustinuta de EXO, Davichi, SG Wannabe, Lee Hi, etc.

The Brain Man (2013) – poate fi schimbatã cu adevãrat firea umanã ? 19 Aug 2018 9:39 AM (6 years ago)

Orasul Tokyo e terorizat de o serie de explozii controlate de la distanta, al caror autor nu poate fi gasit de Politia Metropolitana. Mariko (Yasuko Matsuyuki) e doctor psihiatru la un mare spital din capitala, si doar ploaia o impiedica sa reuseasca sa prinda autobuzul care sa o duca acasa. Insa ghinionul de moment se transforma intr-o uriasa sansa, deoarece la scurt timp autobuzul sare in aer. Mariko insasi a suferit o trauma in viata personala, astfel ca bazandu-se pe principiile de viata si pe propria experienta, propune conducerii spitalului aprobarea unui program psihiatric controversat. Acesta avea in centru ideea ca mambrii familiei unei victime sa se intalneasca fata in fata cu autorii ce au produs trauma, Mariko sustinand ca acest lucru are un efect benefic atat asupra psihicului familiei victimelor cat si a autorilor insisi, ce se pot indrepta mai usor constientizand greseala comisa. La scurt timp dupa explozia autobuzului, politia retine un barbat, Suzuki Ichiro (Toma Ikuta), care e banuit ca ar fi autorul atentatelor ce terorizeaza capitala. Acesta, insa, se comporta extrem de ciudat, si pentru a fi sigur ca nu va invoca nebunia pentru faptele comise, e dus de detectivul Chaya (Yosuke Eguchi) la doctorita Mariko, pentru o evaluare psihiatrica. Lucrurile iau, insa, o intorsatura neasteptata atunci cand Mariko descopera anumite lucruri despre bizarul ei pacient…

Regizorul japonez Tomoyuki Takimoto si-a inceput cariera acum 14 ani, debutand cu o drama, si dupa o pauza de 3 ani a revenit in forta cu ceea ce avea sa devina tema lui preferata, thrillerele dramatice. Recent, am putut viziona una din productiile sale exponentiale, “Grasshopper” (2015), ce insa a fost precedata, in 2013, de “The Brain Man”, de departe cel mai reusit film al regizorului. Filmul are la baza romanul omonim al lui Urio Shudo, care a fost laureat cu prestigiosul premiu Edogawa Rampo in anul 2000, premiu acordat anual inca din 1955 de Asociatia Scriitorilor de literatura de mister din Japonia. Productia a castigat 12,7 milioane de dolari la box-office si un premiu, acordat actritei Fumi Nikaido pentru interpretare, la Yokohama (actrita interpreteaza un rol negativ din care nu are cum sa nu iasa in evidenta). Rolurile principale le revin unor actori consacrati deja. E vorba de Toma Ikuta (aflat la prima colaborare cu regizorul Takimoto, urmata la 2 ani distanta de “Grasshopper”), Yasuko Matsuyuki (remarcata in celebrul “Suspect X”, ce interpreteaza un medic psihiatru) si Yosuke Eguchi (devenit celebru cu rolul principal din “Goemon” si cu aparitiile din trilogia “Ruroni Kenshin”, ce da viata unui detectiv de politie aspru). Intr-un mic rol secundar, il vom recunoaste si pe Shota Sometani.

“The Brain Man” e un thriller rafinat, al carui regizor a stiut perfect sa exceleze in crearea unei stari de tensiune si atmosfere de neliniste apeland la multe culori intunecate inclusiv in plina zi. Filmul are un ritm lent, punctat cu momente de soc, ce nu fac decat sa sporeasca impredictibilitatea personajelor si a pericolului. Regizorul nu s-a ferit sa cenzureze anumite scene ce pot fi percepute de unii destul de violente, insa in ciuda sadismului personajelor negative, motivatia acestora e putin obscura, aducand putina ambiguitate in fundamentarea actiunilor lor. In schimb, cand vine vorba de relationarea dintre cele doua personaje principale, doctorul psihiatru Mariko si detinutul Ichiro Suzuki, povestea capata alte valente, mult mai umane, prin intermediul flashback-urilor fiind analizat psihicul si motivatia lui Ichiro Suzuki, un personaj misterios a carui tacere ascunde multe. Ichiro Suzuki e intrepretat de atragatorul Toma Ikuta (pe care am avut ocazia sa-l mai vedem in “Grasshopper”, “Prophecy” si “Miracle: Devil Claus’ Love and Magic”), care, in mod paradoxal, desi e protagonistul filmului, are un numar foarte mic de replici de rostit. Limbajul subtil al trupului si privirea patrunzatoare a tacutului Ikuta sunt de-a dreptul fascinante, nici nu e nevoie de mult dialog din partea lui. Personajul lui, Suzuki, e pe cat de atragator pe atat de misterios. Este retinut de politie dupa o descindere in forta si reuseste sa scape cu viata dintr-o explozie intr-un mod miraculos, desi ranit de srapnel destul de grav. Tacerea lui si dorinta detectivului de caz Chaya-san de a inchide repede cazul si de a obtine condamnarea lui pentru exploziile ce au terorizat capitala il imping pe acesta din urma sa se adreseze psihiatrei Mariko Washiya pentru o evaluare rapida si “favorabila” a detinutului. La scurt timp, insa, Mariko constata ca are in fata un pacient rar, cum nu a mai avut vreodata, o veritabila curiozitate pentru meseria pe care o practica. Mariko (interpretata de Yasuko Matsuyuki din “Suspect X”) e un doctor psihiatru ce crede cu tarie in capacitatea omului de a se schimba pe sine din interior. Sustine introducerea in Japonia a unui program controversat, ce presupunea aducerea fata in fata a familiei traumatizate a victimelor si a calaului, crezand cu abnegatie ca in acest fel, calaul va constientiza pacatul comis si se va cai mai usor, in drumul spre reabilitare. Superiorii ei nu-i dau credit, considerand-o excesiv de implicata cand vine vorba de proiecte cel putin fanteziste, fara vreo perspectiva practica. Pe fondul acestei frustrari si a unei experiente proprii dureroase, ea vede in Suzuki Ichiro un fascinant obiect de studiu psihiatric, pornind pe cont propriu in explorarea trecutului acestuia, pentru a afla ce mister ascunde comportamentul sau bizar. Dincolo de aceasta analiza, se afla crezul profesional al lui Mariko, conturat in jurul unor notiuni filosofice serioase si total neasteptate pentru genul filmului, thriller: poate fi o persoana cu adevarat reabilitata sau firea ei de la natura schimbata ? Un film excelent, o pledoarie pentru un gen – thrillerul psihologic – care in cinematografia japoneza mereu a fascinat si incitat, ceea ce-l si face, de altfel, atat de apreciat si indragit in randul cinefililor iubitori de productii japoneze serioase.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prophecy (2015) – un manifest antisocial cu profundã rezonanţã ideaticã 12 Aug 2018 2:55 AM (6 years ago)

Regizorul japonez Yoshihiro Nakamura, autorul unor filme precum “Golden Slumber” (2010) sau “The Snow White Murder Case” (2014), vine cu experienta sa din domeniul thrillerelor pentru a ne oferi o ecranizare captivanta a unei manga, “Prophecy” (2015). Filmul sau are la baza o manga omonima scrisa si ilustrata de Tetsuya Tsutsui, publicata in 3 volume intre 2011 si 2013. Un an mai tarziu, in 2014, autorul a realizat si un spin-off, manga “Prophecy: The Copycat”, iar in anul ecranizarii pe marele ecran a povestii din manga, Tsutsui a publicat si un roman, “Prophecy: The Chaser”. Filmul concentreaza esenta celor 3 volume originale, adaptate de experimentatul scenarist Tamio Hayashi, care a colaborat cu regizorul Nakamura si la anterioarele sale filme “Golden Slumber” si “The Snow White Murder Case”, dar si la multe alte filme japoneze de succes ale ultimului deceniu. In rolurile principale au fost distribuiti apreciatul Toma Ikuta (“Grasshopper”, “Miracle: Devil Claus’ Love and Magic”, “Tale of Genji: A Thousand Year Enigma”) si cunoscuta Erika Toda (“Kaketomi”, “Blade of the Immortal”, “Goemon”, “Amalfi” etc), ce interpreteaza doua personaje contrare (el – capul unui misterios grup ce aparent are intentii criminale, ea – o locotenenta din Politia Metropolitana aflata pe urmele lui). De altfel, in paralel cu premiera filmului in cinematografele japoneze, pe micul ecran se difuza o miniserie de 5 episoade, “Prophecy: The Pain”, inspirata din aceeasi manga, Erika Toda fiind singurul personaj din film ce apare si pe micul ecran. Filmul din 2015 nu a fost un mare succes de box-office, cele 4,5 milioane dolari incasari fiind o suma modesta raportata la castigurile filmelor de top din box-office-ul japonez, insa acest lucru nu scade cu nimic din atractivitatea scenariului si realizarii.

“Prophecy”, desi la o prima vedere pare un simplu thriller de mister, e un film plin de surprize, ce nu e nici un moment ceea ce pare a fi la suprafata. Marele merit al acestei situatii se datoreaza regizorului Yoshihiro Nakamura, care, ca in anterioarele sale filme, a stiut sa acorde o importanta aparte personajelor ce scriu povestea. Daca ne amintim de “Golden Slumber” si de povestea lui, ecranizare dupa un roman celebru al lui Kotaro Isaka, ne-am fi asteptat la un film in genul “The Fugitive” din 1993 cu Harrison Ford, o urmarire nationala nonstop a inamicului public numarul 1, dar lucrurile nu au stat deloc asa, regizorul nuantand povestea si introducand elemente de nostalgie, iubire pierduta, prietenie, caractere umane distincte si o atmosfera amicala, calda. La fel s-a intamplat si cu ecranizarea lui “Prophecy”, regizorul insistand pe latura umana a personajelor sale, pe trairile si frustrarile acestora. Toma Ikuta interpreteaza un fost angajat din IT radicalizat de societatea care ii inchide toate usile in fata atunci cand doreste, ca alte milioane de semeni de-ai lui, sa-si asigure traiul. Aruncat la periferia societatii, la propriu si la figurat, acesta cauta refugiu in mediul online, in anonimitate, de unde condamna societatea si da verdicte. Isi gaseste in scurt timp “adepti”, in fapt persoane periferizate exact ca el, astfel ca pune la cale un plan de razbunare pe societate, creand un grup misterios care face preziceri si mai apoi le pune in aplicare. Una din temele importante ale filmului o regasim si in anterioara productie a lui Nakamura, “The Snow White Murder Case” din 2014, anume folosirea retelelor de socializare. Retelele de socializare fac parte din viata noastra de zi cu zi, iar in Japonia, una din tarile deschizatoare de drum in materie de tehnologie asociata retelelor sociale, fenomenul este mai mult decat omniprezent in viata fiecarui utilizator de telefoane mobile sau dispozitive smart. Daca in “The Snow White Murder Case” retelele sociale au dat nastere unui tavalug de zvonuri ce au dus la o tragedie, in “Prophecy” ele sunt o unitate de masura a dreptatii sociale. Paperboy urca online diverse clipuri in care face preziceri si indica persoane sau institutii ce urmeaza a fi pedepsite, iar utilizatorii din retea isi dau cu parerea daca aceste masuri sunt corecte, justificate, sau eronate. Reteaua sociala devine un instrument de masura accesibil oricarei persoane, prin care se pot expune frustrari, nemultumiri sau, in contra, care pot cadea in plasa manipularilor (conturi false, pareri contrare majoritatii, fenomenul de trolling). In spatele acestei teme se ascunde insa o alta: cine l-a transformat pe Paperboy dintr-un cetatean docil, bun platitor de taxe, intr-un dezradacinat social, nu cumva societatea insasi si oamenii lipsiti de scrupule ce o conduc ? Asadar, societatea corupe, perverteste, sau oamenii in sine sunt prea slabi pentru a razbi de unii singuri in societate ? Societatea e plina de angajati docili ce sunt dispusi sa faca orice, periclitandu-si nu doar sanatatea ci si propria onoare pentru a-si pastra un loc de munca stabil, si de sefi si superiori lipsiti de caracter, pentru care angajatul obisnuit e doar un instrument in atingerea telurilor. Tocmai aceasta controversa sociala aduce o serioasa nota de dramatism povestii, transformand-o intr-una complexa, captivanta. Totul, de la somaj la intimidare la locul de munca, de la saracie la dorinta de sinucidere e integrat in scenariul filmului cu o subtilitate remarcabila, transformand in scurt timp spectatorul din partizanul legii si ordinii in partizanul celor periferizati si distrusi de societatea bolnava in care traim. Un film special, care cel putin in contextul recent al tulburarilor sociale de pe meleagurile mioritice capata o insemnatate aparte, un manifest antisocial cu o profunda rezonanta ideatica, ce nu trebuie ratat !

Traducerea si adaptarea au fost realizate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Summer, Whispers (2008) – Ha Seok-jin şi Lee Young-eun în cãutarea romantismului în şoaptele verii 5 Aug 2018 7:16 AM (6 years ago)

Filmul regizoarei coreene Kim Eun-ju, “Summer, Whispers” (2008) e o poveste romantica realizata cu un buget redus dupa tipicul unui film de televiziune. La vremea lansarii sale, distributia nu spunea prea multe, in rolul celor doi protagonisti fiind distribuiti necunoscuta Lee Young-eun, aflata la primul rol principal dintr-un film si serial din cariera, si la fel de necunoscutul Ha Seok-jin, ce prinsese un rol minor in cunoscuta k-drama “Sad Love Song” in 2005. Pentru prestatia sa din film, Lee Young-eun a obtinut o nominalizare la Premiile “Grand Bell” in 2009 pentru “Cea mai buna actrita debutanta”, de atunci pana in prezent aparand intr-o multime de seriale de televiziune, cel mai cunoscut fiind, de departe, “My Secret Hotel”. Nu a reusit insa sa faca pasul spre o actrita de prima categorie, aparitiile sale viitoare in seriale si filme fiind in roluri secundare. Ha Seok-jin, in schimb, a devenit celebru dupa “Shark” din 2013, cea mai recenta aparitie a sa fiind in k-drama ce inca e difuzata la KBS2, “Your House Helper”. Veteranul Choi Jong-won (pe care l-am vazut si in “Old Bicycle” dar si in actualul “Mr. Sunshine” unde l-a interpretat pe Regentul Joseonului din timpul perioadei in care Regele Gojong era minor) are din nou o prestatie de calitate, desi rolul lui putea fi unul mult mai bine exploatat de cele doua scenariste (regizoarea Kim Eun-ju si Bae Soo-in) in contextul povestii. Filmul i-a adus regizoarei o nominalizare la aceleasi premii “Grand Bell” din 2009. Productia a fost lansata in octombrie 2008 in doar 8 cinematografe coreene, obtinand incasari de 12.683 $.

“Summer, Whispers” are o poveste romantica frumoasa ce aminteste de marile filme romantice coreene de la inceputul anilor 2000. Poate inspirata de acestea, regizoarea a plasat in mod intentionat anumite secvente ce amintesc flagrant de unele filme celebre, cum sunt Ditto, Cala sau Il Mare (ideea de a coresponda cu cineva pe care nu l-ai vazut niciodata sau cu cineva care la un moment dat se afla in acelasi loc din care scrii, ideea unei flori cu valoare de simbol – cala inlocuita cu orhidee -, ideea jocului sortii ce face ca personajele sa treaca unele pe langa altele si sa nu se intalneasca tocmai pe clasicele trepte ale universitatii, intr-o ploaie neasteptata de vara). Regizoarea si-a structurat scenariul in 3 parti, mergand pe ideea unor scurtmetraje unite intre ele la final, ce nu afecteaza cursivitatea povestii, alternand prezentul cu incursiuni in trecutul personajelor. A rezultat un film romantic 100%, simplist dar placut la vizionare, care in mod paradoxal desi se axeaza pe un dialog de la distanta intre un el si o ea, in final nu ajunge sa exploreze deloc romantismul unei presupuse relatii, axandu-se pe o cu totul alta idee. Poate acesta e singurul lucru reprosabil acestui film, in rest fiind o realizare agreabila, ce aminteste de serialele romantice coreene de la inceputul anilor 2000. Spre final, se pastreaza echilibrul scenariului si regizoarea rezista tentatiei de a transforma filmul intr-o melodrama, cu toate ca are la dispozitie toate ingredientele pentru asta. Nota usor dramatica nu e potentata de prea multe explicatii, lasand fiecare spectator sa traiasca povestea descrisa in mod propriu, fiecare in functie de propria sensibilitate. Lee Young-eun are o foarte buna interpretare, amintindu-ne prin prestatie (chiar si prin asemanarea fizica) de Han Ji-hye, iar Ha Seok-jin e sarmant, la cei 26 de ani cati avea la data filmarilor, unele site-uri de specialitate neamintind macar de acest rol din anii de inceput ai carierei sale. Un film placut, relaxant, in consonanta cu aceasta vara capricioasa ce nu si-a spus inca ultimul cuvant…

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de Elenas (Asia Team) pentru asiacinefil.

Underground Rendezvous (2007) – drama unei naţiuni separate spusã cu zâmbetul pe buze 29 Jul 2018 8:45 AM (6 years ago)

Primul si totodata singurul film regizat de coreeanul Kim Jong-jin, “Underground Rendezvous” (2007), e o comedie rurala a carei actiune se petrece undeva la inceputul anilor ’80 intr-un sat sud-coreean aflat la granita cu Coreea de Nord. Filmul, realizat in stilul comediilor de la inceputul anilor 2000, adica beneficiind de un scenariu si de umor autentic coreean, se inscrie in curentul filmelor pe tema reunificarii Peninsulei Coreene, ce a prins serios contur in cinematografia sud-coreeana dupa anul 2000, momentul primei declaratii comune Nord-Sud privind intentia realizarii, intr-un viitor apropiat, a Unificarii. Desi spre final, filmul subliniaza cu un oarecare dramatism ironia situatiei Peninsulei Coreene, in care si de o parte si de alta a unei frontiere stabilite de fortele straine se vorbeste aceeasi limba si se simte la fel, dar nu se poate vorbi de o singura natiune coreeana unita, “Underground Rendezvous” e o comedie savuroasa, pe tot parcursul sau, ce face haz de necaz. Distributia e plina de comedianti de prima mana din generatia a doua si a treia, cap de afis fiind actorul si cantaretul Lim Chang-jung, ce s-a remarcat pana atunci intr-o serie de comedii de succes in Coreea, precum “Sex is Zero”, “My Boss, My Hero”, “Reverseal of Fortune”, “Greatest Expectations” sau “Sisily 2 km”. Park Jin-hee, protagonista feminina, era la apogeul carierei in 2007, dupa aparitia in productia “Shadows in the Palace”, ce i-a adus doua premii de “Cea mai buna actrita”. Cea mai mare parte a distributiei e formata din actori veterani, figuri cunoscute din seriale de televiziune, precum Lim Hyeon-sik, Lee Han-wi, Kim Soo-mi sau Baek Il-seob, in timp ce intr-un rol secundar foarte amuzant il vom recunoaste pe Ryoo Seung-beom. Scenariul a fost scris de Lee Hyun-chul, un bun prieten al actorului Lim Chang-jung, cu care a colaborat inca de la primul sau scenariu – “Greatest Expectations”, in acest an cei doi colaborand din nou, la productia “Gate”.

Filmul porneste de la contextul istoric al impartirii Peninsulei Coreene in doua, folosind ironia si umorul pentru a transmite ce a insemnat pentru sufletul natiunii aceasta interventie straina americana si sovietica in perioada inceputului Razboiului Rece. Mai apoi, 25 de ani mai tarziu, actiunea se muta departe de locul acestor evenimente, dar satul cu pricina, separat de linia de demarcatie, atrage ca un magnet personajul principal, un profesor aspirant si aiurit, Young-tan, si totul se muta in locul de unde a pornit povestea in anii ’50. Este foarte interesanta atmosfera redata de regizor, a unei lumi rurale si urbane coreene ce pare mai degraba de nivelul anilor ’60 decat de anii ’80, ceea ce arata cat de inapoiata din punct de vedere economic si ca infrastructura era Coreea din anii dictaturii militare. Elementele de modernitate lipsesc cu desavarsire, Seulul – surprins doar intr-un cadru din gara – pare un loc in care timpul a incremenit (singurul element contrastant sunt fustele scurte ale “pitipoancelor” de capitala, ce ne sugereaza ca moda anilor ’70 a ajuns si in Coreea). Personajul nostru este fiul cel mare al unei famili numeroase ce traieste pe o insula saraca. Young-tan (interpretat de Lim Chang-jung) isi doreste sa devina profesor cu orice pret, dar realizeaza ca pe insula nu are nici o sansa de a-si implini visul. Cand se decide sa plece sa-si incerce norocul in capitala, parintii ii dau toate economiile, bucurandu-se, in mod paradoxal, ca scapa de o gura in plus de hranit, in saracia lucie in care traiau. Doar ca in scurt timp, defectele il tradeaza pe Young-tan, care ajuns in capitala nici nu paraseste gara din Seul si se trezeste fara pretioasele economii incredintate de parinti. Fara vreo sansa de a se mai realiza, poposeste la sectia de politie unde in loc sa fie ajutat, e sanctionat pentru insistentele sale, fiind din fire un individ tupeist, guraliv, un “lasa-ma sa te las” pe fruntea caruia scrie din start “esec”. Dupa un lant de evenimente neprevazute, se trezeste tocmai la frontirea cu Coreea de Nord, intr-un sat misterios in care toti il primesc cu bratele deschise, afland ca e un profesor. Adevaratele probleme incep insa abia acum, pentru ca inseland increderea satenilor, “profesorul” nostru are un scop precis… Din acest moment, actiunea se concentreaza pe dezvoltarea povestii romantice ce se naste intre Young-tan si o misterioasa localnica, Sun-mi (interpretata de Park Jin-hee), pe fundalul unei neintelegeri comice generale a unei situatii. Latura politica trece pe plan secund, tensiunea fiind mentinuta prin trimiterea periodica in sat a unor controale inopinate de catre autoritatea militara, care ar avea niste informatii despre o posibila infiltrare in tara a unor spioni nord-coreeni. Dar politicul e complet umbrit de comic, care pe alocuri e de-a dreptul savuros, pe alocuri suficient de inspirat sa te tina alaturi de protagonisti pana la final. Ce e interesant la personajele din “Underground Rendezvous” este ca desi toate intra in categoria personajelor pozitive, parca nu te trage sufletul sa te atasezi de niciunul, fiecare avand fie un secret, fie o trasatura de caracter care te face sa te indoiesti de el. La scurt timp insa realizezi ca nu fiecare individualitate e cea care te atrage, ci grupul in ansamblu, totalitatea localnicilor satului de granita, care practic dau viata unui personaj-colectiv, omul din popor, cu toate naivitatile, defectele si calitatile sale. Iar Young-tan, oricat de antipatic poate parea la un moment dat din cauza firii sale, se potriveste perfect in peisaj… O comedie placuta, relaxanta, plina de actori ce-ti merg la suflet, care ne vorbeste cu zambetul pe buze despre drama unei natiuni care si astazi este inca separate.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de Elenas si gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Golden Slumber (2018) – Gang Dong-won, între cetãţean model şi inamic public 22 Jul 2018 9:34 AM (6 years ago)

“Golden Slumber” (2018) e genul de film in care daca investesti mult in scopul de a-l transforma intr-un blockbuster, exista riscul ca totul sa se transforme intr-un fiasco. Probabil producatorii au neglijat aceasta posibilitate, si iata ca in cele din urma surpriza (neplacuta) s-a produs. Intai de toate, nu s-a mizat pe o piesa grea de rezistenta in nici o privinta. Protagonistul filmului, Gang Dong-won, desi e un actor de top in Coreea, niciodata nu a beneficiat de un numar foarte mare de fani (sau mai degraba fane) deoarece a refuzat traiectoria starurilor ce si-au petrecut prima decada a carierei pe micul ecran. Este un actor complex, ce si-a facut un nume in productiile pentru marele ecran (cele 3 seriale in care a aparut la inceputul carierei sunt neglijabile) productii care, din nefericire, nu sunt atat de apreciate de coreeni precum productiile de televiziune ce nu presupun deplasarea incomoda intr-o sala de cinema. Han Hyo-joo, cunoscuta din numeroase seriale de televiziune, si Yoon Kye-sang nu au atras prea mult atentia pentru ca au roluri secundare, iar restul distributiei, desi cuprinde figuri cunoscute ale filmului coreean, nu are puterea de a mobiliza publicul. Apoi, vorbim despre un remake dupa o productie japoneza din 2010, ce are la baza romanul omonim al lui Kotaro Isaka (ce a mai scris de altfel si romanul ce a stat la baza lui “Grasshopper”). Desi romanul a fost adaptat de un scenarist si regizor cu nume in Coreea, Lee Hae-jun (Castaway on the Moon, My Dictator, A Hard Day, Au Revoir, UFO) in colaborare cu un alt regizor si scenarist cunoscut, Cho Ui-seok (Master, Cold Eyes, Make it Big), scenariul final nu se putea departa de liniile directoare ale romanului original, pe care cei ce au vazut filmul japonez din 2010 sigur le vor recunoaste. Cu toate ca a beneficiat de o buna promovare in media, iar imediat dupa premiera coreeana a fost vandut si in tari precum SUA, Australia, Hong Kong sau India, filmul in care s-au investit, confom producatorilor, 12,7 milioane dolari nu a reusit din perioada de rulare in cinematografe sa isi scoata investitia. A debutat promitator, situandu-se pe a treia pozitie in primul weekend de la premiera, in primele 5 zile castigand nu mai putin de 7 milioane de dolari. Asteptarile producatorilor au fost insa inselate in perioada imediat urmatoare, in a doua saptamana productia obtinand cu 75% mai putine incasari decat in prima saptamana, incheind luna de rulare in cinematografe cu doar 10,7 milioane dolari incasari. Distribuirea filmului pe site-urile de streaming online si in retelele specializate a mai adus ceva venituri, insa investitia initiala nu a adus profit producatorilor. Un lucru este cert: daca acum 10 ani, intr-o astfel de productie nu se investeau mai mult de 5 milioane de dolari, in acest fel limitandu-se pierderile in caz de esec sau, din contra, obtinandu-se un profit important in caz de succes, in prezent, din dorinta de a realiza productii care sa se ridice la nivelul celor de peste Ocean (spectaculoase, de “popcorn” cum ar spune americanii), se investeste tot mai mult, crescand si riscurile. Ei bine, din cauza unor astfel de investitii riscante, multi producatori ezita sa se mai aventureze, iar rezultatul se vede cel mai bine in acest an, cand numarul total al productiilor de top coreene a scazut considerabil in raport cu ultimii ani de explozie a numarului lor. Si ce e mai grav e ca a scazut si calitatea scenariilor lor, ce au ajuns doar un subsidiar al show-ului in fata vedetismului si efectelor speciale.

“Golden Slumber” e un thriller de actiune care la prima vedere pare atragator pentru iubitorii genului. Cu toate modificarile aduse si adaptarea la realitatea societatii coreene, scenariul inspirat dupa un roman japonez omonim este un amalgam plin de fantezie ce marseaza pe ideea unei conspiratii e proportii care il transforma pe protagonistul povestii, un simplu curier, din erou in inamicul public numarul 1. Desigur, povestea nu este noua, a fost exploatata la maxim in mai bine de un secol de cinema la Hollywood si in Europa, si poate tocmai acest aspect iti poate da senzatia ca de fapt urmaresti o insiruire de clisee ce nu scot nimic nou la suprafata si nu duc altundeva decat acolo unde te astepti cel mai mult. Productia are toate ingredientele necesare unui succes de box-office – actiune cat cuprinde, tensiune, mister, interpretare buna – insa iti da senzatia de deja-vu, senzatia ca regizorul a vrut sa faca o mancare reusita dintr-o multime de ingrediente ideale, pierzand simtul echilibrului lor. Scenariul in sine este cladit pe multa imaginatie, pe lucruri impinse pana la extrem (teoria conspiratiei din acest film i-ar face invidiosi pana si pe adversarii inflacarati ai imaginarului stat paralel de pe meleagurile mioritice), ce nasc o oarecare confuzie (ce om sanatos la cap ar putea crede in paranoia unui stat pus in slujba unor indivizi care sa-l controleze ?). Poate tocmai nerealismul scenariului a fost punctul sensibil al filmului, ce a marcat esecul lui la box-office. Insa dincolo de acest aspect, povestea transmite subtil cateva mesaje de actualitate nu doar in Coreea, unde setea de dreptate sociala e una din temele preferate ale realizatorilor de filme. Cum in voga in acest moment e lupta impotriva stirilor false raspandite in media si prin retelele de socializare, filmul critica indirect cinismul media, care pe cat de usor imbratiseaza senzationalul de dragul ratingului pe atat de greu e dispusa sa mai caute adevarul in stirile difuzate. Media zilelor noastre – cu precadere cea din Extremul Orient, unde acele mari panouri publicitare amplasate pe cladiri transmit stiri de interes general astfel incat nu trebuie sa ai nici un dispozitiv smart la tine pentru a fi informat in fiecare clipa de ultimele evenimente – poate foarte usor manipula, consecintele putand fi devastatoare. Regizorul opune, acestei veritabile arme nevazute si incontrolabile, prietenia, solidaritatea umana, simplitatea omului de rand care nu se lasa manipulat de intoxicari media. E interesant echilibrul de forte inchipuit de scenaristi, destul de asemanator cu cel din societatile zilelor noastre: pe de o parte avem media, o papusa manevrata din umbra de forte oculte, ce nu este prea interesata in explorarea adevarului si in verificarea veridicitatii materialelor difuzate. Pretutindeni pe mapamond exista o presa aservita puterii, ce “joaca” dupa cum indica “dirijorul”, deci ideea, oricat de fantezista poate parea, are corespondente in realitate. Pe de alta parte, avem omul obisnuit, poate prea ocupat sa-si castige traiul zilnic pentru a avea timp sa se uite de dimineata pana seara la intoxicarile media. Acesta percepe altfel lucrurile si prefera sa fie stapan pe propriile sale judecati. Ghiciti cine castiga la final ? Una peste alta, un film bun, cu o poveste pe care am mai vazut-o, din pacate, in care imaginatia scenaristilor e stimulata de sensibilitatile profunde ale societatii contemporane si de nevoie de dreptate sociala.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Mr. Sunshine (2018) – revenirea lui Lee Byung-hun pe micul ecran 14 Jul 2018 3:08 AM (6 years ago)

“Mr. Sunshine” e serialul ce-l readuce pe superstarul Lee Byung-hun pe micul ecran intr-o k-drama dupa o pauza de 9 ani. Iar daca acum 9 ani, aparitia in serialul “Iris” spargea orice record privind onorariul unui actor intr-o k-drama, de aceasta data actorul va castiga fabuloasa suma de peste 3 milioane de dolari pentru acest rol ! Acum cateva zile s-a dezvaluit faptul ca actorul va fi platit cu aproape 135.000 $ pe episod (desigur, producatorii au refuzat sa confirme sau sa infirme informatia), suma ce reprezinta aproximativ 8,5% din bugetul total al serialului, ce insumeaza 38,6 milioane dolari. Acest buget de productie, ce va fi asigurat in totalitate de compania coreeana de productie Hwa&Dam Pictures, e cel mai mare din istoria serialelor de televiziune coreene, in special ca vorbim de 24 de episoade. Filmarile au fost realizate in totalitate in Coreea de Sud, producatorii ridicand un platou de filmare de 20.000 de metri patrati in care e recreata atmosfera inceputului de secol XX din Joseon. Interesant e ca initial, serialul ar fi urmat sa fie difuzat de canalul SBS, insa constrangerile financiare si ce tin de reclame au scos din cursa SBS, si astfel k-drama a ajuns la tvN, un post privat mai modest si cu o acoperire mult mai mica in Coreea. Rolul principal feminine va reveni actritei Kim Tae-ri, aflata in fata debutului pe micul ecran. Actrita a debutat fara inhibitii in rolul din controversatul “The Handmaiden” al lui Park Chan-wook, acum 2 ani, rol ce i-a adus primul premiu al carierei pentru Cea mai buna debutanta, la Blue Dragon Film Awards. Yoo Yoon-seok din “Love, Lies”, Kim Min-jung din “Queen of the Night” si Byun Yo-han (ce a devenit celebru dupa prestatia din Six Flying Dragons) completeaza lista vedetelor acestui serial, care e regizat de Lee Eung-bok, regizorul unor seriale de succes precum “Descendants of the Sun”, “Goblin” sau “Secret Love”. Scenariul este scris de celebra Kim Eun-sook (trilogia Lovers, The City Hall, Secret Garden, The Heirs, Gentleman’s Dignity), “Mr. Sunshine” consemnand a treia colaborare intre regizor si scenarista, dupa “Descendants of the Sun” si “Goblin”.

Serialul s-a inspirat din evenimente istorice petrecute in contextul expeditiei americane in Joseon din anul 1871, a primei actiuni militare americane in regiune si a incidentelor de pe insula Ganghwa (situata pe coasta vestica a Coreei de Sud de astazi) din 1866, cand nava americana “General Sherman” e distrusa de coreeni, atragand interventia americana din 1871, in urma careia 350 de coreeni isi pierd viata. Pentru Joseon, acest moment al istoriei s-a dovedit crucial, deoarece regentul acelor timpuri, Daewon-gun (nimeni altul decat tatal viitorului rege Gojong), si-a intarit politica de izolare, pana in momentul in care Joseonul a ajuns sa semneze un tratat comercial cu Japonia. Acest lucru se petrecea in 1876, cand mai multe nave japoneze s-au apropiat de insula Ganghwa, amenintand ca vor incendia Seulul. La scurt timp au urmat acordurile Joseonului cu Statele Unite si tari europene, insa Japonia deja pusese ochii pe Joseon…

“Mr. Sunshine” spune povestea romantica din vreme de razboi dintre Eugene Choi (Lee Byung-hun), un marinar coreean nascut in America, si Ko Ae-shin (Kim Tae-ri), fiica unei familii ce lupta impotriva invadarii Joseonului de catre japonezi. Eugene Choi e fiul unui servitor ce se imbarca pe o nava americana dupa ce parintii lui sunt ucisi de stapanul lor nobil. Ani mai tarziu, acesta se intoarce in Joseon ca un capitan din Marina americana, iar sentimentele sale fata de Joseon sunt din cele mai confuze, neputand uita moartea parintilor sai. Pe de alta parte, Ko e fiica unei familii nobile, de care Choi se indragosteste, dar idila lor va avea multe suisuri si coborasuri atat datorita diferentelor date de originea lor sociala cat si sentimentului national, care prinde contur si in Joseon pe fondul pozitiei tot mai amenintatoare a Japoniei. Choi descopera un complot ce are ca tinta colonizarea Joseonului, in timp ce Ko devine o asasina pentru patrie, tintindu-i pe cei ce au pactizat cu Japonia si si-au tradat tara. Iubirea celor doi poate supravietui in aceste vremuri tulburi ?

Serialul se anunta un succes, si mai mult ca sigur povestea nu va dezamagi iubitorii de romantism si dramatism de epoca. In plus, aceasta perioada a istoriei Coreei a fost prea putin abordata in productii de televiziune sau pentru marele ecran, astfel ca “Mr Sunshine” va constitui o buna ocazie de a cunoaste un episod tulbure din istoria acestei tari, cu consecintele sale inerente cunoscute de toti pe termen lung. Vizionare placuta !

Operation Red Sea (2018) – un blockbuster cu 579 milioane dolari încasãri, inspirat din fapte reale 13 Jul 2018 8:04 AM (6 years ago)

Dante Lam e, deja, de peste 20 de ani in industria de film chineza (initial a activat in tara sa de origine, Hong Kong, ulterior in China, dupa revenirea Hong Kong-ului la China), insa a avut nevoie de un deceniu pentru a deveni un nume cunoscut. In 2008 a dat lovitura cu multi-premiatul “Beast Stalker”, ce i-a adus premiul cel mai important din industria de film din Hong Kong, cel pentru regie la Hong Kong Film Awards. A continuat cu aceeasi reteta de succes a filmelor de actiune, remarcandu-se prin stilul sau aparte de a tese firul epic al filmelor sale, rezultatul fiind alte succese de box-office: The Sniper (2008), Fire of Conscience (2010), The Stool Pigeon (2010) sau That Demon Within (2014). In 2015 a regizat prima drama inspirata din lumea sportiva din cariera, iar anul 2016 a adus o schimbare majora pentru cariera sa. A castigat 173 de milioane de dolari cu filmul sau de actiune commando “Operation Mekong” si a deschis drumul spre un nou gen de filme in China, productiile de actiune militara (Wolf Warrior 1 si mai ales 2 au rescris istoria box-office-ului chinezesc, Wolf Warrior 2 ramanand si in prezent filmul cu cele mai mari incasari din istoria box-office-ului chinezesc, cu 848 milioane dolari !) Cum producatorii chinezi sunt foarte ambitiosi si cum nu degeaba se preconizeaza ca in scurt timp industria cinematografica chineza o va depasi ca venituri pe cea americana, Dante Lam s-a bucurat de increderea acestora si, la 53 de ani, a primit pe mana un buget de nu mai putin de 70 de milioane de dolari pentru a realiza “Operation Red Sea”. Productia, lansata chiar pe 16 februarie, de inceputul Anul Nou Chinezesc, a strans incasari uriase, de nu mai putin de 579 milioane de dolari, devenind al doilea cel mai de succes film din China din toate timpurile, dupa “Wolf Warrior 2”. Aceasta performanta s-a realizat fara vreun actor cu nume in distributie (doar Simon Yam are o aparitie de 2 minute), ceea ce ne demonstreaza ca perioada in care starul tragea filmul dupa el si aducea venituri substantiale producatorilor a cam apus, filmul chinezesc schimband reteta aducatoare de profit. “Operation Red Sea” este inspirat din fapte reale, mai exact din operatiunea contra cronometru de evacuare a aproape 600 de cetateni chinezi si 225 de cetateni straini ce se aflau in Yemen in momentul izbucnirii sangerosului razboi civil din 2015, evacuare realizata cu succes prin portul Aden. Filmarile au fost realizate in cea mai mare parte in desertul marocan, “Operation Red Sea” fiind primul film chinezesc modern despre Marina chineza.

Daca ati vazut “Operation Mekong” sau “Wolf Warrior 2”, stiti cam la ce trebuie sa va asteptati de la “Operation Red Sea”: actiune, adrenalina si suspans nonstop. Desi in Hong Kong filmul a fost catalogat CAT III (adica publicului sub 18 ani i-a fost interzis accesul in salile de cinema) datorita prezentarii necenzurate a ororilor razboiului, in China continentala productia nu a avut aceasta restrictie, iar duritatea pe alocuri a imaginilor nu a stricat buna dispozitie de Anul Nou Chinezesc, filmul obtinand critici entuziasmante din partea audientei, depasind in doar 10 zile incasarile altei productii concurente lansate in acelasi interval, Monster Hunt 2. Fiind un film chinezesc despre un teatru de razboi, nu aveau cum sa lipseasca notele de patriotism, inserate la inceputul si sfarsitul productiei, insa acestea nu afecteaza cu absolut nimic povestea. Dar de aici pana la a afirma, cum a facut-o angajata site-ului american variety.com, ca filmul lui Lam nu e decat unul de propaganda, e un drum foarte lung. Respectiva autoare a articolului nici macar nu a stiut sa indice corect locul unde se desfasoara actiunea filmului, o tara araba imaginara din Peninsula Arabica, Yewaire, afirmand cu zel tipic americanesc (e greu de crezut ca autoarea cu nume chinezesc are cetatenie chineza) ca soldatii chinezi isi demonstreaza eroismul in… Africa. In plus, ce este rau in a cultiva patriotismul si in a educa tinerele generatii in aceasta directie ? Americanii nu o fac in fiecare clipa prin filmele lor de razboi ? In cate si mai cate filme in care asiaticii sunt spaima americanilor, acestia nu apar zugraviti ca niste supereroi intruchipati de un Schwarzenegger sau Stallone, care cu arme de ultima generatie pe care numai ei le poseda fac justitie intregii lumi de unii singuri prin vreo jungla uitata de civilizatie sau prin vreun desert ? Cate filme despre Vietnam nu au subliniat superioritatea tehnologica si militara a armatei americane, in plina perioada de Razboi Rece ? Pana si in filmele recente despre razboiul din Irak sau Somalia, ii vedem pe americani triumfand glorios datorita dotarii extraordinare a unei armate ce are cel mai mare buget din lume raportat la populatie (3,1% din PIB in 2018). Nu e firesc sa-ti subliniezi superioritatea militara ? Inseamna asta propaganda ? Ar fi fost daca faceai un film in care de la inceput pana la sfarsit subliniai doar cat de extraordinara e armata respectiva. Filmul lui Dante Lam nu exagereaza sub acest aspect, subliniind doar cat de mult a progresat armata chineza, al carei buget de 1,9% din PIB ii permite sa concureze ca dotare cu cea a armatei americane. Nu intamplator pe parcursul bataliilor ce le veti vedea in film, veti ramane surprinsi sa sesizati niste arme pe care americanii se feresc sa le expuna prin filme, dar pe care cu siguranta le poseda insa sunt tinute “la secret”. Dar mai presus de toate, filmul incearca sa sublinieze riscurile la care se expun soldatii de elita din asa-numita Jiaolong, echipa speciala de asalt a Marinei chineze, care are de infruntat tot felul de situatii delicate. Inceputul filmului, de exemplu, prezinta o situatie in care Jiaolong se confrunta cu piratii somalezi in Golful Aden, iar sursa ce l-a inspirat pe Dante Lam au fost evenimente similare reale petrecute in 2010. Autoritatile chineze au facut chiar publice imagini de la aceste operatiuni, dupa cum se poate vedea in clipul de mai jos. Realitatea nu e atat de spectaculoasa ca filmul, nu-i asa ?

Cat priveste filmul in sine, scenariul e unul foarte ofertant. Actiunea e continua, nu exista pic de ragaz in cele 2 ore si 20 de minute ale productiei, iar tensiunea e la cote maxime, ceea ce face filmul foarte captivant. Nu lipsesc cliseele specifice acestui gen de filme, dar fara ele nu se poate. In astfel de filme, interpretarea actorilor e un lucru secundar, forta grupului e cea care conteaza, fiind subliniat personajul colectiv, Jiaolong in ansamblul sau. Efectele speciale si unghiurile din care se filmeaza scenele maresc considerabil spectaculozitatea filmului, unul din cele mai antrenante facute in ultimii ani in China. Mai trebuie spus ca republica Yewaire din film este una imaginara, ce face evident aluzie la Yemen si la razboiul civil din 2015 izbucnit aici, ce a stat la baza scenariului filmului. Iar teroristii cu care au de luptat trupele speciale Jiaolong fac trimitere clara la membrii ISIS, modul lor de operare (inclusiv executiile) amintind de temuta organizatie terorista. Amatorii genului nu trebuie sa rateze acest film excelent, tradus in premiera in Romania si in exclusivitate pentru asiacinefil.com de gligac2002 (Asia Team).

Believer (2018) – un regal de acţiune şi suspans în ceea ce criticii au numit “filmul anului” în Coreea ! 10 Jul 2018 3:13 AM (6 years ago)

Lee Hae-young, regizorul lui “The Silenced” (2015) si scenaristul unor filme precum “Au revoir, UFO” sau “26 Years”, revine in acest an in prim plan cu “Believer”, un remake dupa productia chineza a lui Johnnie To din 2012, “Drug War”. La o prima vedere am zice: “inca un remake a carui poveste o stim deja”. Dar lucrurile nu stau chiar asa. Filmul lui To din 2012 a fost unul bun, dar destul de ambiguu ca realizare, cu multa violenta si un subiect – lumea drogurilor – pe care autoritatile chineze multa vreme s-au ferit sa-l abordeze, rezultatul fiind un film destul de atipic plasat undeva in China continentala. “Believer”, insa, este o exceptie de la regula ce spune ca remake-urile in general nu reusesc sa se ridice la nivelul productiilor pe care le recreeaza. In primul rand, scenariul este scris de regizorul Lee Hae-young in colaborare cu scenarista Jung Seo-kyung (o femeie scenarist care sa abordeze un subiect atat de… dur ? Ei bine se poate !) Jung Seo-kyung a mai scris scenariul unor productii violente, in care protagoniste sunt niste femei marginalizate, precum cel al filmului “A Special Lady” dar si a trei filme speciale ale lui Park Chan-wook, “Sympathy for Lady Vengeance”, “I’m a Cyborg but that’s ok” si “Thirst”. “The Truth Beneath” nu a fost nici el un film prea luminos, avand un subiect intunecat, atipic pentru o femeie scenarist, iar scenariul celui mai nou film al lui Park Chan-wook, “The Handmaiden”, scris tot de Jung Seo-kyung, ne arata ca avem de-a face cu o femeie scenarist indrazneata. Scenariul rezultat din colaborarea scenaristei si regizorului lui “Believer” a fost unul care a preluat ideea de baza din “Drug War”, dar care se departeaza de aceasta productie prin originalitatea povestii si prin modul diferit de abordare (in “Believer”, accentul e pus pe o infruntare personala dintre un traficant de droguri si un politist, in timp ce in productia chineza totul oscileaza in jurul capacitatii politiei chineze de a face fata razboiului impotriva traficantilor de narcotice). In al doilea rand, filmul chinezesc a obtinut incasari de 24,6 milioane dolari la box-ofice, pe cand “Believer” a depasit 38,8 de milioane de dolari doar in Coreea de Sud. “Believer” a fost timp de 2 saptamani lider al box-office-ului coreean, fiind considerat si de critici cea mai buna productie coreena a acestui an, cel putin pana la jumatatea lui. Lucrul nu este intamplator, cand ne uitam la distributie. Cho Jin-woong are din nou o prestatie de exceptie, dupa cea din recentul “Bluebeard”, in timp ce Ryoo Joon-yeol, ce s-a remarcat in “The King” anul trecut alaturi de alte doua vedete (Jo In-sung si Jung Woo-sung) a facut un mare pas in cariera prin interpretarea din acest film (cu toate ca pe alocuri e destul de rigid). In roluri secundare revedem actori de top, ce oricand puteau interpreta roluri principale, e vorba de Cha Seung-won, Kim Sung-ryoung si regretatul Kim Joo-hyuk, aflat la ultimul rol din cariera inaintea tragicului sau sfarsit. De altfel, intreaga echipa de productie a dedicat acest film memoriei lui Kim Joo-hyuk, mentionand acest lucru in creditele de final. Patru luni au durat filmarile, incheiate la putin timp dupa disparitia lui Kim Joo-hyuk.

Apelativul de “filmul anului” in Coreea nu ar fi unul exagerat, daca ne gandim la oferta slaba de filme coreene din acest an si la ceea ce “Believer” ne ofera in ansamblul sau. Filmul este unul plin de tensiune, extrem de bine realizat, cu rasturnari de situatii si actiune cand te astepti mai putin, cu o poveste excelenta si cu o prestatie senzationala a intregii distributii. Ce poti sa-ti doresti mai mult de la un asemenea film ? Nu va asteptati, desigur, la ceva “bland” cand vine vorba de o incursiune in lumea drogurilor, violenta de limbaj fiind unul din aspectele care pot deranja spectatorul obisnuit cu limbajul decent al productiilor coreene “clasice”. In rolurile negative sunt distribuiti atat de multi actori de top incat nu ai cum sa nu le savurezi partitura si sa inchizi ochii la limbajul uneori indecent al acestora. Kim Joo-hyuk, in ultimul rol al carierei, ne face sa regretam si mai mult tragica sa disparitie si faptul ca a spus parca prea putine in rolurile pe care le-a avut de-a lungul carierei sale. Cha Seung-won interpreteaza un personaj foarte interesant, ce intra misterios in scena in a doua jumatate a filmului si despre care nimeni nu stia nimic, rasturnand toate calculele si presupunerile. Cho Jin-woong se afla din nou in fata unui rol mare, ce-i pune in valoare uriasul talent care iata, in cele din urma a explodat pe marele ecran, in productii cu succes international. Nu interpreteaza un personaj care sa-ti mearga la inima din prima, dar fara sa vrei, data fiind lumea pe care filmul o prezinta, te atasezi de el, de principiile care il calauzesc si il urmaresti pas cu pas in vanatoarea himerica pe care a pornit-o. Cu asemenea actori nu ne ramane decat sa ne bucuram de un veritabil regal cinematografic, pe langa interpretarea lor, imaginile, muzica si decorurile fiind tot atatea atu-uri ce asteapta sa fie descoperite de spectator odata cu captivanta poveste. Un film extrem de reusit, ce depaseste calitativ si ca succes productia originala chineza din 2012, ce nu trebuie ratat de amatorii genului !

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Grasshopper (2015) – un thriller japonez captivant despre rãzbunare 8 Jul 2018 10:11 AM (6 years ago)

“Grasshopper” (2015), filmul regizat de japonezul Tomoyuki Takimoto, e un thriller axat pe ideea de razbunare ce are la baza un roman omonim scris de cunoscutul Kotaro Isaka si publicat in 2004. Mai multe din romanele sale au fost deja ecranizate, poate cel mai celebru fiind “Golden Slumber”, ecranizat atat de japonezi in 2010, cat si de coreeni in acest an. Filmul spune povestea a trei personaje provenind din lumi diferite: un fost profesor de stiinte naturale si doi asasini profesionisti, iar titlul – “Lacusta” – face aluzie la celebra insecta atat de daunatoare agriculturii, a carei lacomie arhicunoscuta (o lacusta consuma intr-o zi cat propria greutate !) are ceva in comun cu destinul celor 3 personaje. Filmul are parte de o distributie de zile mari, cei trei protagonisti fiind interpretati excelent de trei actori de top: Toma Ikuta (un exponent al noii generatii de actori japonezi ce au ajuns la maturitate, pe care l-am putut vedea si in povestea romantica din “Miracle: Devil Claus’ Love and Magic” sau in mai putin reusitul “Tale of Genji: A Thousand Year Enigma”), Tadanobu Asano (din nou un interlop periculos ca in recentul “Shinjuku Swan 2”) si Ryosuke Yamada (din “Fullmetal Alchemist”, aflat la debutul pe marele ecran, un cunoscut membru al popularei formatii j-pop Hey ! Say ! JUMP). “Grasshopper” a obtinut 6,1 milioane de dolari la box-office, fiind considerat unul din cele mai bune thrillere japoneze ale anului 2015.

Povestea filmului este interesanta, la fel si modul in care regizorul a suprapus cele trei fire narative separate, reusind sa tina atentia spectatorului mereu in priza. Cele trei povesti nu se suprapun nici un moment pe parcurs, ele inainteaza in paralel, iar cei trei protagonisti ajung fata in fata mai mult sau mai putin ocazional abia spre final. Acest lucru face ca anumite situatii sa devina daca nu ironice, cel putin sa emane o nota de hilaritate, cand vezi anumite coincidente si modul in care fara sa se cunoasca, cei trei protagonisti ajung sa-si influenteze propriile povesti. Suzuki e interpretat de Toma Ikuta, un actor cu un mare potential, despre care unii au zis ca a fost o dezamagire in acest rol. Gresit ! Actorul a interpretat fara greseala rolul unui profesor de gimnaziu ce e nevoit sa lucreze ca agent de vanzari dupa ce viitoarea lui sotie moare tragic intr-un accident de masina provocat intr-o intersectie, de Halloween. Personajul lui Ikuta e unul introvertit, stangaci prin excelenta, una din aceste stangacii fiind de altfel si cea care a impins-o pe viitoarea lui sotie in tragicul eveniment caruia i-a cazut prada. Suzuki e asemeni unei lacuste aparent inofensive, de care toti isi bat joc si il folosesc, dar care inghite toate loviturile destinului si toate umilintele, urmandu-si in fiecare moment cu o strictete aproape mecanica planul ascuns: razbunarea. Singura lui arma de aparare e fuga, atunci cand toata lumea e pe urmele lui, insa in ciuda tuturor acestor slabiciuni si, sa le zicem “incompatibilitati” ale lui cu lumea reala, are un suflet mare, de o bunatate cum rar poti intalni. Toma Ikuta e un actor foarte talentat, insa de aceasta data rolul a fost de asemenea natura incat oricat am fi vrut ca personajul lui sa rabufneasca la un moment dat si sa puna piciorul in prag, firea lui il impiedica sa iasa din acest tipar. Tadanobu Asano, in schimb, il interpreteaza pe Kujira, un asasin singuratic, ce lucreaza pe cont propriu la comanda, crima lui favorita fiind impingerea victimei ce trebuie lichidata… spre sinucidere. Asistand la ultimele clipe din viata victimelor sale, are ocazia sa schimbe cateva vorbe cu acestea, motiv pentru care, fara voia lui, ajunge sa fie afectat emotional de toate aceste crime. E urmarit de fantomele celor obligati sa se sinucida, iar parerea sa extrem de subiectiva cum ca el ar fi fara de pacat si ca cei ce sfarsesc in fata lui se elibereaza de toate pacatele acumulate de-a lungul vietii, pacate care i-au adus spre acel deznodamant, incepe sa fie serios zdruncinata cand observa ca numarul fantomelor ce ii dau tarcoale creste cu fiecare crima “prin sinucidere” pe care o comite. In sfarsit, Ryosuke Yamada il interpreteaza pe Semi, un asasin profesionist agil ce mereu imbraca o pelerina pe ploaie in momentul in care are de dus la bun sfarsit o misiune. Arma lui preferata e cutitul, pe care il manuieste cu o abilitate iesita din comun, insa ca si Kujira, aude niste sunete in ureche – defect “profesional” – ori de cate ori are de ucis pe cineva, fapta in sine fiind cea care il linisteste. Semi aminteste flagrant de un alt personaj similar, de aceasta data dintr-o productie coreeana de top, Killa, interpretat de Shin Ha-kyun in “No Mercy for the Rude”. Cum drumurile celor trei vor ajunge, intr-un final, sa se intersecteze pentru scurt moment, suficient cat sa se produca “scurtcircuitul” ramane sa descoperiti urmarind acest film palpitant, plin de neprevazut si tensiune.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

“Your House Helper” – confort garantat de Ha Seok-jin 3 Jul 2018 10:26 AM (6 years ago)

“O casa curata poate oferi un explicabil simt al confortului”. Viitorul serial ce va fi difuzat de KBS2, “Your House Helper” (“Ajutorul tau din gospodarie”) spera sa ofere confort garantat telespectatorilor. Serialul de zilele de miercuri si joi se va axa pe o “menajera” profesionista barbat, ale carui indatoriri tipice sunt sa asculte grijile clientilor si sa-i consoleze. “Lumea ar putea crede ca nu e multa distractie in a face curat. Dar a curata sau a privi pe cineva facand curat poate fi distractiv. E grozav sa stai sa privesti cum o casa intoarsa pe dos e curatata, sis a vezi chipul proprietarului radiind de bucurie”, a spus regizorul serialului, Jeon Woo-sung, intr-o conferinta de presa tinuta ieri in Seul.

Reflectand un trend major din entertainmentul zilelor noastre, serialul e o adaptare dupa o “web-manhwa” populara omonima. Rivalul serialului, “What’s Wrong With Secretary Kim” difuzat de tvN, e inspirat dintr-o sursa similara provenita din mediul online. “Benzile desenate sar usor peste realitate. Insa discrepanta poate fi prea mare intr-o productie ecranizata. Daca urmam exact acelasi traseu ca al unor benzi desenate, telespectatorii vor avea mari dificultati in a urmari povestea. Am pus accentul pe amanuntele rolului “menajerei” si pe felul in care clientii reactioneaza in raport cu acesta”, a spus Jeon.

Actorul Ha Seok-jin (pe care ni-l amintim din serialul “Shark” sau din recentul “A Poem, A Day”), ce interpreteaza rolul “menajerei”, se straduieste la randu-i sa dea viata benzilor desenate. “E coplesitor faptul ca benzile desenate originale au fost atat de populare. Regizorul si eu am discutat despre cum sa facem personajul din benzile desenate mai realist. Filmam mai multe versiuni ale personajului”, a spus acesta. Ha, ce a devenit o vedeta a k-dramelor odata cu rolul principal din “Drinking Solo”, a marturisit ca multumita acestui rol, e pe cale sa devina mai ordonat. “Din moment ce personajul meu e un expert in curatenie si organizare, credeam ca viata mea ar trebui sa fie oarecum organizata. Incerc sa fiu curat, impecabil de curat. Exista experti in curatenie ce viziteaza platoul de filmare. Invat o multime de lucruri”, a spus acesta.

Bona din formatia k-pop WJSN joaca rolul principal feminin, interpretand o femeie trecuta de 20 de ani. Pentru ea, e al doilea rol principal dintr-o k-drama, anteriorul fiind in mini-seria de 8 episoade “Lingerie Girls’ Generation”. “La inceput am fost coplesita sa joc rolul principal. Dar sa-mi fac griji nu face nici o diferenta”, a spus aceasta, amintind si de faptul ca ale ei colege de trupa o incurajeaza in fiecare zi cand se intoarce de pe platourile de filmare.

Serialul spune povestea lui Kim Ji-won (Ha Seok-jin), ce provine dintr-o familie cu pretentii, un tata legiuitor si o mama doctor. Isi pierde slujba ce o are la o mare companie si nu mai vorbeste cu parintii sai, moment in care din impas iese cunoscand o femeie pentru care ajunge sa faca menajul. In timp ce-si practica slujba, asculta pasurile clientilor femeii si incearca sa le ofere sfaturi, ocazie cu care ies la suprafata calitatile sale. Serialul, ce are 16 episoade, va fi difuzat de KBS2 incepand de maine seara.

JoJo’s Bizarre Adventure: Diamond is Unbreakable (2017) – Takashi Miike ecranizeazã o celebrã manga fantezistã pentru adolescenţi 1 Jul 2018 9:36 AM (6 years ago)

Prolificul si teribilul Takashi Miike nu se dezminte nici dupa cel de-al 86-lea film al carierei, “JoJo’s Bizarre Adventure: Diamond is Unbreakable”, dovedindu-ne ca orice subiect, fie el unul ce prinde viata dintr-o manga imaginara sau din realitatea vietii de yakuza, poate capta atentia publicului japonez. Nici nu trebuie sa ne mire, atata timp cat japonezul de rand are o adevarata cultura a benzilor desenate, si pentru imaginatia acestora o ecranizare dupa niste povesti desenate indragite mai mult sau mai putin nu poate fi decat o provocare a simturilor. In ultimii ani, Miike a ramas activ in industria de film, realizand ce-i drept mai putine filme, insa cele regizate au presupus o munca de post-productie mult mai elaborata, avand bugete pe masura. Fanteziile si productiile cu accente SF au luat (pentru putin timp ?) locul productiilor sangeroase in care protagonisti sunt gangsterii, criminalii in serie violenti sau marginalizatii, regizorul profitand de posibilitatea de a regiza cateva productii cofinantate de americani (Warner Bros), precum “Terra Formars” sau “Blade of the Immortal”. Insa investitii costisitoare in astfel de adaptari dupa benzi desenate cunoscute, nu prind prea bine la publicul japonez, castigurile obtinute la box-office fiind foarte mici in raport cu potentialul industriei japoneze de film. Japonezul prefera sa umple salile de cinema la un anime dupa o manga, decat la un live action, un lucru din nou ciudat. “JoJo’s Bizarre Adventure: Diamond is Unbreakable” se inscrie in tiparul amintit: a fost produs de 20 de companii de productie, – 19 japoneze, una americana (Warner Bros) –, insa abia a reusit sa stranga 2 milioane de dolari incasari la box-office, fiind un esec financiar de rasunet pentru echipa de producatori. Filmul acopera primele 17 capitole din manga scrisa de Hirohiko Araki intre 1992-1995, iar introducerea in titlul filmului a specificatiei “Capitolul 1” a indicat de la inceput intentia producatorilor de a realiza si un sequel, lucru care momentan pare cam indepartat, daca e sa ne luam dupa castigurile de la box-office. Distributia il are in rolul principal pe mai putin cunoscutul Kento Yamazaki (un actor tanar ce a debutat in 2010 in seriale de televiziune si a prins cateva roluri in productii romantice de pe marele ecran destinate publicului tanar), ce interpreteaza personajul JoJo. In mod paradoxal, Ryunosuke Kamiki, ce interpreteaza rolul unui coleg de scoala de-al lui JoJo, e mult mai cunoscut in industria de televiziune japoneza decat protagonistul, desi e cam de aceeasi varsta ca acesta, debutand in seriale inca de la varsta de 7 ani, la inceputul anilor 2000. Yusuke Iseya, pe care l-am vazut recent in Shinjuku Swan 1 si 2, revine intr-un rol secundar, de data asta de partea celor buni, in rolul “nepotului” lui JoJo, in timp ce veteranul Jun Kunimura il interpreteaza pe bunicul politist al lui JoJo.

Linistea imaginarului orasel Morioh-cho este tulburata de o serie de crime infioratoare al caror autor este de negasit. Higashikata Ryohei (Jun Kunimura) este un sef de patrula veteran ce incearca sa dea de urma autorului acestor crime, avand un singur tel: sa readuca pacea si siguranta in orasel. Nepotul sau, Josuke (Kento Yamazaki), poreclit “JoJo”, e elev in anul 2 de liceu la liceul local Budogaoka. Josuke a fost parasit de tata inca dinainte de a se naste, fiind crescut de o mama singura si de bunicul sau, ce formeaza singura lui familie. Ce nu suporta este ca cineva sa ii critice frizura extravaganta, cel mai de pret “bun” al sau. Insa fara sa vrea se intersecteaza cu misteriosul autor al crimelor din oras, atragand atentia acestuia prin puterile paranormale pe care le detine. JoJo era, de fapt, o gazda pentru o asa-numita “Stare”, o entitate paranormala ce i-a luat trupul in stapanire, si care se manifesta in momentul in care JoJo devine furios. Asemeni lui JoJo, in orasel mai existau alte cateva personaje cu astfel de Stari, fiecare Stare avand o forma diferita de manifestare. Cu ajutorul colegului de clasa Koichi Hirose (Ryunosuke Kamiki), si a “nepotului” sau ce apare de niciunde, Jotaro (Yusuke Iseya), JoJo incearca sa protejeze orasul cu pretioasa sa abilitate de a repara obiecte distruse sau de a vindeca rani mortale.

Ca realizare, filmul nu dezamageste. Reuseste sa creeze o atmosfera specifica unui “Harry Potter”, cu elevi cu fite, cu uniforme scolare desigur negre si cu extravagante (cum e frizura lui JoJo sau a rivalului sau), iar pe acest fundal imaginatia nu poate decat sa debordeze atunci cand ai armele necesare (efectele speciale) pentru a scoate in evidenta latura fantastica pe care cititorul de manga o valorifica prin intermediul imaginatiei proprii. Elementele fanteziste sunt indraznete, insa pe alocuri prea copilaresti, dovada ca filmul se adreseaza cu precadere publicului tanar, asa cum se adreseaza si “Harry Potter”. Scenariul debuteaza interesant, insa privita in ansamblu, povestea nu e deloc consistenta, desi acopera 17 capitole din manga originala. Exista personaje in poveste prezente doar sa iasa la numar anumite scene, adica de umplutura, cum e cazul colegei Yukako, care are o influenta puternica asupra personajului Koichi, fara a se dezvolta misterul din spatele prezentei ei in poveste. In plus, un alt minus e dat de prezenta unui numar urias de personaje, multe din ele fara un rol activ in firul epic, dar al caror nume regizorul insista sa-l aminteasca complet inutil. Povestea putea fi mult mai concentrata, de dragul unui fir epic mai convingator. Din fericire ratacirea din ultimii ani a lui Miike in lumea scenariilor dupa benzi desenate se sfarseste, noul sau film, o ecranizare dupa apreciatul Keigo Higashino, “Laplace’s Witch”, obtinand aproape 11 milioane de dolari la box-office, lansandu-se cu mai bine de o luna in urma in cinematografe. Daca va plac filmele cu elevi cu puteri supranaturale, ce salveaza lumea, responsabilizandu-se, acest film va va placea. Daca insa cautati o fantezie mai ofertanta a lui Miike, in mod evident “Blade of the Immortal” e mult mai lucida, captivanta si recomandata ca poveste.

Traducerea si adaptarea au fost realizate in premiera in Romania de lasedan (Asia Team) pentru asiacinefil.

Ce au în comun un escroc, o şoferiţã şi un hacker? 29 Jun 2018 10:38 AM (6 years ago)

Cu o luna in urma, actorul Song Seung Heon a postat o fotografie in care era alaturi de Krystal si Lee Si Eon pentru a confirma ca vor juca impreuna in serialul “Player”, care va fi difuzat la OCN. Scenaristul Shin Jae Hyung, care a castigat Premiul Pentru Cel Mai Bun Scriitor Debutant in 2011 la Premiile de Literatura Politista Coreeana, a scris un scenariu bazat pe o poveste despre razbunare care aduce impreuna oameni talentati in anumite domenii precum un hacker, un sofer, un luptator si un escroc. Acestia formeaza o alianta pentru a-i vana pe cei care acumuleaza averi in mod ilicit. De serial se va ocupa producatorul Go Jae Hyun care mai s-a ocupat de “Black” si “Syndrome”.

Song Seung Heon va fi Kang Ha Ri, un escroc ce duce totul la nivel de arta, un tip istet, fermecator si indraznet. Singurul urmas al unei familii in care au existat mai multi procurori, este fiul care trebuie sa urmeze traditia familiei, dar o tragedie neasteptata il lasa fara familie si il aduce pe un alt drum. Actorul a mai lucrat cu Go Jae Hyun in “Black”.

Alaturi de Song Seung Heon va fi Krystal, cantareata ce face parte din trupa f(x) si care a mai jucat si in alte roluri, aceasta fiind o soferita talentata pe nume Cha Ah Ryung. Cha Ah Ryung a crescut la orfelinat si a capatat o serie de “abilitati” precum spartul incuietorilor si furtul portofelelor urmate, evident, de o fuga sanatoasa. Abilitatea la care exceleaza aceasta este sofatul si isi doreste sa evadeze din viata pe care o duce, insa il intalneste pe Kang Ha Ri si viata ei ia o alta turnura.

Lee Si Eon este un hacker pe nume Lim Byung Min care si-a rezolvat problemele inca de mic copil cu ajutorul unui calculator, avand abilitatea de a afla orice informatie isi doreste. Este un personaj timid si chiar usor fricos atunci cand ii sunt confiscate calculatoarele. Lim Byung Min intra intr-o situatie mai delicata atunci cand i se spune sa-si foloseasca cunostintele in scopuri infame, situatie din care e salvat de Kang Ha Ri, si de aici se dezvolta o prietenie aproape imposibila.

Persoane din echipa de productie a serialului au declarat ca “fiecare dintre actori are o personalitate unica ce va fi de folos pentru a da viata personajelor. Serialul va avea un ritm alert, va avea actiune, se va rade mult si speram ca va placea.”

“Player” va urma dupa incheierea “Voice 2”, urmand a fi difuzat la OCN in a doua jumatate a anului 2018.

Shinjuku Swan 2 (2017) – drama urbanã ce continuã cea mai de succes realizare a lui Sion Sono 24 Jun 2018 9:33 AM (6 years ago)

“Shinjuku Swan 2” (2017) continua povestea filmului din 2015 ce are la baza manga lui Ken Wakui “Shinjuku Swan Kabukicho Skauto Sabaibaru” publicata incepand cu anul 2005. Regia este semnata de acelasi exceptional Sion Sono, 90% din distributia numeroasa din prima parte reluandu-si rolurile din primul film, de aceasta data intr-o poveste mult mai consistenta si inchegata. Gou Ayano reia rolul “Lebedei din Shinjuku”, tipul aparent fragil si cu suflet mare ce odata ajuns recrutor pentru organizatia Burst si dobandeste o “familie” e dispus sa-si dea viata pentru aceasta cu o hotarare nestramutata. Surpriza e distribuirea cunoscutului Tadanobu Asano in rolul figurii centrale negative in jurul careia se construieste povestea in “Shinjuku Swan 2”, Masaki Taki, care chiar daca nu impresioneaza, are o prestatie solida. Restul distributiei o regasim intacta: Yusuke Iseya, Motoki Fukami, Nobuaki Kaneko, Yuki Kubota sau Yu Yamada, acestora adaugandu-li-se figuri noi, precum Yuta Nakano, Alice Hirose sau veteranul Takashi Sasano in rolul unui inspector de politie corupt. Filmul a castigat 1,4 milioane de dolari in prima saptamana la box-office-ul japonez, la sfarsitul perioadei de rulare obtinand incasari de 6,3 milioane dolari (cu 4 mai putin decat prima parte). Scenariul, ce are in mare parte la baza manga amintita, e semnat de acelasi Mataichiro Yamamoto, scenaristul lui Azumi 1-2, Crows 2-3 si Tajomaru.

Sion Sono renunta, in “Shinjuku Swan 2”, la metafore si elemente suprarealiste ori muzicale, lasand la o parte si umorul, pentru a insista pe analiza intrinseca a legaturii dintre diverse structuri ierarhice ale lumii interlope japoneze. La baza acestei ierarhii avem agentiile de recrutare, cum e cazul Burst. Aceasta are o organizare tipic mafiota, cu un sef, mai multi capitani si, in cele din urma, cu executantii. Tatsuhiko Shiratori era, la inceputuri, un simplu executant. Impreuna cu altii ca el, trebuia sa convinga fete din Shinjuku ca pot lucra ca animatoare pentru sume mari de bani castigate intr-un timp scurt, iar de amatoare nu ducea niciodata lipsa, cele ce accepta sa lucreze in aceasta industrie fiind in general fete cu datorii la camatari sau fugare ce aveau mare nevoie de bani. Dupa evenimentele din prima parte, Tatsuhiko avanseaza pe scara ierarhica, ajungand sef peste recrutori, contiuand sa lucreze cot la cot cu acestia in strada. Capitanii erau cei care se ocupau de lucrurile mai generale, cum ar fi extinderea afacerii, distribuirea profitului spre diverse alte afaceri etc. Violenta si agresivitatea sunt cuvintele de ordine ale acestor agentii de recrutare, ce-si aveau bine delimitate teritoriile. Totusi, exista o regula nescrisa: oricat de mari divergente ar exista cu agentii concurente, recurgerea la gesturi extreme era interzisa. Daca ai ucis pe cineva, codul onoarei spunea ca trebuie sa raspunzi predandu-te si executand sentinta aferenta faptei. Aceasta regula nescrisa pastra oarecum echilibrul de putere, pe verticala si orizontala. Deasupra agentiilor de recrutare intotdeauna exista o organizatie mafiota, un yakuza cu influenta, care in schimbul unei sume de bani consistente asigura protectia uneia sau alteia dintre agentii. Aceste organizatii aveau la randul lor rivali, insa intre ele regulile erau mult mai dure, fiind permisa folosirea inclusiv a armelor de foc. Agentiile de recrutare nu detineau arme de foc, iar raportul fata de organizatia condusa de yakuza era similar celui de vasalitate din evul mediu fata de un senior. O razvratire a unei agentii de recrutare impotriva unei organizatii mafiote echivala cu raderea din temelii a agentiei, astfel ca fiecare sef de agentie de recrutare cauta sa pastreze o relatie excelenta fata de protector, iar in cazul agentiei Burst, aceasta era asigurata de Madam Ryoko, patroana localului Moulin Rouge unde seful yakuza ce proteja Burst isi petrecea timpul liber, dupa cum stim din prima parte a filmului. Astfel, vedem o dubla ipostaza a femeii, in aceasta lume interlopa. Pe de o parte Madam Ryoko are talentul si inteligenta de a-l indupleca pe seful yakuza sa nu renunte la protectia Burst intr-un moment limita, deci vedem ipostaza femeii intelepte si impaciuitoare, dar pe de alta parte vedem femeia privita ca un simplu obiect, si e vorba aici de fetele “vanate” de recrutori, cucerite cu un zambet fals si o promisiune, care devin simple unelte de facut bani pentru interesele meschine ale barbatilor (trafic de droguri, violenta si intimidare, afaceri ilegale, comisioane si mite). Totusi, odata patruns in aceasta lume, atmosfera filmului te prinde si ai senzatia ca urmaresti un show live, petrecut in timp real, cu o multime de personaje, cu destine de cele mai multe ori greu incercate, in care extravaganta (costumelor, limbajului, comportamentului) e cuvantul de ordine. Reglari de conturi violente (Sion Sono s-a mai temperat fata de alte filme in care violenta era una ce crestea exponential odata cu tensiunea), dramatism, umor de situatie ocazional si mult realism, pe fondul a la fel de multa extravaganta fac din “Shinjuku Swan 2” o productie de mare rafinament a unuia din cei mai buni si controversati regizori japonezi ai momentului. Daca v-a placut “Shinjuku Swan”, acest sequel cu siguranta va va fascina.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de lasedan (Asia Team) pentru asiacinefil.

Realitate alternativã în „Memories of the Alhambra” 21 Jun 2018 10:06 AM (6 years ago)

Cu cateva luni in urma, atat lui Park Shin-hye (“You’re Beautiful”, “Heartstrings”, “The Hairs”, “Entertainer”, “Doctors”) cat si lui Hyun Bin (“My Name is Kim Sam-soon”, “Secret Garden”, “Hyde, Jekyll, Me”) li s-a propus sa joace in serialul “People of Incheon Aeroport” al celor de la SBS, cel mai recent serial al celui care s-a ocupat de “Gu Family Book” si “Secret Garden”. Cei doi actori au refuzat proiectul, dar li s-a oferit sansa sa joace impreuna in “Memories of the Alhambra” al celor de la tvN.

Serialul este o melodrama fantastica cu un scenariu scris de Song Jae-jung care a scris si scenariile pentru “W-Two Worlds”, “Nine” si “Queen In-hyun’s Man”, iar de regie se ocupa Ahn Gil-ho care a regizat “Forest of Secrets”, aclamat de critici.

Un director executiv al unei firme de investitii calatoreste pentru afaceri in Granada, Spania, si in timpul liber decide sa viziteze Palatul Alhambra. Acesta se cazeaza intr-un vechi hotel condus de personajul feminin, o fosta chitarista (chitara clasica), ce ajunge in Spania pentru a-si continua studiile, dar care este nevoita sa lucreze pentru a se intretine dupa ce parintii ei decedeaza in Coreea, cei doi fiind la un moment dat implicati intr-o situatie ciudata. Serialul este descris ca un thriller SF, cu o realitate alternativa.

Personajul lui Hyun Bin este un inginer cu un talent nativ pentru inventarea de jocuri noi. Are un ascutit simt al afacerilor si reuseste sa devina director executiv al unei firme de investitii. Este competitiv si aventuros si nu suporta sa piarda nici cele mai insignifiante pariuri. Din pacate, personajul este tradat chiar inainte de calatoria in Spania de un prieten, calatorie in care viata sa ia o turnura neasteptata.

“Memories of the Alhambra” va fi difuzat de cei de la tvN catre sfarsitul anului, incepand cu 19 noiembrie 2018, avand 16 episoade. Filmarile in Spania se vor incheia in aceasta luna. Postul tv pare a fi deschis spre seriale cu actori consacrati si cu bugete ridicate, in luna iulie acelasi tvN difuzand un serial in intregime pre-produs, “Mr. Sunshine”, cu Lee Byung-hun in rolul principal.

The Fortress (2017) – Lee Byung-hun şi Kim Yoon-seok într-un duel rafinat al elocinţei 18 Jun 2018 10:09 AM (6 years ago)

Regizorul si scenaristul Hwang Dong-hyuk, devenit celebru dupa “Silenced” (2011) si mai ales “Miss Granny” (2014), a revenit anul trecut in atentia iubitorilor de filme coreene cu o noua productie memorabila, “The Fortress”. Filmul are la baza romanul omonim al lui Kim Hoon, vandut in peste 1 milion de exemplare. Acesta a fost ultimul roman al scriitorului, pe atunci de 59 de ani, roman care in 2010 a fost adaptat intr-un musical. Productia din 2017 e o grandioasa punere in scena a evenimentelor petrecute in timpul celei de-a doua Invazii Manciuriene in Peninsula Coreeana din prima jumatate a secolului XVII, mai exact a momentului ramas in istorie sub numele de “incidentul Byeongjahoran” (refugierea regelui Injo in fortareata Namhan si nefericita incercare de sfidare a celui ce avea sa devina Imparatul dinastiei Qing, Hong Taiji). Cinci luni au durat filmarile, incepute toamna tarziu, in noiembrie, special pentru a se prinde iarna lui 2016/2017, in vederea reconstituirii fidele a conditiilor climatice din timpul evenimentelor relatate. Distributia e una stelara, cu Lee Byung-hun si Kim Yun-seok protagonisti, si cu Park Hae-il in rolul unui rege cu sanatatea subrezita de boala si de nesfarsitele confruntari verbale de la Sfat dintre principalele factiuni politice ale timpului. Rolurile secundare sunt la fel de ofertante ca nume: Ko Soo, Park Hee-soon sau Jo Woo-jin (pe care il vom vedea in curand din nou alaturi de Lee Byung-hun in mult asteptatul serial produs de tvN, “Mr. Sunshine”.) “The Fortress” a castigat nu mai putin de 9 premii (cele mai importante fiind prentru regie – Blue Dragon Film Awards – si Cel mai bun film – la Baeksang Arts Awards) si a avut 8 nominalizari. Si in plan financiar a fost un succes, desi nu atat de mare precum se asteptau producatorii, obtinand incasari de 29,2 milioane de dolari la box-office.

[REZUMATUL ACESTUI FILM ESTE DISPONIBIL DOAR MEMBRILOR COMUNITATII ASIACINEFIL]

Ca realizare, “The Fortress” este ireprosabil. Cele doua ore si 20 de minute ale productiei reconstituie la scara larga, cu lux de amanunte, contextul si desfasurarea incidentului Byeongjahoran, unul din momentele de umilinta nationala cele mai dureroase din istoria Coreei. Si poate lucrul cel mai important e modul obiectiv in care regizorul scenarist a relatat evenimentele, fara a accentua patriotismul sau fara a exista tendinta unei eroizari, cum s-a intamplat in cazul unui alt recent blockbuster istoric, “The Battleship Island”. Personajele principale, ce dau viata unor personaje istorice reale, sunt prezentate cu lumini si umbre, cu calitati si defecte, in absenta unui narator care sa ghideze spectatorul si sa-i influenteze perspectiva. Lee Byung-hun il interpreteaza pe Ministrul Personalului din Joseonul anului 1636, Choi Myung-kil, ale carui principii merg pe linia supunerii fata de noua Dinastie Qing ce lupta inca sa controleze intinsul Imperiu de la Miazanoapte cu Ming. Convingerile sale ii aduc criticile intregii Curti, dominata de dorinta ministrilor de a-l rasturna din functia ocupata si e a inclina balanta puterii inspre una sau alta dintre factiuni. Acesta e un om de incredere pentru Regele aflat in deriva, excelent interpretat de Park Hae-il, si desi concluziile la care ajunge nu sunt pe placul nimanui, ele sunt pline de un crunt adevar pe care toti evita sa-l rosteasca. Opus principiilor sale e Ministrul Riturilor, Kim Sang-hun, interpretat de Kim Yun-seok, un patriot desavarsit ce tine sa-si arate dragostea de tara in fata tuturor, si care pentru Rege si siguranta tarii nu ezita sa recurga inclusiv la crima, savarsita impotriva unui batran neajutorat din popor ale carui principii nu-i sunt pe plac. Confruntarea dintre cei doi ministri e una strict pe taramul viziunilor, a vorbelor si argumentelor, fiind de-a dreptul pasionant sa observi acesti doi mari actori ce le dau viata demonstrandu-si talentul actoricesc aparte. Ko Soo in rolul fierarului Nal-swe si Park Hee-soon in rolul generalului Lee Shi-baek – pe care cu greu reusesti sa-i recunosti datorita cadrelor mai tot timpul intunecate dar si infatisarii personajelor lor ce trebuiau sa para greu incercate de viata prin prisma meseriilor practicate, au interpretari la fel de magistrale ca ale protagonistilor, aducand o nota de umanitate intr-o lume descrisa uneori cu prea multa brutalitate si realism de regizor. Filmul nu a prins atat pe cat se asteptau producatorii la public datorita ritmului sau lent si numeroaselor cadre interioare, ce au transformat cele peste 2 ore de vizionat intr-o veritabila incercare pentru rabdarea spectatorului. Avantajul este ca acest ritm lent iti da posibilitatea sa savurezi filmul in ansamblul sau, sa arunci o privire atenta la costume, decoruri, la analiza personajelor si sa poti surprinde imaginea de ansamblu fara a te pierde in detalii. “The Fortress” iti da senzatia unei piese de teatru cu iz shakespearian, in care fiecare personaj isi rosteste cu rabdare replicile iar spectatorul e judecatorul evenimentului istoric la reconstituirea caruia asista. Daca iubiti filmele istorice bine realizate, “The Fortress” este unul care nu trebuie ocolit, dincolo de dezvaluirea unui episod dureros al istoriei Coreei oferindu-ne un regal cinematografic pe care rar ne dat sa-l mai vedem in ziua de azi, cand suntem sufocati de atatea filme comerciale superficiale.

Traducerea si adaptarea au fost realizate in premiera si in exclusivitate pentru asiacinefil de gligac2002 (Asia Team).

Be With You (2018) – Son Ye-jin si So Ji-sub într-un remake dupã un succes de proporţii japonez 17 Jun 2018 5:33 AM (6 years ago)

Nu e o surpriza ca filmul romantic coreean e intr-un serios declin in ultimul deceniu, dupa infloritoarea perioada de la inceputul anilor 2000, cand a profitat din plin de asa-numitul Val Coreean. Atunci s-au realizat marile filme romantice pigmentate cu accente de melodrama, insa gloria lor a fost scurta datorita exploatarii excesive a tematicii in nou-nascuta industrie de seriale de televiziune. Pe acest fundal, nu trebuie sa mire interesul producatorilor coreeni pentru realizarea unui remake dupa un film japonez de mare succes din 2004, “Be With You” (“Ima ai ni Yukimasu”). Filmul japonez a obtinut 46 de milioane de dolari incasari, ceea ce la nivelul anului 2004 era o suma fantastica pentru un film romantic cu accente de fantezie. In plus, filmul a beneficiat de o coloana sonora memorabila, tema muzicala principala, melodia “Hana” a trupei rock Orange Range, fiind cel mai vandut single in Japonia in anul 2005. In acest an, regizorul Lee Jang-hoon, ce s-a remarcat cu cateva filme destul de bune (The Divine Weapon, The Show Must Go On, Arang sau The Huntresses), a primit misiunea de a repovesti evenimentele din romanul omonim scris de japonezul Takuji Ichikawa, adaptat de Yoshikazu Okada in 2004. Cum subiectul era binecunoscut in lumea filmului est-asiatic (filmul japonez din 2004 a fost urmat de un serial japonez in 2005), simpla adaptare a lui la realitatile coreene nu putea convinge publicul larg sa intre in salile de cinema. Pentru asta producatorii au recurs la tertipul la care apeleaza de cand lumea Hollywoodul, anume au construit povestea in jurul unor protagonisti celebri, care daca filmul ar fi fost un esec, ar fi garantat ca acesta nu ar fi fost un faliment pentru investitia initiala. Si astfel, doi dintre cei mai bine cotati actori de telenovele coreene de mai ieri, azi si vedete de prima mana ale filmului coreean, Son Ye-jin si So Ji-sub, ajung sa colaboreze pentru a doua oara la un proiect, dupa anterioara provocare din k-drama Delicious Proposal din 2001. Cand spui So Ji-sub, ti-ai atras automat fanele actorului in salile de cinema, iar cand spui Son Ye-jin, ai atras fanii actritei cu acelasi entuziasm ca al fanelor celuilalt. Cum era de asteptat, tertipul a dat roade, filmul nefiind esecul de care unii mai putin optimisti se temeau, castigand 19,4 milioane dolari la box-office.

E imposibil sa nu incerci sa faci o comparatie intre filmul japonez din 2004 si cel coreean din 2018, in fapt in acesta sta farmecul unui remake, sa gasesti plusurile si minusurile si, la final, sa concluzionezi care varianta ti s-a parut mai reusita. Desigur, preferabil e ca un mare succes sa ramana pe piedestalul pe care s-a cocotat de unul singur, fara a incerca sa profiti ulterior in scopui financiare de pe urma sa. Istoria filmului arata clar ca peste 95% din remake-uri nu au reusit sa se ridice la nivelul productiilor originale, transformandu-le pe acestea in simple demersuri in scop financiar. Filme precum Ben Hur, The Gladiator, Iisus din Nazareth, Titanic, Cleopatra etc etc au fost si vor ramane memorabile in interpretarea actorilor de la vremea lor; nicicand un remake nu se va putea ridica la inaltimea acestor realizari. Iar acest lucru e universal valabil. Si cinematografia asiatica isi are filmele ei memorabile si remake-urile ei pur comerciale: mult timp chinezii au fost acuzati ca fac remake-uri dupa remake-uri la filme coreene. Dar iata ca si coreenii s-au gandit ca pot face ceva mai reusit decat japonezii, si s-au inselat. Poti distribui pana si pe cei mai buni actori ai tarii tale intr-un remake, e aproape imposibil sa schimbi pararea fanilor ce au vazut filmul original si au ramas cu anumite trairi. Filmul japonez din 2004 a fost o bijuterie, avand un singur defect: faptul ca la final, lucrurile devin putin confuze, nestiindu-se in ce perspectiva temporala a evoluat protagonista interpretata magistral de actrita Yuko Takeuchi. Finalul e vag si creeaza putina confuzie. In filmul din 2018, cel ce a adaptat scenariul japonez a avut grija sa lamureasca acest aspect, pentru a intelege clar modul in care autorul romanului a incercat sa se “joace” cu perspectivele temporale. Povestea celor doua filme este identica, si chiar daca regizrul coreean a incercat sa se indeparteze de clisee, totusi, nu a ezitat sa redea “copy-paste” anumite cadre din filmul japonez (pelerina galbena a micutului Ji Ho, tunelul ca loc de legatura intre lumi, trifoiul cu patru foi atarnat la geam). Lor li se adauga si alte clisee tipic coreene (caratul in spinare, asteptatul in statia de autobuz, mania de a lauda protagonistul cat de “frumusel” e – in cazul de fata Si Ji-sub etc). Toate acestea insa sunt destul de decente si nu primeaza in evolutia povestii, astfel ca filmul e placut de urmarit. Totusi, daca ai vazut ambele filme, e imposibil a nu concluzionezi ca filmul din 2004 a fost net superior actualei productii. Si asta in conditiile in care in rolurile principale in 2004 nu apareau nici macar doua vedete ale flmului japonez, ci doi actori inca necunoscuti la nivel international. Farmecul productiei din 2004 sta in simplitatea trairilor transmise de protagonisti, tocmai in faptul ca nefiind niste vedete au intrat in rolurile rol cu o naturalete cum rar vezi in ziua de azi. In acel film parca povestea de iubire era reala, nu intre cele doua personaje ci intre cei doi actori, cu atata dedicare si-au intrat in roluri. Ca un fapt divers, stiati ca cei doi protagonisti s-au si casatorit in 2005, si pana in 2008 au fost sot si sotie ? (foto dreapta) Deci chimia lor din film s-a confirmat o vreme si in viata reala. Ei bine, in filmul coreean actorii au chimie, sunt deschisi si ne patrund la suflet, dar parca lipseste ceva, acel element care sa te surprinda, poate o poveste diferita. Cu greu reusesti sa storci o lacrima, stiind de la inceput deznodamantul. Apoi, filmul din 2004 era cu desavarsire romantic, pe cand la filmul din 2018, regizorul a optat pe combinarea unui ton optimist, comic, cu melodrama, ceea ce a scos din joc aproape complet romantismul. La filmul coreean lipseste rigoarea, sobrietatea si seriozitatea scenariului filmului din 2004, plus ca nici nu are o coloana sonora care sa exploateze latura fantastica a povestii (pe cand daca te gandesti la varianta japoneza, e imposibil sa nu-ti vina in minte refrenul melodiei “Hana”, si la 14 ani distanta). Una peste alta, “Be With You” nu e un remake prost facut, din contra, are toate ingredientele unei productii de calitate, incepand cu distributia si continuand cu celalalte detalii, insa lipseste acel “vino-ncoace” dat de un scenariu original. Daca ai vazut filmul din 2004, surpriza povestii nu mai exista, iar la un film, povestea face cel putin 50% din ceea ce trebuie sa conteze (nu ati simtit acelasi lucru la remake-ul japonez cu Song Seung-hun la filmul “Ghost” din 1990 ?) Asta este pacatul remake-urilor, nu te pot surprinde placut si a doua oara. Pacat ca cei doi actori atat de indragiti (fara indoiala Kim Ha-neul ar fi fost perfecta in locul lui Son Ye-jin, avand antecedente in astfel de povesti, insa nici aceasta nu a avut un rol rau) au ales sa apara pentru prima oara impreuna pe marele ecran intr-un remake, si nu intr-o poveste romantica de sine statatoare, fanii lor ar fi avut cu siguranta mult mai multe de castigat. Poate in viitor producatorii vor face ceva pentru a revigora acest gen in Coreea, filmul coreean are multi actori capabili pentru astfel de roluri care de ani buni someaza sau accepta roluri slabe in seriale pe masura.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

„Are You Human ?” – noul val de k-drame între nevoia de succes şi lupta pentru supravieţuire 11 Jun 2018 10:20 AM (6 years ago)

Nam Shin (Seo Kang-joon) este un scandalagiu care creeaza scandaluri peste tot si este fiul mostenitor al unei familii ce conduce o mare companie, si care, in urma unui accident neasteptat, intra in coma. Mama lui, Oh Ro-ra (Kim Sung-ryung) este o autoritate in domeniul inteligentei artificiale si a neurostiintei. Aceasta creeaza un android pe nume Nam Shin III care arata exact ca fiul ei bolnav, android care pretinde ca este Nam Shin, pentru a putea tine ocupata pozitia in cadrul companiei si care are un bodyguard pe nume Kang So-bong (Gong Seung-yeon). Kang So-bong este o fosta luptatoare de arte martiale, angajata acum ca bodyguard la compania PK Group.

Actorul Lee Joon-hyuk este Ji Young-hoon, un complice in schimbul lui Nam Shin cu androidul Nam Shin III. Este secretarul lui Nam Shin si singurul prieten, un om loial, un pic lenes, dar pragmatic si realist care isi duce la bun sfarsit munca de la birou. Trecutul lui este legat de compania lui Nam Shin, fiind crescut intr-un orfelinat fondat de PK Group; in timp, a ajuns un student de top la o universitate la care PK Group este implicata financiar.

Alaturi de Seo Kang-joon, Gong Seung-yeon si Lee Joon-hyuk, joaca si Park Hwan-hee si Yu Oh-seong. Scenariul serialului este scris de Jo Jung-joo care a scris in 2011 scenariul pentru “The Princess’s Man” si este regizat de Cha Young-hoon care a regizat in 2016 “Uncontrollably Fond”. Filmarile la serial s-a incheiat anul trecut, unele avand loc in Cehia, productia costand aproximativ 9,23 milioane $. Primele 2 episoade au fost difuzate pe 4 iunie la KBS2, serialul avand 36 de episoade.

O data in plus serialul scoate in evidenta efortul producatorilor coreeni din industrie de a incerca cu orice pret sa se orienteze spre tematici tot mai diversificate, de inspiratie hollywoodiana, pentru a salva industria ce a devenit prea previzibila in ultimii ani. Lucrul era oarecum de asteptat, pentru ca explozia inceputa cu Winter Sonata a hranit o industrie pana atunci inexistenta (serialele de pana in 2002 nu reuseau sa treaca de hotarele Coreei, fiind modeste ca realizare, deci nu exista o miza financiara in joc) timp de aproape un deceniu. Subiecte identice repetate la nesfarsit in scenarii trase la indigo au fost gustate datorita distributiei de calitate, nu a cliseelor, insa cand nu mai ai un Hyun Bin sau Kwon Sang-woo in rolurile principale e greu sa mai faci audienta cu cine stie ce debutant sau star k-pop convertit pste noapte in actor. De aceea s-a gasit o gura de oxigen pentru aceasta industrie a k-dramelor in tematici cat mai apropiate de cele ale serialelor americane, cu putina fictiune, cu putin sf, cu viata de politist, cu elemente supranaturale, domenii aproape deloc abordate in perioada de glorie a k-dramelor cand povestile romantice si cele plasate in decoruri istorice cucereau audienta fara nici un efort. Rezultatul se vede in ratinguri si in comentariile din mediul online, multi exprimandu-si neincrederea in povestile ce stau la baza unor astfel de seriale, ezitand sa le vizioneze de la bun inceput. Poate ca problema industriei k-dramelor nu sta in faptul ca a ajuns sa copieze tematici occidentale tot mai epatante, sau ca scenaristii scriu la comanda a ceea ce producatorii vor (serialele pot costa oricat de mult si pot fi realizate inclusiv la standardele de calitate ale unor productii internationale de marele ecran – cu 9 milioane dolari se puteau face cel putin 2 filme de lungmetraj de calitate); in momentul de fata, e evident ca interesul pentru k-drame a scazut serios din cauza in primul rand a calitatii scenariilor, dar si a piedicii pe care industria de entertainment si-a pus-o de una singura, in special generatia tanara orientandu-se mult spre show-urile tv, ce au explodat in Coreea ca de altfel in intreaga lume. Aceleasi televiziuni care comanda si difuzeaza serialele tv finanteaza show-uri cu intreceri intre echipe din diverse domenii (muzica, culinare, sportive etc) ce devin mult mai atractive, ce costa mai putin si in care, ce sa vezi, gasesti ca protagonisti tot vedete din lumea muzicii, filmului, a serialelor de televiziune… Desi nimeni nu doreste sa piarda, e evident ca la un moment dat publicul va decide. Si, din pacate, mai mult ca sigur serialele de televiziune vor trebui sa faca pasul inapoi, in momentul in care nu vor mai fi o afacere rentabila… Pana atunci nu ramane decat sa ne mai bucuram putin de imaginatia scenaristilor si de tematici inedite pentru serialele coreene, chiar daca ratingurile lasa uneori de dorit (“Are You Human ?” nu a reusit sa cucereasca audienta dupa prima saptamana, primele 4 episoade nefiind reflectate in topul celor mai vizionate emisiuni sau seriale difuzate in orele de prime-time).

Genghis Khan (2018) – legenda întâlneşte istoria într-o poveste ineditã despre Temujin ! 10 Jun 2018 9:25 AM (6 years ago)

Regizorul chinez Hasi Chaolu debuta in 2006 cu productia “The Old Barber”, cu care castiga 4 premii pentru regie. Iata ca la 12 ani distanta, i se incredinteaza un proiect important, “Genghis Khan”, produs de celebrul Jean-Jacques Annaud (cel care in 2015 lucra la o alta productie a carei actiunea avea legatura cu Mongolia, “Wolf Totem”). Filmul trebuia sa aiba premiera in China de Craciun, dar aceasta a fost amanata pana la sfarsitul lui aprilie in acest an pentru a se permite echipei de la post-procesare sa finalizeze cum trebuie munca la efectele vizuale. Filmul nu a reusit sa de-a lovitura la box-office-ul chinezesc, obtinand doar 6 milioane de dolari incasari, insa ca realizare avem parte de un spectacol vizual superb, fie ca vorbim de decoruri, fie de scenele de lupta. Titlul filmului este oarecum nepotrivit, deoarece scenariul insista pe perioada copilariei si tineretii sale, cand numele lui era Temujin, inainte de a deveni cuceritorul stralucit si temut de o lume intreaga sub numele Ginghis Han. Rolul lui e interpretat cu succes de William Chan (32 de ani), cantaret si actor chinez aflat la cel mai important rol al carierei de pana acum, in timp ce rolul sotiei lui Ginghis Han, Borte, e interpretat de Lin Yun, nimeni alta decat protagonista mega-succesului “The Mermaid”, ce va aparea anul viitor in “The Mermaid 2” tot in rolul sirenei. Rolul negativ ii revine veteranului Hu Jun, care a aparut alaturi de William Chan si acum 4 ani in productia “As The Light Goes Out”.

Legenda spune ca la porunca a 99 de Tengri – zei ai mitologiei mongole – se naste un lup cenusiu pe nume Cina, care impreuna cu un cerb alb binecuvanteaza stepa, aparand populatiile nomade. Regele Iadului, insa, ravneste la stapanirea lumii umane, astfel ca incearca sa profite de faptul ca o data la 900 de ani, Poarta Iadului se poate deschide, pentru a navali in luma oamenilor si a pune stapanire pe ea, in scopul unificarii celor trei lumi: subterana, terestra si celesta. Urmasul lupului cenusiu, Luptatorul de Aur Cina, reuseste sa opreasca invazia fortelor intunericului cu ajutorul Stindardului Soledin, Regele Iadului fiind nevoit sa se retraga inapoi in adancurile Pamantului, portile Iadului fiind pecetluite. Peste 900 de ani, insa, ciclul se repeta, si o noua oportunitate se iveste. E vremea in care in stepa se naste Temujin, fiul unui razboinic neinfricat…

“Genghis Khan” e o fantezie ce foloseste istoria ca pretext. Clasificarea filmului in genul “Biografic” cum apare pe cunoscutul site imdb e total eronata, singurele elemente biografice din film fiind numele protagonistilor povestii si cateva lucruri cunoscute de toata lumea despre copilaria si tineretea lui Temujin, viitorul Ginghis Han (cheagul de sange cu care se naste in mana, dragostea pentru Borte si casatoria cu aceasta la 16 ani, pierderea tatalui). De altfel, inca e la primele cadre regizorul incearca sa indice faptul ca vom asista la o fantezie, povestea pornind de la un mit care, treptat, e integrat in istoria reala cu ajutorul anumitor simboluri (lupul cenusiu, calul, stindardul Soledin). Nu asistam la un film istoric, astfel ca amatorii acestui gen vor fi crunt dezamagiti cand vor vedea tot felul de creaturi diabolice desprinse parca din trilogia Stapanul Inelelor (flagranta si intentionata asemanarea acestora), care isi au regatul undeva in apropierea stepei mongole, intrand in conflict cu razboinicii stepei. E fascinant cum a reusit regizorul sa integreze cele doua planuri – imaginar si real – intr-o poveste in care in prim plan stau simbolurile mongole, valorile pretuite de locuitorii nomazi ai stepei de odinioara. Dincolo de tot ceea ce e spectaculos sau superficial, regasim principiile fundamentale de viata ale mongolilor, armonia cu natura, respectul pentru celelalte fiinte acestei lumi (caii ce sunt pusi mai presus chiar decat oamenii, sau cainii), respectul pentru valorile familiale, traditie si stramosi la o “natiune” care, nu trebuie sa uitam, in vremurile lui Ginghis Han a fost una nomada. Povestea filmului e captivanta, originala si plina de imaginatie, insa acest gen de scenarii au succes doar daca aduc in prim plan un fapt istoric sau mitologic mai putin cunoscut publicului larg. In cazul de fata a fost o decizie indrazneata o asemenea ecranizare in care personalitatea lui Ginghis Han e trecuta in plan secund sau e doar usor schitata, pentru a lasa loc fanteziei, desfasurarii unui mit. Per ansamblu un film cu o idee interesanta, intr-un decor – cel al stepei linistite, unde timpul pare a incremeni in loc in ciclul anotimpurilor – cel putin contrastant cu intensitatea scenariului, cu elemente grafice ce le-am mai vazut in alte productii de succes internationale, ce creioneaza personalitatea celui ce avea sa ramana in istorie drept cel mai mare cuceritor de pe continentul asiatic si pe care il vedem zugravit doar in tuse pozitive. O delectare pentru amatorii de fantezii, “Genghis Khan” a starnit controverse in China, un grup vocal de reprezentanti ai populatiei Han chemand la boicotarea filmului. Motivul il constituie faptul ca Ginghis Han si urmasii lui au ucis milioane de chinezi de etnie Han (grupul etnic majoritar al Chinei) in timpul cuceririi si stapanirii mongole in China. Acest boicot si comentariile negative aparute ulterior pe internet despre acest film au fost principalul motiv pentru care o productie atat de bine realizata a avut incasari atat de mici la box-office. Dincolo de toate aceste aspecte, filmul ramane o fantezie agreabila, nu o productie istorica, deci tot acest scandal e complet artificial.

Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Sion Sono va regiza primul film vorbit integral în englezã 8 Jun 2018 7:37 AM (6 years ago)

Ajuns la 56 de ani, “copilul teribil” al cinematografiei japoneze, Sion Sono, va debuta la Hollywood. Avand mai mult de 50 de filme regizate la activ, e oarecum suprinzator faptul ca pana in prezent acesta nu a regizat nici o productie vorbita integral in limba engleza. Acest lucru se va schimba curand, iar primul film vorbit in engleza al lui Sono va marca o colaborare cu nimeni altul decat starul hollywoodian Nicolas Cage. Filmul se va numi “Prisoners of Ghostland”, iar Cage va juca un criminal numit, ironic, Eroul. Conform scenariului filmului, Eroul e trimis sa salveze o fata rapita ce a disparut intr-un univers supranatural intunecat. Acesta trebuie sa rupa un blestem diabolic ce tine captiva fata si sa scape de stafiile misterioase ce stapanesc Taramul Fantomelor. Dupa cum se anticipeaza, va fi vorba de un amestec furtunos de elemente orientale si occidentale de frumusete si violenta, care se asteapta sa atraga multi amatori ai genului in salile de cinema.

In ultimii ani, Sion Sono a abordat tematici tot mai diversificate, iar in 2016 a fost prezent la TIFF, unde organizatorii au realizat o retrospectiva cu 10 filme exponentiale ale acestuia. Fascinat de Transilvania, acesta a filmat in aici o miniserie cu vampiri, care in acest an a fost prezentata in premiera in Romania la editia recent incheiata a festivalului clujean.

Ramane de vazut ce succes va avea productia americana pe care o va regiza in premiera. Pana in prezent, cel mai de succes film al lui Sion Sono de la box-office a fost “Shinjuku Swan” (undeva la 10 milioane dolari incasari), majoritatea productiilor sale fiind independente, realizate cu bugete reduse si prezente mai tot timpul la cele mai importante festivaluri internationale de film. Un lucru e sigur: Sono e unul din cei mai imaginativi regizori ai zilelor noastre, surprinzand constant prin subiectele extreme abordate, astfel ca nu ne putem astepta decat la o surpriza de la aceasta productie. Sa speram ca va fi una placuta.

No Boys, No Cry (2009) – Ha Jung-woo într-o coproducţie coreeano-japonezã mai puţin cunoscutã 3 Jun 2018 9:20 AM (6 years ago)

Hyeong-gu (Ha Jung-woo) nu are una din cele mai de invidiat existente. Parasit de mic de mama lui, o cantareata intr-un bar, ce alege sa il ia in grija pe fratele lui bolnav, Hyeong-gu a adoptat de un interlop si crescut cu raceala. In relatia cu acesta i se adreseaza cu termenul “seful”, niciodata cu cel de “tata”, dovada ca familia pierduta in copilarie e o rana deschisa ce nu s-a vindecat inca. Intre timp, seful lui a dat lovitura in Japonia, unde si-a mutat afacerile ilegale, astfel ca Hyeong-gu face tot felul de comisioane pentru acesta, aducand marfa de contrabanda pe mare, din Coreea in Japonia, cu o barca ponosita, riscandu-si libertatea la fiecare misiune. Insa e multumit, pentru ca in acest mod reuseste sa puna deoparte ceva banuti si imbina utilul cu placutul, fiecare revenire in Japonia insemnand totodata si relaxare. In Japonia il cunoaste pe Toru (Satoshi Tsumabuki), mana dreapta a sefului sau, care mereu il intampina cu o coreeana stangace si-i preia marfa de contrabanda. Lucrurile se precipita cand in timpul unei misiuni, Hyeong-gu e atacat pe mare de o “sirena” si pierde pretioasa oala cu kimchi adusa din Coreea pentru seful sau. Toru ii salveaza pielea, si din acel moment intre cei doi se infiripa o prietenie, ce va fi pusa curand la incercare, lui Hyeong-gu incredintandu-i-se o misiune… speciala.

Filmul regizorului Kim Young-nam, “No Boys, No Cry”, e o coproductie coreeano-japoneza ce are la baza scenariul scris de japoneza Aya Watanabe, nimeni alta decat scenarista productiei “Josee, The Tiger and the Fish” (2003) si a celebrului serial japonez “Carnation”, biografia legendarei creatoare de moda Itoko Ohara. Productia a avut la dispozitie un buget de 2 milioane de dolari, mult prea mare pentru ceea ce a rezultat intr-un final, insa probabil costul filmarilor facute in Japonia (in cea mai mare parte) si in Coreea au solicitat un buget atat de “ridicat”. In special ca nu vorbim de un film comercial spectaculos, ci de o drama artistica total atipica peisajului cinematografic coreean, ce se apropie mai mult de specificul cinematografiei japoneze. In rolurile principal eave doi actori de top ai Japoniei si Coreei, aflati in doua momente diferite ale carierelor lor. Pe de o parte il avem pe Satoshi Tsumabuki, un star cunoscut al filmului japonez la data filmarilor, cu o multime de filme cunoscute si de succes la activ, precum “Josee, the Tiger and the Fish”, “Snowy Love Fall in Spring”, “Tears for You”, “Dororo” sau “Pandemic”, actor care pentru acest rol a invatat coreeana si chiar a rostit fara dublaj cateva replici in coreeana (un lucru destul de rar ca un actor japonez sa invete coreeana, de obicei fiind valabila viceversa). Pe de alta parte il avem pe coreeanul Ha Jung-woo, care desi aparuse pana atunci in mai multe filme fara prea mare succes la public, cu un an in urma s-a remarcat in neasteptatul succes “The Chaser”. In acelasi an cu “No Boys, No Cry”, Ha Jung-woo era distribuit in “Take Off”, filmul care se poate spune ca i-a schimbat statutul in vedeta de prim rang a filmului coreean, de atunci pana in prezent aparand intr-o multime de succese de box-office. In Coreea, filmul a fost un esec de box-office, ruland in doar 58 de cinematografe, insa nu e un film care sa umple salile, latura lui comerciala fiind estompata.

“No Boys, No Cry” – un titlu ce parafrazeaza celebra melodie “No Woman No Cry” a lui Bob Marley – debuteaza ca un thriller de actiune ce se transforma – in ciuda intrigii aparent captivante – intr-o puternica drama de familie. Scenarista japoneza a stiut sa radiografieze viata personala a fiecarui personaj in parte implicat in poveste, analizandu-l atat pe Toru – un gangster marunt, aparent inofensiv, aflat in slujba sefului Bo-gyung – cat si pe Hyeong-gu, omul cu comisioanele, ce-i aduce tot timpul sefului Bo-gyung kimchi din Coreea de la sora acestuia, fara a realiza ca e de fapt un simplu obiect in afacerile cu contrabada ale acestuia. Sau poate ca realizeaza asta, insa se complace in aceasta situatie, incalzit fiind de cuvintele sefului sau, care il considera ca un “fiu mai mare”. Scenarista ii surprinde pe cei doi din ipostaza de simpli colegi de contrabanda pana la cea de stalpi ai familiilor lor, cu toate ca pentru Hyeong-gu tocmai o familie e lucrul de care duce cel mai mult lipsa (totusi, in ciuda situatiei familiale precare, acesta se va considera in continuare stalpul familiei sale pierdute in copilarie, sperand ca va veni ziua in care isi va revedea mama ce l-a abandonat in copilarie, pentru care si strange de altfel toti banii ce-i castiga). Cele doua personaje principale sunt situate la periferia societatii, ca statut si educatie, astfel ca devin simple instrumente in afacerile banoase ale sefului lor. Totul pana cand acestia incep sa-si constientizeze statutul si sa nu se mai impace cu acesta, viata personala a fiecaruia fiind cea care ii va apropia si-i va transforma in parteneri, fie si doar pentru un karaoke in piata publica. Povestea in sine e simplista (ca toate povestile filmelor japoneze) si pe alocuri plictisitoare deoarece e concentrata in jurul apropierii treptate a celor doi, pana la transformarea lor in prieteni, fiind pigmentata cu putina munca de investigatie. Ce e de remarcat la film e modul in care e explorata familia din perspectiva fiecaruia: Hyeong-gu nu mai are o familie, tanjeste dupa una, fiind marcat de trauma de a fi fost abandonat de mama in copilarie si crescut de un gangster ce se substituie mamei si-l hraneste cu iluzii. Pe de alta parte, pentru Toru, familia e o povara, tocmai pentru ca se vede fara voia lui un stalp al familiei bun doar sa aduca bani in casa pentru operatia nepotului sau, fara a indrazni sa-si intemeieze propria familie, martor fiind la esecul surorii sale, ce se prostitueaza pentru bani si care isi neglijeaza copilul grav bolnav. Povestea lenta va evolua spre un final tragic, neasteptat de intunecat si realizat in pur stil coreean, metaforic, ce nu poate decat sa impresioneze. Fara multe rasturnari de situatie, dar plin de profunzime si realism in redarea dramei personale a protagonistilor, “No Boys No Cry” nu are impactul la public pe care il au filmele comerciale coreene, insa cand ajungi la capatul calatoriei realizezi ca e un hybrid coreeano-japonez (aproape) artistic impresionant, cu doi actori excelenti (ciudat parul roscat al lui Ha Jung-woo…), bine filmat si cu o coloana sonora de calitate. Merita vazut cu siguranta !

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Mischievous Kiss 2: Love in Tokyo (2015) 2 Jun 2018 10:15 AM (6 years ago)

“Mischievous Kiss” este un serial japonez despre, cu si pentru tineri (si nu numai). Are doua sezoane cu un episod special intre ele, primul sezon fiind difuzat in anul 2013, iar anul urmator sezonul 2, urmarind aceleasi personaje timp de sase ani. J-drama a fost difuzata de postul Fuji Tv, episodul special care face legatura intre cele doua sezoane numindu-se “Love in Okinawa”. Serialul face parte din categoria romantic-comedie, al doilea sezon avand 16 episoade. Serialul preia numele anime-ului din 2008 care a stat la baza scenariului pentru serial, “Itazura na Kiss”. In Coreea deja se realizase o k-drama in 2010 cu aceeasi tema, “Playful Kiss”, avandu-i protagonisti pe Jung So-min si Kim Hyun-joong.

In sfarsit, dupa atatea incertitudini, Irie Naoki si Kotoko se casatoresc si isi petrec scurta luna de miere in Okinawa, unde au parte de fel de fel de intamplari haioase, unele starnind gelozia lui Kotoko, altele punandu-le la incercare trainicia relatiei. Intorsi in Tokyo, sunt intampinati cu o mare surpriza, trezindu-se intr-o casa mare in care sa incapa toata familia. Cei doi incep o noua viata ca tineri casatoriti, desi Kotoko inca nu este pe deplin ancorata in obligatiile care ii revin unei tinere sotii, starnind hazul soacrei sale si criticile acide ale proaspatului ei cumnat. Mama lui Irie vine cu propunerea ca cei doi sa-si inregistreze casatoria, prilejuind extazul lui Kotoko si raspunsul bosumflat al lui Irie, care crede ca nu este inca pregatit pentru acest lucru, si ca atare nu mai vine o lunga perioada acasa, spre disperarea sotiei lui care in toate incercarile de a lua legatura cu Irie se loveste mereu de refuzul acestuia. Misterul se va rezolva cand ea devine eroina unui anime, facand-o fericita si multumita, traind ca intr-un vis alaturi de sotul pe care il adora. Totusi, la un moment dat, isi da seama ca toti cei din jurul ei sunt ocupati cu fel de fel de activitati si incepe sa se intrebe daca se multumeste cu statutul de sotie sau mai doreste sa faca si altceva. O greseala o aduce in cabinetul unui medic si atunci are o revelatie: va deveni infirmiera, si astfel isi va ajuta sotul si va fi alaturi de el si la serviciu. In episoadele care urmeaza este descrisa lupta pe care o duce Kotoko pentru a deveni ceea ce isi doreste, dar si piedicile si incercarile aparute in calea ei.

Lee Soon-jae – un model de modestie şi cunoaştere 31 May 2018 9:59 AM (6 years ago)

“Rolurile principale si cele secundare sunt la fel de importante cand vine vorba de actorie”, spunea actorul Lee Soon-jae intr-un interviu recent. Au trecut 62 de ani de cand actorul a debutat, timp in care s-au adunat peste 200 de filme si emisiuni TV. Desi unii carcotasi spun ca ar trebui sa lucreze mai rar din cauza varstei, Lee Soon-jae este foarte ambitios, reusind in 2017 sa obtina un alt rol in “Stand By Me”, rol pentru care actorul nu a fost platit.

“Lucrand la atatea filme, emisiuni TV si piese de teatru, se vede ca m-am obisnuit sa lucrez mereu. Lucrand la ‘Stand By Me’, mi s-a mai intamplat uneori sa imi curga sange din nas, probabil din cauza concentrarii si a noptilor de filmari. Nu e mare lucru, insa. Cred ca este de bun simt sa ai parte de acelasi tratament de care au si ceilalti colegi de platou, nu sa profiti de experienta ta si sa fii tratat preferential.”

Impartasind din experienta sa in actorie, actorul spunea ca “daca o scena este importanta intr-un proiect, fie film sau teatru, este ceva esential pentru un actor, chiar daca e cea mai scurta scena din tot proiectul.”

Lee Soon-jae se gandeste ca fiecare film sau emisiune TV la care lucreaza ar putea fi ultimul sau proiect, din cauza varstei. “Nu am vreun regret in cariera de actor pentru ca am stiut ca nu va fi usor de la inceput. Am 82 de ani si am jucat in toate genurile. Voi continua sa-mi gasesc de lucru pentru ca ma simt cel mai fericit atunci cand joc.”

Incepandu-si cariera inca din studentie, Lee Soon-jae a devenit cunoscut alaturi de alti actori, fiind printre initiatorii productiilor de teatru amator studentesc din Coreea de Sud. Mai tarziu a jucat mai mult in filme in perioada anilor 1960-1970, dupa care a preferat sa joace in seriale TV precum “Live As I Please”, “Pungwoon”, “What Is Love” si “Hur Jun”. Interesant este ca din 1992 pana in 1996 actorul a fost ales sa faca parte din Adunarea Nationala a Coreei de Sud, in 1996 renuntand, descriind climatul politic ca “prea sec” pentru gustul sau.

Este profesor la Universitatea Sejong, profesor emerit la Universitatea Gachon si directorul Academiei SG.

In 2007, devenit un distins si veteran actor, reuseste sa-si asigure popularitatea si printre cei tineri, jucand in serialul de comedie “Unstoppable High Kick!”. O anume scena a amuzat audienta mai tanara, jucand un bunic mai ferm si foarte strict care descopera cateva filme porno in timp ce umbla prin computerul unui nepot si este prins in timp ce se uita la ele. Scena a devenit virala pe internet si actorul a fost foarte mandru cand chiar nepoata lui i-a cerut autograful pentru prietenii ei. “Nici macar in cea mai buna perioada a mea, nepoata nu mi-a cerut asa ceva.” Desi serialul nu avea superstaruri in distributie, a reusit sa obtina rating-uri mari, fapt atribuit scenelor comice jucate perfect.

Lee Soon-jae este actorul care a jucat rolul Willy Loman din “Death of a Salesman” a lui Arthur Miller in trei perioade diferite de timp, prima fiind in 1978, perioada in care unele replici erau de neinteles pentru societatea acelei vremi. “Societatea noastra s-a dezvoltat si reusim, in final, sa intelegem total acele dialoguri. Asta e frumusetea cand lucrezi la capodopere precum piesele lui Miller. Simt o satisfactie si regret in acelasi timp, pentru ca am atins o noua viziune, am o perspectiva noua asupra acelorasi lucruri, dar si pentru cele pe care urmeaza sa le descopar.”

In 2013, postul tvN lansa emisiunea de divertisment “Grandpas Over Flowers”, titlul fiind o parodie a celebrei manga “Boys Over Flowers”, sub indrumarea regizorului Na Young-seok, care a devenit celebru cu emisiunea “1 Night 2 Nights”. Sfidand industria de divertisment concentrata pe tineret, emisiunea are in prim plan patru actori veterani la varsta de 70 de ani, Lee Shin Goo, Park Geun-hyun si Baek Il-seob, alaturi de celebrul actor Lee Seon-jin, care calatoresc alaturi de Lee Soon-jae prin Franta, Taiwan si Spania, emisiune care a avut un mare succes.

Cu zeci de premii la activ, Lee Soon-jae nu se da batut la 82 de ani si inca mai cauta proiecte la care sa lucreze in viitor.

Eternal First Love (2010) – o primã iubire eternã cu aromã… napoletanã 27 May 2018 9:26 AM (6 years ago)

“Eternal First Love” (2010) e filmul de debut pe marele ecran al regizorului Yoshinori Muratani, care a mai regizat sporadic cateva seriale de televiziune japoneze incepand cu anul 2002. Povestea, scrisa de Shuhei Kamimura, e o fantezie romantica ce are in rolurile principale actori cu precadere vazuti in seriale tv si populari in aceasta bransa, precum Saki Aibu (“Rich Man, Poor Woman”), Takashi Tsukamoto (“Holiday Love”) sau Daisuke Maki (membru al formatiei j-pop EXILE). Desi filmul nu debuteaza in cel mai fericit mod cu putinta – se vede faptul ca regizorul a lucrat pana acum la productii pentru micul ecran -, daca reusesti sa treci de primul sau sfert cu bine, vei fi total acaparat de poveste, mai ales ca scenariul are o desfasurare destul de asemanatoare cu cea dintr-un succes de acum multi ani – “Be With You” (2004), (refacut in acest an de coreeni cu acelasi titlu, cu Son Ye-jin si So Ji-sub in rolurile principale). Pe parcurs, vom vedea evenimentele povestite in doua unghiuri de vedere, ceea ce ne schimba perceptia asupra evolutiei evenimentelor, surprinzandu-ne in mod placut. “Eternal First Love” contine un amestec de elemente generice care de cand lumea caracterizeaza filmele si mai ales serialele japoneze, mai simplu numite clisee, precum pierderea memoriei, coincidente, chestiuni misterioase ce tin de suflet, elemente culinare. Le-am mai vazut in sute de filme si seriale nu doar japoneze, ci din intreaga Asie de Rasarit. Nici interpretarea nu este una care sa te atraga prea mult, in special protagonistul Daisuke Maki fiind uneori prea teatral si lipsit de carisma specifica unui actor principal. Dar in ciuda acestor lucruri, filmul reuseste sa-ti atraga atentia prin farmecul sau aparte, prin acea bucatica de Napoli adusa in inima Japoniei, odata cu romantismul meleagurilor mereu insorite mediteraneene. Dar poate cea mai mare calitate a acestui film este ca reuseste sa transmita emotia unor trairi sincere a doi prieteni de o viata pe care soarta ii pune la incercare, regizorii japonezi avand un talent unic de a propaga in sufletele spectatorului acele lucruri profunde si nu intotdeauna exprimabile in cuvinte care incoltesc in mintea si inima celor indragostiti.

Un film simplu, emotionant si ofertant pentru toti iubitorii povestilor romantice, ce merita savurat indiferent de varsta.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de Elenas – Asia Team Romania – pentru asiacinefil.

Interviu cu Jung Bum-shik, regizorul celui mai de succes horror coreean din 2003 încoace 25 May 2018 9:34 AM (6 years ago)

Mentionat ca unul din cele mai inspaimantatoare sapte locuri de pe planeta de catre cei de la CNN, azilul Gonjiam este locatia multor povesti de groaza de cand toti pacientii sai au murit intr-o sinucidere colectiva, iar directorul spitalului a disparut. Cei ce administreaza un canal video unde se pot viziona filmulete de groaza numit “Horror Times” decid sa adune o echipa de sapte oameni pentru a gasi adevarul din spatele acelor povesti. Cel mai recent film al lui Jung Bum-shik, “Gonjiam: Haunted Asylum” a vandut doua milioane de bilete in doar trei saptamani de la lansare. Este filmul de groaza cu cele mai mari incasari din 2003, cand “A Tale of Two Sisters” facea istorie. Mai multe documentare de groaza care satirizau filmele horror au fost facute si inainte, precum “The Blair Witch Project” si “Paranormal Activity”, dar “Gonjiam: Haunted Asylum” este unul unic datorita folosirii internetului si a faptului ca audienta poate cu adevarat sa “experimenteze” groaza. Dupa “Epitaph” din 2007 si “Horror Stories” din 2012 regizorul aduce in prim plan un alta productie (de aceasta data cu buget redus) de groaza.

I: Ce te-a facut sa regizezi “Gonjiam: Haunted Asylum”?
R: Mi-a placut ca pot crea o fictiune pornind de la o locatie care exista cu adevarat. Am fost atras de ideea de a filma un film diferit si nou.

I: Cum ti-a venit ideea conceptului de live streaming?
R: Cred ca mi-a venit natural pentru ca ideea de live streaming a devenit o obisnuinta. Dar nu eram sigur daca ar fi parut realist. In timp ce lucram la scenariu, am citit la stiri ca un club de curse care a filmat si urcat filmuletul pe o platforma online a facut 100 000 de dolari din aceasta. Dupa ce am citit stirea am fost convins ca un show live streaming filmat pentru bani ar fi ceva realistic.

I: Intr-o scena apare un cosciug cu o gaura la nivelul pieptului, o papusa care se misca si o camera cu apa deasupra si dedesubt. Ai folosit vreo referinta pentru aceste spatii si recuzite?
R: Cosciugul are ca referinta un echipament de tortura folosit in perioada ocupatiei japoneze, iar ideea papusii miscatoare pur si simplu mi-a venit in cap. Camera 402 este un loc misterios care nu a mai fost vizitat. Este introdus in film de trei ori si m-am gandit cum as putea sa-l fac sa para si mai grotesc. Dupa ce am incarcat camera cu recuzita, am observant o mica gaura in tavan si am decis sa o umplem cu apa cu ajutorul graficii pe calculator. Apoi mi-a venit ideea sa schimb camera de fiecare data cand este aratata. Pentru ca am luat in considerare bugetul, nu am indraznit sa ma gandesc sa umplu podeaua cu apa, dar managerul productiei a spus ca ar fi mai bine daca am pune apa si pe podea. Am fost de acord cu el imediat si am putut sa obtinem designul final al spatiului cu apa dedesubt si deasupra.

I: Au fost folosite multe camera de filmare si unghiul de filmare s-a schimbat foarte des. Presupun ca editarea a fost foarte dificila. Care au fost prioritatile tale la editare?
R: In primul rand, tempo-ul si ritmul. In al doilea rand, mentinerea suspansului si a tensiunii. Pe locul trei, adaugarea unui anumit numar de scene fixe si de unghiuri largi de filmare pentru a reduce senzatia de ameteala fara a diminua tensiunea. Aceste trei planuri au fost cele mai importante.

I: Planuirea miscarilor camerei a fost dificila. Cum ai hotarat sa distribui scenele care sa fie filmate de actori si cele care au fost filmate de echipa de filmare?
R: Au fost patru tipuri de filmari folosite pentru film; scenele filmate de actori, filmari ale chipurilor lor si ale punctelor lor de vedere filmate cu camerele atasate de corp si filmarile tip CCTV care aratau spatiul din jurul personajelor. In afara de numarul mic de filmari CCTV, toate filmarile au fost facute de actorii care au fost instruiti si au urmat planul nostru. Vreau sa le multumesc pentru asta.

I: Un film care exploreaza locatii si este filmat din perspectiva personala ar fi potrivit pentru VR (Realitatea Virtuala). Intentionezi sa filmezi un film de groaza VR?
R: Cred ca oamenii se uita la filmele astea pentru experienta. De asta sunt interesat de formate care ar putea accentua experienta. De fapt, mi s-a propus sa filmez un astfel de film.

I: Filmul a fost vandut in 47 de tari. Acest gen este unul bine cunoscut in afara Coreei, dar multi profesionisti ai filmului au fost interesati de “Gonjiam”. De ce?
R: Oamenii nu se asteapta la ceva nou de la acest gen de film, dar acesta este un film de groaza ce merita experimentat. Mai mult, cred ca imaginea si sunetul au avut un rol imens in captarea interesului.

I: In afara de “Casa Amor; Exclusive for Ladies” (2015) toate filmele tale au fost de groaza. Ai vreun motiv pentru alegerea asta?
R: La filmul meu de debut, “Epitaph”, chiar daca a fost unul de groaza, m-am axat pe valoarea estetica. Se pare ca am ales bine si am devenit cunoscut; timpurile s-au schimbat si audienta vrea filme mai incitante. In filmele de groaza, pentru ca nu se poate prezice ce te va speria, audienta trebuie sa fie mereu atenta la ecran. Cat timp exista elementul de “frica” pentru a convinge investitorii si audienta, esti liber sa experimentezi estetic sau altfel. Cred ca asta e ce ma atrage la aceste filme. Si ma bucur sa lucrez la editare si sunet, la ce tine audienta lipita de scaune.

I: Ce fel de filme vrei sa faci?
R: Filme care sa multumeasca investitorii, audienta si pe mine.

I: Un nou proiect?
R: Va fi un film de groaza, dar s-ar putea duce si catre alte genuri. Pregatesc ceva mai amplu.

Samui Song (2017) – un nou thriller noir realizat de cel mai celebru regizor thailandez din toate timpurile 23 May 2018 11:48 AM (6 years ago)

“Samui Song” e cea mai recenta realizare a celui mai premiat si cunoscut regizor thailandez din toate timpurile, Pen-Ek Ratanaruang, cunoscut pentru filme precum “Last Life in the Universe”, “Invisible Waves”, “Ploy” sau “Nymph”. Desi nu se ridica la nivelul anterioarelor sale succese (a avut parte doar de o nominalizare), productia s-a bucurat in mare parte de critici pozitive, avand obisnuitele accente noir din “Last Life in the Universe” si “Invisible Waves”, drama si misterul exploatat prin intermediul imaginilor intunecate fiind specialitatile de casa ale lui Ratanaruang. De aceasta data filmul sau e mult mai indraznet raportat la alte productii specifice cinematografiei thailandeze traditionaliste (ca si societatea thailandeza de altfel), introducand tematici variate, unele chiar tabu, precum dragostea interrasiala, influenta sectelor religioase in viata societatii thailandeze, elemente ce tin de cultura clasei de varf din societate sau relatia intre doua persoane de acelasi sex. Productia e dominata de o atmosfera misterioasa si periculoasa, fiind construita in jurul unei casnicii ce scartaie intre o localnica si un strain (francez) stabilit in Thailanda. Ratanaruang, care a scris si scenariul filmului, a declarat ca acesta e compus din fragmente de povesti inspirate din fapte reale, fiind curios sa exploreze fenomenul mariajelor mixte din Thailanda, ce nu sunt tocmai o nouatate in peisajul autohton. Titlul filmului – “Samui Song” – nu prea are la prima vedere legatura cu subiectul, nu se specifica nici un moment la ce se face referire. In realitate, “cantecul” la care face referire este o metafora la viata lipsita de griji de pe insula Koh Samui, unde personajul principal ajunge sa-si gaseasca linistea intr-un respiro necesar – sau mai bine zis intr-o incercare de restartare a vietii sale. In rolul principal o revedem pe actrita Layla Booyasak, ce a aparut si in succesul din 2003 “Last Life in the Universe”, dar si pe actorul francez David Asavanond (ce a aparut si in “The Protector”), un vorbitor fluent de thailandeza, tatal sau fiind un francez cu origini pe jumatate thailandeze.

[REZUMATUL ACESTUI FILM ESTE DISPONIBIL DOAR MEMBRILOR COMUNITATII ASIACINEFIL]

Bine realizat pana in ultimul sau sfert, “Samui Song” e o drama plina de mister si tensiune despre o casniciei mincinoasa, cladita pe baza unui contract ce legitimeaza, de fapt, necesitatea primara de bani a unei femei ce are tot ce-si doreste, mai putin iubire. Vi e celebra, apare in telenovele, are bani, haine scumpe si un sot cu “punga groasa” mult mai in varsta decat ea. Pana intr-o zi cand realizeaza ca nu aceasta e viata pe care si-o doreste, dar se trezeste in lanturile acestei casnicii. Sotul ei, Jerome, e pasionat de olarit si adept al unei secte religioase bizare, al carei cap – numit “Cel Sfant” – nu ezita sa abuzeze sexual tinerele sectante naive. In realitate, Jerome are un comportament deviant, neezitand sa isi abuzeze fizic sotia si sa o ofere pe tava Celui Sfant in scopul obtinerii unor beneficii. Lucrurile se schimba cand in viata lui Vi apare pe neasteptate Guy, un individ ce ii propune un plan practic dar la fel de bizar ca gandurile sotului ei. Toate aceste personaje sunt construite de regizorul scenarist fara a investi prea mult in latura sentimentala a lor, ele parand toate lipsite de umanitatea omului obisnuit, condamnate la trairile primare animalice: Vi tine doar la bani, Jerome la perversiunile sale, iar Guy, desi in mod paradoxal pare cel mai uman personaj, caci multa vreme joaca rolul fiului iubitor ce isi ingrijeste cu sacrificii mama grav bolnava, ascunde altceva in spatele aparentei sale umanitati. Cu astfel de personaje aflate undeva la periferia trairilor umane, nu e de mirare ca drama pandeste dupa colt. Ultimul sfert pare un cu totul alt film, rupt aproape total de povestea de pana in acel moment, actiunea mutandu-se pe insula Koh Samui, decorul unde urmeaza sa se desfasoare ultimul act al tragicei povesti. Fara indoiala regizorul ar fi trebuit sa insiste mai mult pe aceasta schimbare de decor si de poveste, si sa lungeasca cu cel putin inca 10 minute filmul, pentru a nu da impresia unui final “pe fuga”, insa una peste alta “Samui Song” e o realizare buna, coerenta, captivanta, realizata cu un buget care in lumea occidentala ar parea derizoriu, ce imbina comercialul cu artisticul de dragul spectacolului, fie el si unul dramatic.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Circle of Atonement (2015) – o dramã despre ispãşire şi iertare, cu Sung Dong-il şi Kim You-jung 20 May 2018 8:56 AM (6 years ago)

Filmul de debut al regizorilor si scenaristilor Lee Dong-ha si Park Eun-kyung, “Circle of Atonement” (cu titlul literal “Secret”) (2015) a marcat primul rol principal intr-un film pentru marele ecran al indragitei actrite-copil Kim You-jung. Cunoscuta din numeroasele roluri din k-drame, unde interpreta personaje istorice feminine in copilaria lor, Kim You-jung reuseste la doar 15 ani (cat avea la data filmarilor) sa faca pasul spre primul un rol principal serios dintr-un film de lungmetraj. A mai avut roluri secundare in comedii romantice sau drame pentru televiziune, dar de aceasta data rolul ei e mult mai profund si mai serios, impresionand prin incarcatura emotionala pe care reuseste sa o transmita prin interpretarea sa. Veteranul Sung Dong-il se afla in fata unuia din cele mai bune roluri din cariera, daca nu poate chiar cel mai bun, personajul sau, un politist ce actioneaza intempestiv si care trebuie sa suporte consecintele propriei fapte fiind atat antipatic cat si simpatic deopotriva. Triunghiul protagonistilor povestii e completat de Son Ho-jun (cunoscut din serialele Mrs. Cop, Blow Breeze sau Go Back Couple), un actor ideal pentru roluri gri si negative, avantajat de aspectul fizic derutant, ce a mai colaborat cu Sung Dong-il in serialul “Reply 1994”, in care a si debutat, in 2013. “Circle of Atonement” nu a rulat decat 2 saptamani in cinematografe, sumele derizorii obtinute la box-office in acest interval (putin peste 300.000 de dolari) determinandu-i pe producatori sa decida limitarea pierderilor prin promovarea filmului in mediul online si pe dvd. Castigurile obtinute de film sunt surprinzatoare, data fiind calitatea productiei si a jocului actorilor, chiar daca scenariul nu este tocmai unul lipsit de clisee.

“Circle of Atonement” e un thriller dramatic construit pe tema clasica a cautarii razbunarii, o cautare care, mai direct decat alte filme de gen, conduce in cele din urma spre cainta si urmarea fireasca a acesteia, iertarea, fara insa a se reusi evitarea consecintelor sale tragice, dupa principiul “Cine sapa groapa altuia…” Scenariul este unul ofertant, chiar daca previzibil inca de pe la inceputuri. Cu fiecare pas inainte al povestii, lucrurile devin tot mai evidente, nu se pastreaza nimic ca surpriza de final, dar cu toate acestea povestea reuseste sa ramana captivanta. Rolul crucial in aceasta privinta le revine actorilor, ce au priza la public si talent cu carul. Sung Dong-il interpreteaza exceptional un politist marcat de o greseala comisa in trecut, macinat de remuscari si dispus sa plateasca toata viata pentru propriul pacat. Este cand amuzant, cand intunecat, insa tot timpul spontan, emanand un sarm inconfundabil. Son Ho-jun e versatil, cand amabil, cand misterios, reusind sa atraga suspiciunile tuturor asupra personajului sau framantat, in timp ce Kim You-jung la randul ei completeaza acest triunghi al personajelor schimbatoare, fiind o fire plina de viata dar care ascunde ceva in spatele inocentei sale aparente. Cum fiecare personaj are ceva misterios, filmul nu isi pierde nici un moment din atractivitate, dovedindu-se o realizare ce merita atentia iubitorilor de thriller-uri dramatice coreene.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Mischievous Kiss: Love in Tokyo (2013) – un serial japonez de succes dupã un anime popular 19 May 2018 10:47 AM (6 years ago)

“Mischievous Kiss” este un serial japonez despre, cu si pentru tineri (si nu numai). Are doua sezoane cu un episod special intre ele, primul sezon fiind difuzat in anul 2013, iar anul urmator sezonul 2, urmarind aceleasi personaje timp de sase ani. J-drama a fost difuzata de postul Fuji Tv, episodul special care face legatura intre cele doua sezoane numindu-se “Love in Okinawa”. Serialul face parte din categoria romantic-comedie, primul sezon avand 16 episoade. Serialul preia numele anime-ului din 2008 care a stat la baza scenariului pentru serial, “Itazura na Kiss”. In Coreea deja se realizase o k-drama in 2010 cu aceeasi tema, “Playful Kiss”, avandu-i protagonisti pe Jung So-min si Kim Hyun-joong.

Aihara Kotoko frecventeaza cursurile liceului Universitatii Tonan, face parte din clasa “F”- denumita si clasa ratatilor -, si este indragostita de trei ani de un coleg, Irie Naoki, care face parte din clasa “A” sau clasa desteptilor. Totusi, Kotoko isi face curaj si isi declara iubirea printr-o scrisoare, martora la curiosul eveniment fiind toata scoala. Cum era de asteptat (desi ea spera intr-o minune) este refuzata cu brutalitate, iar intamplarea e intens discutata si ironizata de toata suflarea scolii. Dupa atata umilinta si rusine, vine totusi si o bucurie: casa la care lucra tatal sau este gata, asa ca se pot muta acolo. Dar in ziua mutarii, cand toate fusesera aranjate in casa, un meteorit cade exact pe acoperisul lor, casa naruindu-se odata cu bucuria si sperantele lor. Isi gasesc adapost la restaurantul pe care il detine tatal lui Kotoko, pana intr-o zi cand un telefon nesperat le aduce o unda de speranta: un prieten de-al tatalui ii invita sa stea la ei pana la rezolvarea situatiei. Ajunsi la adresa indicata, dupa o primire calduroasa, Kotoko face o descoperire socanta: se mutasera in casa parintilor celui care ii respinsese iubirea, colegul ei, Irie Naoki.

Aihara Kotoko (Miki Honoka – protagonista in toate sezoanele) este ocupata aproape tot timpul cu observarea activitatilor scolare ale elevului Irie, neglijandu-si propriile lectii, profitand si de faptul ca incadrarea clasei ei era una inferioara si astfel fara pretentii prea mari; dar se indragosteste de Irie inca de la discursul de incepere a liceului. Desi este refuzata sub pretextul ca “Nu-mi plac fetele proaste”, uita repede umilinta indurata si persevereaza in a-i atrage atentia ingamfatului; firea ei optimista si calda nu lasa loc unei neplaceri de moment sa o abata de la obiectiv. Ea continua sa vaneze locurile in care este Irie, ca apoi sa-si faca si ea aparitia ca din intamplare, lucru care duce de multe ori la situatii hazlii sau penibile, dar cu o candoare de copil merge mai departe. Dupa ce se muta in casa lui, aceste situatii ridicole devin tot mai dese si mai enervante, starnind curiozitatea parintilor si dusmania fratelui mai mic al lui Irie. Hotarata si dorind sa depaseasca eticheta de “elev retardat”, dar si avand ceva de demonstrate, incepe sa invete serios, decoperindu-si destule lacune la toate materiile. Irie va fi cel care ii va ordona si sintetiza material, ca ea sa poata retine cat mai multe cunostinte intr-un timp scurt. Nefiindu-i prea clar daca il iubeste sau il uraste (depindea de ridicolul situatiei in care era pusa), beneficiaza totusi de atentia mamei lui Irie, care o adora si care o vrea ca nora, si care o ajuta si o ghideaza spre inima fiului ei.

Irie Naoki (Furukawa Yuki, va fi, si el, protagonist in ambele sezoane ale serialului) face parte din elita liceului. Destept, vorbeste engleza, sportiv foarte bun, chipes dar ticalos, cum este “dezmierdat” de colege, nu are prieteni, nu-l intereseaza fetele, este categorisit ca tocilar si in general dispretuieste cam tot ce este in jurul lui. Degeaba se agita fetele in jurul lui, el ramane neclintit si pare ca are ca unic tel studiul. Aparitia in casa lui a lui Kotoko il fac nefericit si ii tulbura zona de confort atat de pretioasa pentru el. O ajuta, in preajma examenelor, dar ii impune ca nimeni din scoala sa nu afle ca locuiesc sub acelasi acoperis, fiind mereu arogant, rece si distant. Totusi uneori aceasta armura se fisureaza si ii arata fata umana, sarind in ajutorul ei cand are nevoie, cu riscul de a pierde el ceva, iar firea ei vesela si calda ii va topi aroganta si raceala.

Un personaj inedit si cuceritor in serial este mama lui Irie (Tomomi Nishimura), care o adora pe Kotoko la prima vedere, pentru ca avand deja doi baieti, si-ar dori si o fata, asa ca o primeste in casa ei cu toata dragostea. Cand afla de iubirea fara speranta a fetei pentru fiul ei, face tot posibilul sa ii apropie si este fericita si foarte implicata in a-si atinge scopul, veghind totodata ca nimeni sa nu intervina intre cei doi, si, cu toate ca este mama, este foarte energica si optimista, cateodata putin imatura dar bine intentionata.

Kinnosuke Ikezawa (Yuki Yamada) este coleg cu Kotoko, nici el nu prea stralucit la invatatura, in schimb prieten de nadejde si aparator al fetei de care este indragostit. Il uraste pe Irie si felul lui de a se purta cu Kotoko, uraste firea lui aroganta si indiferenta, si spera ca intr-o zi sentimentele lui Kotoko se vor schimba si ii va vedea inima calda care o asteapta, dar pana atunci ii ramane prieten credincios si confident, caruia ea ii incredinteaza secretele si sperantele.

Ramane sa descoperiti si celelalte personaje si intamplari, unele comice, altele mai putin, vizionand acest serial delicat, care descrie viata tinerilor de liceu cu sperantele lor, emotiile din preajma examenelor care le vor croi drumul de urmat in viata, cu primele iubiri si cautarile tineretii.

Kim Jee-woon regizeazã o nouã versiune a celebrului “Jinroh” 15 May 2018 9:58 AM (6 years ago)

“Inrang”, mult asteptatul film al lui Kim Jee-woon, un remake al celebrului anime japonez “Jinroh: The Wolf Brigade”, si-a incheiat filmarile dupa opt luni. Filmul ii are cap de afis pe Gang Dong-won, Han Hyo-joo si Jung Woo-sung.

Povestea filmului (ce are la baza un scenario original scris de cunoscutul japonez Mamoru Oshii) se petrece intr-un viitor apropiat, intr-o lume in care guvernele Coreei de Nord si Sud sunt pe cale de a se reunifica dupa o separare de sapte ani. Cand demonstratiile tinute de opozantii unificarii devin din ce in ce mai violente, se formeaza o echipa speciala de politie pentru a tine in frau excesele.

Perioada neobisnuit de lunga a productiei urmeaza unei alte perioade la fel de lungi de dezvoltare a proiectului, filmul fiind anuntat pentru prima oara in 2013. Proiectul a fost oprit de mai multe ori pana cand regizorul Kim Jee-woon a revenit in echipa Warner Bros Coreea.

Gang Dong-won a fost vazut recent in filmul politic “1987: When the Day Comes” din 2017 si in “Golden Slumber”. Han Hyo-joo a aparut si ea in “Golden Slumber”, iar Jung Woo-sung a aparut in decembrie in “Steel Rain”. In rolurile secundare joaca Gim Mu-yeol (“Forgotten”, 2017), Han Ye-ri (“A Quiet Dream”, 2016), Hu Joon-ho (“The Merciless”, 2017) si Minho din trupa SHINee.

Cunoscut pentru “A Bittersweet Life” (2005), “The Good, The Bad, And The Weird” (2008) si “I Saw the Devil” (2010), regizorul Kim Jee-woon a regizat in 2016 “The Age of Shadows”, primul film care a fost finantat si distribuit de Warner Bros. Coreea.

Gang Dong-won este Lim Joong-kyung, un combatant veteran al celor mai speciale trupe, ce agonizeaza intre ordinul de a fi un monstru si umanitate, dupa ce asista la moartea unei fete ce facea parte dintr-o secta. Han Hyo-joo este Lee Yoon-hee, sora cea mare a fetei ucise de sectanti. Jung Woo-sung este Jang Jin-tae, seful fortelor speciale de la centrul de antrenament, Han Ye-ri este Goo Mi-kyung, un membru important al sectei si cea mai buna prietena a lui Han Hyo-joo, iar Minho este cel mai tanar din echipa fortelor speciale.

Desi se planuise ca filmul sa aiba premiera in vara lui 2018, tinand cont de timpul necesar pentru post-productie, distribuitorii nu au putut da o data exacta a premierei.

What a Man Wants (2018) – Shin Ha-kyun şi Lee Sung-min, între fidelitate şi relaţii extraconjugale 14 May 2018 8:43 AM (6 years ago)

Lee Byeong-hun (a nu se confunda cu celebrul actor Lee Byung-hun sau cu celebrul regizor al lui “Jewel in the Palace”, Lee Byung-hoon) e un tanar regizor coreean (doar 38 de ani) aflat deja la al patrulea film din cariera, cea mai notabila productie a sa fiind comedia “Twenty” din 2015, ce spunea povestea a trei prieteni din liceu ajunsi la 20 de ani, varsta schimbarilor si optiunilor in viata… De aceasta data regizorul e co-scenarist (la “Twenty” si-a scris singur scenariul), colaborand la povestea noului sau film cu inca doi scenaristi ale caror povesti nu au produs pana in prezent vreun succes rasunator. “What a Man Wants”, dupa cum o spune si titlul, incearca sa raspunda la retorica intrebare “oare ce-si poate dori un barbat de la viata ?” apeland la umor si romantism. Asadar avem in fata o comedie romantica despre mariaje si aventuri extraconjugale, in care capul rautatilor e cuplul de actori Lee Sung-min (“Sori: Voice from the Heart”, “Real”, “Broken”) – Shin Ha-kyun (“The Villainess”, “Running Man”, “The Devil’s Game”). In rolul “victimelor” (a se citi “a sotiilor cuminti si naive”) le revedem pe Jang Young-nam (intr-un rol secundar sters) si pe indragita Song Ji-hye (“A Frozen Flower”, “Codename: Jackal”), la fel de apriga ca in toate rolurile din telenovelele romantice in care a fost distribuita. Rolul de “femme fatale” ii revine actritei Lee El (din recentul serial “A Korean Odyssey”), ce are o prestatie remarcabila. Lansat pe 9 aprilie in cinematografele coreene, filmul s-a descurcat destul de bine pentru genul sau la box-office, avand incasari de 9 milioane de dolari.

Filmul regizorului Lee Byeong-hun e o productie realizata dupa model hollywoodian, departandu-se cu mult de tipicul filmelor coreene de gen. Altfel spus e o comedie romantica cu accente pe alocuri dramatic de realiste despre doua relatii de cuplu mai aparte. Pe de o parte avem cuplul Seok-geun/Dam-deok, cu o vechime de peste 20 de ani de casnicie, in care totul pare a decurge firesc. Pana cand, desigur, aflam ca Seok-geun, interpretat magistral de Lee Sung-min, e un Don Juan ce isi metine vigoarea si perfomantele in pat prin… exercitiu, fiind in afara spatiului conjugal un cuceritor innascut. Fost designer de montagnes russes, in prezent e sofer de taxi de lux, petrecand ore in sir la partide de billiard unde agata tinere apetisante. Ultima lui cucerire e Jenny, o tanara hotarata, tocmai iesita dintr-o relatie sfarsita urat, ce nu ezita sa se aventureze intr-o relatie extraconjugala cu Seok-geun. Desigur, totul departe de ochii sotiei acestuia, care nu banuieste nimic. Celalalt cuplu este Bong-soo/Mi-young, ei constituind adevarata atractie a povestii. Bong-soo (interpretat de Shin Ha-kyun) e sotul model pentru Mi-young (Song Ji-hyo). Au urmat amandoi un curs de gatit in Italia, unde s-au si cunoscut si mai apoi s-au casatorit, in urma cu 8 ani. Mai apoi s-au mutat in casa fratelui lui Mi-young, Seok-geun (aici putin scartaie scenariul, data fiind o oarecare diferenta de varsta intre Lee Sung-min (50 de ani in viata reala) si Song Ji-hyo (36 de ani), dar pentru farmecul povestii putem trece cu vederea peste asta), si de atunci au locuit impreuna sub acelasi acoperis, fiecare cu propria familie, pe insula Jeju. Mi-young si-a deschis un restaurant italienesc, unde sotul ei e bucatarul sef, insa Bong-soo e mare amator de retete chinezesti, nu de putine ori intrand in conflicte cu sotia lui pe teme culinare. Bong-soo e un tip onest, care nu si-ar insela sotia sub nici o forma, adept al principiului ca oamenii sunt din fire buni. E un idealist naiv, care in momentul in care va fi corupt de cumnatul sau Seok-geun va opune o rezistenta aparenta, pana cand Jenny, noua cucerire extraconjugala a lui Seok-geun pune ochii pe el si-i da peste cap toate principiile… Incurcaturile in care vor intra cei doi cuceritori vor da tonul productiei, cand unul vesel, amuzant pana la lacrimi prin umorul de situatie, cand unul amarui, ca realitatea in care traiesc eroii nostri. Regizorul Lee Byeong-hun nu realizeaza ceva inedit, astfel de productii despre casnicie si cupluri s-au mai realizat in cinematografia coreeana, insa “What a Man Wants” are un farmec aparte. Data atat de locatia unde se desfasoara actiunea – insula Jeju – cat si de interpretarea de clasa a actorilor, pe care, cu exceptia lui Song Ji-hyo, nu te-ai astepta sa-i vezi intr-o astfel de ipostaza. Realist si amuzant, filmul aduce o viziune occidentala asupra perspectivei relatiilor dintre barbati si femei in societatea coreeana contemporana, care a evoluat mult fata de perspectiva ce o vedem reflectata in filmele si serialele anilor ’90-2000. Nu va asteptati la nimic clasic si previzibil, si nici nu dati crezare marketingului ce a promovat acest film sub sintagma “Cea mai nostima comedie pentru adulti a anului”. Tot ce e nostim e, pana la urma, usor estompat de nota exagerata de realism data de regizor povestii, rezultatul fiind o realizare in stilul unui “Bewitching Attaction”, “Antique” sau a k-dramei “Dear You”. Daca doriti sa vedeti ceva atipic cinematografiei coreene, e alegerea ideala. Ramane intrebarea… si totusi, ce-si doresc barbatii ?

Traducerea, adaptarea si timingul manual au fost realizate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Something in the Rain (2018) – Son Ye-jin revine pe micul ecran dupã 5 ani ! 13 May 2018 9:42 AM (6 years ago)

Son Ye-jin si Jung Hae-in interpreteaza rolurile principale in k-drama romantica “Something in the Rain”, ce are in limba coreeana un titlu atipic: “Noona cea draguta ce-mi cumpara de mancare”. Daca Jung Hae-in se afla in fata primului sau rol principal din cariera, atat dintr-un serial (asiacinefilii probabil si-l amintesc din Prison Playbook sau White Nights) cat si dintr-un film (a fost vazut recent in The King’s Case Note), Son Ye-jin revine pe micul ecran la 5 ani distanta de la anteriorul sau rol, din “Shark”, si dupa ani fructuosi in productii de succes pentru marele ecran, precum “The Pirates” sau “The Last Princess”. “Something in the Rain” (sau, daca vreti, “Noona cea draguta ce-mi cumpara de mancare”), produs de JTBC, isi are propria poveste, iar aceasta e strans legata de povestea celebrului cuplu din viata reala Song Joong-ki/Song Hye-kyo (cuplu numit de presa mondena Song/Song). Regizorul serialului, An Pan-seok, ce a regizat si premiatul “Secret Love Affair” pentru acelasi post tv, a dezvaluit cum i-a venit ideea acestui titlu atipic. Serialul spune povestea relatiei romantice dintre o femeie trecuta de 30 de ani si un barbat mai tanar cu multi ani decat ea. In argoul k-dramelor, o asemenea idila poarta denumirea de “idila tip noona” (termenul “noona” fiind unul duios pentru o sora mai mare sau o femeie mai in varsta). Regizorul a declarat ca a fost inspirat in alegerea titlului de o fraza rostita de actrita Song Hye-kyo, care in gluma spunea intr-un interviu ca “Pentru Song Joong-ki si Yoo Ah-in, sunt “noona” ce le cumpara de mancare”. Replica s-a dovedit a fi fost rostita de viitoarea sotie a lui Song Joong-ki cu luni inainte ca relatia celor doi parteneri din “Descendants of the Sun” sa devina publica.

Jin-a e o femeie singura de 35 de ani ce lucreaza ca supervisor la un lant de cafenele. Cercul de persoane cu care interactioneaza se rezuma la colegele de serviciu si la cea mai buna prietena a ei, Gyeong-seon. In rest, toata ziua are de-a face cu clienti dificili si cu un sef si mai dificil, astfel ca slujba nu-i ofera prea multe satisfactii. Stiind cat de mult isi doresc parintii ei sa se casatoreasca, Jin-a nu are curajul de a le spune acestora ca mult-speratul viitor ginere tocmai a lasat-o balta pentru o fata mai tanara. Soarele pare a rasari si pe strada ei in momentul in care Jun-hui, fratele mai mic al bunei sale prietene Gyeong-seon, se intoarce pe neasteptate dupa 3 ani petrecuti peste hotare. Cunoscandu-l ca pe o persoana copilaroasa si lipsita de maturitate, cu surprindere constata ca acesta s-a schimbat in perioada cat a lipsit din tara. Din vorba in vorba, luand cina impreuna si intervenind tot felul de situatii in care el o numeste “sora mai mare care il hraneste”, de fata cu ceilalti, intre cei doi se infiripa o relatie romantica. Poate, aceasta, evolua de la stadiul de “cunostinte” la cea de “cuplu autentic” ?

Serialul are 16 episoade, ratingul lor fiind unul relativ ridicat pentru o k-drama difuzata de un post tv ce nu are deplina acoperire nationala, cu o medie de 5,3% pe episode (cel mai ridicat rating a fost atins de episodul 6,1% la nivel national). Melodiile de pe coloana sonora sunt interpretate de Rachel Yamagata, o interpreta, textiera si pianista americana ale carei melodii au aparut in multe filme si seriale de peste Ocean si nu numai. Vizionare placuta !

Traducere in premiera si exclusivitate pe asiacinefil oferita de ATR !

Granny (2017) – o parabolã modernã inspiratã de clasica „Scufiţa Roşie” 6 May 2018 10:31 AM (6 years ago)

“Granny” a fost una din productiile independente cele mai apreciate ale anului trecut lansate in intreaga lume. A atras imediat atentia criticilor de film, productia fiind invitata la mai multe festivaluri internationale, precum Singapore, Tallin sau Busan, la acesta din urma fiind chiar in competitie. Avand un buget de aproximativ 500.000 $, “Granny” e o adaptare intunecata a celebrului basm “Scufita Rosie” la realitatile contemporane ale unei zone sarace a Mumbaiului. Productia a avut parte de critici in mare parte pozitive, majoritatea calificand-o drept una din cele mai puternice (prin mesajele transmise) realizari independente indiene ale anului 2017. Filmul spune povestea micutei Manda, care e gasita violata si abandonata intr-un morman de gunoi in mahalaua in care locuia in Mumbai. Parintii ei sunt ingrijorati mai mult de supravietuire decat de demnitate si vor sa dea uitarii totul si sa mearga mai departe. Politistii sunt total lipsiti de putere, in conditiile in care autorul oribilei fapte e fiul unui politician local. In fata acestei situatii, bunica fetei nu poate accepte nedreptatea si va incerca prin propriile mijloace sa isi razbune nepoata. Poate o femeie plapanda, lipsita de putere si suferinda sa se ia la tranta cu lupul cel mare si rau ? Mai exista inca speranta pentru infaptuirea dreptatii intr-o lume cruda ca cea a zilelor noastre ? “Granny” e o parabola inteligenta a zilelor noastre, bine realizata, cu un suspans exploatat la maxim cu ajutorul imaginilor intunecate si coloanei sonore sobre, o productie independenta de mare rafinament, ce nu trebuie ratata.

Two Lights: Relumino (2017) – Hur Jin-ho regizeazã un scurtmetraj dedicat persoanelor cu deficienţe de vedere 6 May 2018 10:31 AM (6 years ago)

Cunoscutul regizor coreean Hur Jin-ho (Heo Jin-ho), autorul unor productii memorabile precum “Christmas in August”, “April Snow”, “A Good Rain Knows” sau “The Last Princess”, a acceptat compromisul de a bate palma cu celebra companie Samsung, in vederea producerii si regizarii unui scurtmetraj de o jumatate de ora, intitulat “Two Lights: Relumino”, ce are un singur scop: cel comercial. Altfel spus, acesta nu are nici o valoare artistica, punand accentul pe sublinierea importantei contributii a celebrei companii din domeniul electronicelor coreene in realizarea unui dispozitiv – Relumino – in masura a ajuta persoanele cu dizabilitati de vedere. Bineinteles, acest dispozitiv e compatibil doar cu telefoanele inteligente marca Samsung. Interesant e ca in acest filmulet, compania a pompat o suma destul de importanta, dat fiind ca in rolurile principale au fost distribuiti doi actori ai tinerei generatii, ce si-au dobandit celebritatea in telenovele, reclame de televiziune sau in lumea k-pop-ului. Park Hyung-sik debuteaza intr-o altfel de productie decat seriale tv, neavand pana in prezent nici un rol intr-un film pentru marele ecran desi a implinit 26 de ani, in timp ce Han Ji-min a devenit celebra in urma premiatei telenovele Rooftop Prince, experienta ei superioara si aparitia in productii pentru marele ecran precum Blue Swallow, The Plan Man sau The Fatal Encounter transformand-o in mod evident in vedeta scurtmetrajului, acaparand toata atentia si eclipsandu-l pe mai tanarul ei partener.

Desi subiectul este unul anost, plin de clisee si fara alta finalitate decat de a sublinia pretiosul dispozitiv pus la dispozitie de tehnicienii Samsung, scurtmetrajul reuseste sa creioneze cateva aspecte ale vietii de zi cu zi ale persoanelor cu deficiente de vedere, precum perseverenta, necesitatea transformarii cu ajutorul celor din anturaj (prieteni, familie, voluntari) in vederea depasirii conditiei, peste toate astarnandu-se universalul limbaj al iubirii. Soo-young (Han Ji-min) e membra a clubului de fotografie Sangsang pentru persoanele cu deficiente de vedere. Aici il cunoaste pe noul membru al clubului, Seo In-soo (Park Hyung-sik), care, dezorientat, e condus de aceasta in sala de intalnire si prezentat colectivului. De la tineri de gimnaziu la voluntari sau un cuplu sexagenar, clubul de fotografie e ca o familie, iar In-soo, ce sufera de retinita pigmentara, e primit cu multa caldura, fiind laudat pentru frumusetea sa. Impreuna cu ceilalti colegi invata sa faca fotografie, asistat de un voluntar, pentru ca in final fotografiile realizate sa fie expuse intr-o expozitie a clubului Sangsang. De-a lungul acestei experiente, cum era de asteptat, intre Soo-young si In-soo se infiripa ceva…

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in exclusivitate pentru asiacinefil de gligac2002 (Asia Team Romania).

Scenarista Phyllis Nagy regizeazã pentru CJ Entertainment filmul “The Vanished” 5 May 2018 9:57 AM (6 years ago)

Phyllis Nagy, scenarista nominalizata la Premiile Oscar, a fost aleasa pentru a scrie si regiza filmul “The Vanished”, bazat pe o carte cu acelasi nume despre povestea unor “johatsu”, cetateni japonezi care dispar in mod misterios in fiecare an.

Phyllis Nagy este cunoscuta pentru scenariul filmului “Carol” din 2015, regizat de Todd Haynes, pentru care a fost nominalizata la Premiile Oscar. In trecut a regizat serialul “Mrs. Harris” din 2005, in care au jucat Anette Bening si Ben Kingsley.

Scenarista va scrie scenariul si va regiza filmul “The Vanished”, adaptat dupa cartea scrisa de Lena Mauger si Stephane Remael. “Johatsu”, sau “evaporatii” aduna un numar de 100 000 de japonezi anual, care dispar din cauza rusinii, datoriilor imense sau nefericirii. Filmarile vor avea loc in Japonia.

“Povestile si imaginile acestor ‘johatsu’ ce sunt descrise de Lena Mauger si Stephane Remael m-au miscat profund”, declara intr-un interviu scenarista. “Cei care sunt defavorizati, care sunt fara voce, si sunt, de fapt, stersi din rolurile din societatea noastra, toate aceste povesti, desi specifice Japoniei, reusesc sa se faca simtite din ce in ce mai mult in diferite colturi ale lumii. Toate aceste conexiuni si rezonante m-au atras profund catre aceasta poveste. De abia astept sa incep.”

CJ Entertainment finanteaza si produce proiectul ce va fi a doua adaptare a unui material frantuzesc, dupa “The Snowpiercer” al lui Bong Joon-ho din 2013, film care s-a bazat pe romanul grafic “Le Transperceneige”. Productia ce urmeaza a se filma nu trebuie confundata cu recentul “The Vanished”, productia coreeana a debutantului Lee Chang-hee, ce a avut premiera in martie 2018, avandu-i in rolurile principale pe Kim Kang-woo si Kim Sang-kyung.

Lord of Shanghai (2017) – dintre toţi, doar unul poate fi Lordul Shanghaiului… 3 May 2018 7:45 AM (6 years ago)

“Lord of Shanghai” (2016) se inscrie in curentul ultimilor ani ce a renascut apetitul publicului chinez pentru perioada de dinaintea celui de-al doilea razboi mondial, cu precadere a Shanghaiului controlat de bandele de gangsteri. “Gone with the Bullets”, “The Last Tycoon” sau recentul “The Game Changer” sunt cateva exemple de productii in care s-a investit mult in ultimii ani pentru a se recrea atmosfera perioadei antebelice, dar la consolidarea acestui curent a contribuit din plin industria serialelor de televiziune chinezesti, multe inspirate chiar din aceasta perioada. Putina lume stie, insa, ca “Lord of Shanghai”, desi a avut premiera in 2016, a fost filmat in 2014, in paralel dar independent de filmarile la serialul omonim, ce il avea in rolul principal pe Anthony Wong, difuzat cu mare succes in China (rating mediu de 25% la nivel national) in 2015. Intre film si serial nu exista nici o asemanare, scenariile, personajele si distributia sunt complet diferite, singurul element comun fiind Shanghaiul si ideea principala a filmului, insa si aici exista o deosebire, filmul insistand pe perioada 1905-1915, pe cand actiunea serialului se desfasoara in anii ’30. Regia e semnata de Sherwood Hu, un sino-american originar din Shanghai, ce a studiat cinematografia la New York, obtinand doctoratul in regie de film la Universitatea din Hawaii. Reintors dupa studii in China, si-a fondat propria companie de productie, “Hus Entertainment”, producand mai multe seriale de televiziune ce i-au adus o multime de premii internationale si locale. “Lord of Shanghai” e o adaptare a romanului omonim al scriitoarei Hong Ying din 2003, filmul castigand 5 premii la Festivalul International de Film din Macao. Premiera mondiala a avut-o, cum se putea altfel, la Festivalul International de Film din Shanghai in vara lui 2016, dar in cinematografele din toata tara a inceput sa ruleze abia din februarie 2017. Filmul are o distributie cu mult peste calitatea scenariului, cu figuri cunoscute din cinematografia chineza, chiar daca nu sunt nume foarte sonore, precum Hu Jun, Yu Nan, Qin Hao, cu cativa actori cu trasaturi caucaziene ce au o prestatie de prima mana, contrar asteptarilor si cliseului ca in filmele asiatice actorii cu trasaturi caucaziene sunt obligatoriu de calitate slaba, precum Rhydian Vaughn (un taiwanez atragator nascut in Marea Britanie) sau Johann Urb (un estonian fost model, de nationalitate americana), dar si cu o vedeta chineza celebra la Hollywood, Bai Ling, ajunsa la 51 de ani. In ciuda premiilor castigate, “Lord of Shanghai” nu a avut parte, in general, de critici pozitive, si nici publicul chinez nu a fost prea convins de aceasta realizare, ce a strans doar 2 milioane de dolari la box-office.

In “Lord of Shanghai” sunt, de fapt, doua filme intr-unul singur. Povestea este in mod nefericit structurata pe doua perioade diferite de timp, fara o continuitate evidenta, astfel ca dupa 50 de minute incepe o noua poveste. In plus, personajele care dadeau greutate productiei dispar dupa prima poveste, iar actorii tineri ramasi in distributie fie isi schimba putin infatisarea – pentru ca actiunea se muta 10 ani mai tarziu -, fie unii din ei sunt inlocuiti cu alti actori care trebuie sa para mai maturi, cum e chiar cazul protagonistei Cassia, interpretata in prima parte de Yu Nan, si in partea a doua de actrita Vivien Li. Toate aceste schimbari bulverseaza spectatorul, care trebuie sa se familiarizeze cu noua atmosfera si cu noile personaje, si asa numeroase, ale productiei, intr-un timp foarte scurt. Iar regizorul, oricat de laudat a fost pentru efortul sau din prima parte, nu reuseste sa faca aceasta trecere sa fie mult mai lina, din doua motive: durata de sub 2 ore a filmului (un astfel de film ar fi trebuit intins peste limita celor 2 ore, tinandu-se cont de vastitatea tematicii abordate) si dorinta de a inghesui in jumatate din film ceea ce ar fi trebuit spus pe durata a cel putin 3-4 ore. Daca prima parte e coerenta, captivanta si are toate premisele sa conduca spre o a doua parte exploziva, lucrurile se schimba pe la jumatatea filmului. Totul devine un simplu galop de sanatate pentru a insira niste evenimente doar de dragul de a fi spuse; chimia intre personaje dispare cu desavarsire, iar de aici pana la aparitia gaurilor in scenariu nu mai e decat un pas. Multe lucruri se intampla fara a fi explicate cauzele ce duc la ele, personaje secundare ce ajung in firul principal nu au o pozitie bine definita in scenariu in raport cu protagonistii (cum e cazul celei de-a Treia Domnite sau a generalului Lu cazut din luna in poveste) si, in general, realizarea da senzatia unei munci facute in graba, cu scene alerte de 1-2 minute lipite fara noima una de alta doar pentru a da senzatia unei continuitati. Regizorul a incercat sa spuna prea multe lucruri intr-un timp mult prea scurt, nelasand personajele sa se dezvolte, ci doar sa execute replicile alocate fiecaruia. In mod evident, scenariul e punctul slab al acestei productii, la care, paradoxal, regizorul recunoaste ca a muncit aproape 10 ani ! In schimb, toate celelalte elemente ce compun acest film sunt la superlativ. Interpretarea actorilor, fie ei secundari sau principali, e la inaltime, inclusiv a celor cu trasaturi caucaziene, ce nu sunt un simplu element exotic de decor. Coloana sonora e melodioasa, adecvata momentelor dinamice dar si celor romantic-dramatice din film. Decorurile si costumele ne introduc in atmosfera de inceput de secol, ceva din frumusetea Shanghaiului de odinioara ajungand in sufletul fiecarui spectator, fie ca e vorba de imaginea cladirilor majestuoase si a arhitecturii orasului, de taxiurile si calestile timpului, de strazile pavate cu piatra, de localurile de distractie sau de costumele de gala sau cele obisnuite ale protagonistilor (ce frumos contrastul scos in evidenta in prima parte, reflectat in costumul de militar al Comandantului Song, ce pare a veni de undeva din Evul Mediu, si costumele occidentale ale calatorilor de pe vapor, dar si cel al folosirii unui revolver de catre acelasi Comandant imbracat in acele straie greoaie, depasite de timpurile prezente, ce de fapt sunt o metafora a haosului dinastiei Qing, ce nu a reusit o modernizare a armatei, transformand-o in elementul de maxima vulnerabilitate al unei natiuni aflate la cheremul Marilor Puteri occidentale). Scenele de actiune sunt lucrate profesionist, fara a se abuza de efectele vizuale, si, cum era de asteptat, in jurul acestor scene s-a construit trailerul de prezentare, poate mult prea optimist in comparatie cu ceea ce ne ofera povestea in sine. Una peste alta, un film placut in prima sa parte, ce are un regres evident in partea a doua, lasand loc unui eventual sequel care probabil nu se va mai face niciodata, dat fiind esecul la box-office. Poate un alt regizor si un scenariu mult mai echilibrat ar fi putut oferi ceva mult mai reusit, cel putin insiruirea evenimentelor din partea a doua putand face lejer subiectul a 5-6 episoade de serial dezvoltate armonios. “Lord of Shanghai” esueaza exact ca anteriorul film pe aceeasi tema, “The Game Changer”, astfel ca ajungem sa ne intrebam unde sunt filmele glorioase despre Shanghaiul de odinioara in stilul unui “Lust, Caution”, “Blood Brothers”, “Dangerous Liasons” sau “Shanghai” ?

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Jailbreak (2017) – primul film cambodgian de acţiune din istorie ! 2 May 2018 5:03 AM (6 years ago)

“Jailbreak” e o productie cambodgiana cu un buget de doar 260.000 $, ce se doreste a revigora filmul cambodgian prin abordarea altui gen decat cel obisnuit al comediilor sau filmelor horror cu fantome. Filmul regizat de Jimmy Henderson e unul de actiune, realizat dupa modelul unor cunoscute productii recente indoneziene (The Raid 1 si 2, sau Headshot), cu Dara Our in rolul principal (actor ce a aparut si in precedentul film al regizorului, “Hanuman”), cu Tharoth Sam (o campioana MMA cambodgeana), cascadorul Jean-Paul Ly si fosta actrita de filme pentru adulti Celine Tran (in rolul Madame Butterfly), ce debuteaza intr-un film de actiune. Productia insista pe stilul de arte martiale cambodgiene (bokator), fiind pigmentata cu umor de situatie, ce a obtinut aprecierea publicului local, fiind selectat la scurt timp de la premiera sa fie proiectat in cadrul Festivalului International de Film din Cambodgea. Criticii din intreaga lume l-au laudat ca fiind “primul film khmer de actiune” din istorie, o productie “ambitioasa” ce ar putea reprezenta pentru Cambodgea ceea ce a repezentat “The Raid” pentru Indonezia, adica un punct de inceput al unei industrii care sa nu se axeze doar pe productii destinate pietei locale. In Cambodgia, “Jailbreak” a fost un succes de box-office, productia fiind cumparata spre distributie de China si Corea de Sud. Chiar daca nu se ridica la nivelul unor productii similare din tari cu experienta in materie de filme de actiune, “Jailbreak” e un inceput incurajator pentru o industrie care pana recent nu exista, in Cambodgia, o tara macinata de saracie si coruptie, de traumele razboiului civil si dictaturii lui Pol Pot, a carei economie depinde de ajutoarele internationale.

[Rezumatul acestei productii este disponibil doar pentru membrii forumului asiacinefil]

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Bittersweet (2017) – Lee Min-ho între dulcele şi amãruiul vieţii 1 May 2018 8:57 AM (6 years ago)

Filmul debutantului D. Ho, “Bittersweet”, e un thriller captivant realizat cu un buget redus ce aminteste de zecile de filme similare facute in Hong Kong in anii 2000, productii independente fara prea multe pretentii, cum sunt realizarile de astazi al caror unic scop e sa umple salile de cinema, amintindu-ne ca si in China functioneaza regulile dure ale “capitalismului socialist”. Producatorii chinezi ai filmului au incercat sa profite din plin de pe urma “Valului Coreean”, obtinand colaborarea cu unul din exponentii tinerei generatii de actori din Coreea, in ultimii 5 ani mai multe productii chinezesti distribuind in roluri principale sau secundare cate o vedeta coreeana. A fost cazul unei Son Ye-jin, Lee Jun-ki, Min Namgung, Park Min-young, Song Seung-hun, Lee Jong-suk, si lista poate continua. Inclusiv Lee Min-ho a facut furori in “The Bounty Hunters”, o productie cu o distributie internationala ce a avut un oarecare succes in China. In “Bittersweet” il revedem pe Lee Min-ho, actorul coreean, insa nu e vorba de cel mult mai celebru, ci de tizul sau mai mic, actorul cu acelasi nume nascut in 1993, al carui cel mai recent rol intr-un film a fost in productia coreeana “Time Renegades”. Acesta a profitat de marea oportunitate de a aparea intr-un film lansat pe piata chineza, oportunitate care in mod sigur il va ajuta in cariera. Spre deosebire de alti actori coreeni distribuiti in filme chinezesti, Lee Min-ho isi rosteste replicile in chineza, nu este dublat, actorul si interpretul coreean luand timp de 2 luni cursuri intensive de mandarina. Mai mult, melodiile de pe coloana sonora a filmului sunt interpretate tot de el, atat in chineza cat si in coreeana. Partenera in film ii este actrita Oceane Zhu Xuan, nominalizata in 2010 la Hong Kong Film Awards si Asian Film Awards pentru Cea mai buna actrita debutanta pentru rolul din Prince of Tears.

Xiao Ma (Lee Min-ho) lucreaza ca livrator la o firma de curierat, facandu-si constiincios datoria cu o modesta motocicleta pusa la dispozitie de companie. Nu de putine ori are de infruntat aversitatea clientilor, nemultumiti de cine stie ce amanunte, si amenintarile acestora ca va fi reclamat la superiori ca nu a predat in siguranta coletele. E un singuratic la locul de munca, nu socializeaza, poate si din cauza originii sale coreene, nefiind privit de seful sau drept cel mai de model angajat. Intr-una din zile salveaza de la moarte o fetita ce cade de la etaj, interpunandu-se intre aceasta si pavaj. Ajuns la spital, primeste ingrijiri medicale si el si fata, iar aici vede o tanara doctorita, Lee (Zhu Xuan) care ii trezeste amintiri pe care nu le-a uitat niciodata, din copilarie. Xiao Ma are impresia ca doctorita e de fapt sora Xiuxiu, o tanara de care era obsedat in copilarie sa o protejeze, dar care la un moment dat a disparut din viata lui fara sa realizeze unde. Convins ca dr. Lee e persoana pe care o cauta de atatia ani, Xiao Ma devine umbra acesteia, urmarindu-i fiecare pas si intervenind in viata personala a acesteia… Cum era de asteptat, acest lucru va duce la un lant de nenorociri ce le va afecta viata amandurora, schimbandu-i gustul in ceva… amarui.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Legend of the Demon Cat (2017) – romantism şi dramatism la Curtea Imperialã a Dinastiei Tang 30 Apr 2018 3:20 AM (6 years ago)

Apreciatul regizor veteran chinez Chen Kaige recreaza, in “Legend of the Demon Cat”, perioada de glorie a dinastiei Tang din prima jumatate a secolului VIII, cu ajutorul imaginatiei si a unei povesti misterioase. 2 ani au trecut de la anteriorul sau film, “Monks Comes Down the Mountain”, o productie cu 64 de milioane dolari incasari, noul sau film amintind mai degraba de o alta productie anterioara a regizorului, “The Promise” (2005). Desi “The Promise” a avut un buget urias pentru acea perioada (in jurul a 40 milioane dolari) si nu si-a recuperat intreaga investitie (doar 34 milioane dolari incasari estimative), si desi a avut parte de o multime de critici negative, filmul a fost de 2 ori nominalizat la Globurile de Aur. Chen Kaige a avut o cariera plina de urcusuri si coborasuri, cu productii de mare succes (“Farewell, My Concubine” (1993), cu care a castigat Palme D’Or, “The Emperor and the Assassin” (1999), “Together” (2002) sau “Forever Enthralled” (2008)), dar si cu esecuri rasunatoare (“The Promise”, “Sacrifice” (2010)), insa intotdeauna cand a avut la dispozitie resurse financiare, a realizat adevarate opera de arta. Nu intotdeauna scenariile filmelor sale reusesc sa impresioneze, multe din ele iesind din tiparul filmelor comerciale, inotand oarecum impotriva curentului. Insa sub aspect vizual, al scenografiei, al imaginilor, al coloanei sonore, nu ai cum sa nu ramai profund marcat. De aceasta data, Kaige a avut la dispozitie un buget de 26,8 milioane dolari pentru un film de peste 2 ore, si inca un mare atu: niste platouri de filmare ce au fost construite pe durata a nu mai putin de 5 ani, al carui cost total s-a ridicat la 200 milioane dolari ! Sa nu aveti impresia ca aceasta investitie s-a irosit odata cu finalizarea productiei, deoarece s-a anuntat recent faptul ca platourile de filmare de la “Legend of the Demon Cat” vor fi transformate intr-un parc tematic, ce va avea in timp milioane de vizitatori, aducand importante venituri. Numai filmul a adus producatorilor (companii asociate din China si Japonia) in jurul a 100 milioane dolari incasari la nivel mondial, astfel ca investitia initiala si o parte din costurile amenajarii platourilor de filmare au fost acoperite. Distributia este ai ea formata din actori provenind atat din China cat si din Japonia sau Taiwan, protagonistii povestii fiind chinezul Huang Xuan (in rolul scribului Bai), japonezul Shota Sometani (in rolul calugarului Kukai) si taiwaneza Sandrine Pinna (in rolul Domnitei Yang). Intr-un rol secundar il revedem si pe veteranul japonez Hiroshi Abe. Scenariul e o adaptare a unui roman japonez scris de Yoneyama Mineo. “Legend of the Demon Cat” a castigat 5 premii (din care 4 la a 12-a editie a Premiilor Filmului Asiatic – imagine, costume, efecte vizuale si scenografie) si a avut 5 nominalizari.

Productia nu exceleaza in privinta firului epic, dar e rapitoare cand vine vorba de imagini, costume, decoruri. Povestea este liniara, pe alocuri foarte lenta, fara a se stabili conexiuni solide intre personaje. Pe tot parcursul filmului, spatiile temporale alterneaza, cand in prezentul decadent si intunecat, momentul in care se desfasoara evenimentele propriu-zise, cand in trecutul glorios, cu 30 de ani in urma, cand dinastia Tang si-a atins apogeul si stralucirea. Regizorul nu a stiut sa faca mai atractiva aceasta alternanta, fiecare revenire in prezent fiind anosta, continua, aproape neinteresanta, continue dialoguri intre cei doi protagonisti ce incearca sa desluseasca misterul unui poem scris in trecut, dupa reteta unui cuplu de detectivi intresati mai mult de o “analiza de text” cerebrala decat de explorarea cu adevarat a laturii misterioase a povestii. De multe ori te pierzi in detalii, daca incerci sa urmaresti subiectul in modul lui firesc de a curge, singura satisfactie fiind cea data de decoruri, costume, imagini si coloana sonora, de imaginea reconstituita a unui Tang si a unui Palat Imperial opulent, in care in centrul atentiei se afla frumusetea ravasitoare a Domnitei Yang. Viata boema de la Palat contrasteaza cu prezentul decadent in care culorile vii din peisajele trecutului devin cenusii, iar ceea ce odata stralucea acum e acoperit de praf si e in ruina. Pentru necunoscatorii istoriei chineze, acest contrast poate parea de neinteles fara precizarea contextului istoric, ce e unul real, chiar daca filmul in sine e o fantezie. Domnia Imparatului Xuanzong (713-756) a marcat apogeul dinastiei Tang, cu o inflatie scazuta si cu un stil de viata pompos la Curtea Imperiala. Desi filmul nu insista pe personalitatea Imparatului, ci doar pe latura privata a vietii sale, acesta a ramas in istorie ca un carmuitor binevoitor, cu vederi progresiste, ce a incercat sa fie impaciuitor cu toate factiunile politice de la Curte. Insa in 755 izbucneste rebeliunea generalului An Lushan, ce distruge toata prosperitatea imperiului cladita de Xuanzong, ce paraseste capitala si isi pierde tronul. Acesta avea sa se stinga 8 ani mai tarziu, la 76 de ani. Domnita Yang (Yang Guifei) interpretata de frumoasa actrita Sandrine Pinna e un personaj ce a existat cu adevarat in istoria dinastiei Tang. A fost concubina preferata a Imparatului Xuanzong, a carei frumusete era renumita in tot Imperiul (istoria o consemneaza ca fiind una din cele 4 Frumuseti ale Chinei Antice), dar care a avut o soarta tragica, stingandu-se conform cronicii oficiale la doar 37 de ani, strangulata de eunucul personal al Imparatului, la porunca acestuia, in plina rebeliune militara. Portretul Domnitei Yang a fost ecranizat in productia chineza „Lady of the Dynasty”, aceasta fiind cea mai reusita portretizare a acestui personaj istoric in cinematografia chineza. Dincolo de adevarul istoric, filmul lui Chen Kaige e o fictiune luxurianta ce porneste de la realitate, punand accentul pe misterul, fantezia si romantismul unor timpuri demult apuse, ce stimuleaza imaginatia fiecaruia. Pentru frumusetea realizarii si sensibilitatea sa artistica, “Legend of the Demon Cat” merita vizionat si apreciat fara echivoc.

[Rezumatul acestei productii este disponibil doar pentru membrii forumului asiacinefil]

Traducerea si adaptarea au fost realizate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

„Gonjiam: Haunted Asylum” rescrie istoria filmului horror coreean 27 Apr 2018 9:34 AM (6 years ago)

Filmul de groaza realizat cu buget redus, “Gonjiam: Haunted Asylum”, este pe punctul de a deveni un film cu adevarat notabil.

Filmul ce pare un documentar, are in distributie actori debutanti si descrie povestea a sapte tineri ce viziteaza un spital de psihiatrie abandonat. Productia a devenit numarul unu la box-office-ul coreean, reusind sa adune peste zece milioane de dolari in prima saptamana de rulare, devenind primul film de groaza ce reuseste sa adune cel mai repede peste un million de cinefili, in ultimii zece ani.

Gonjiam este numele unui orasel din Gwangju, provincia Gyeonggi, unde se afla Spitalul de Boli Mintale Namyang. Locul este recunoscut in realitate printre cautatorii de fantome si alti doritori de senzatii tari, fiind selectat de CNN ca una din cele sapte “cele mai de speriat locuri din lume”.

Filmul a fost desconsiderat la vremea lansarii, pentru ca a avut premiera in aceeasi zi cu filmul stiintifico-fantastic “Ready Player One”, al lui Steven Spielberg si cu un thriller coreean, “Seven Years of Night”. Dar datorita fanilor genului a atins o performanta nu usor de egalat pentru un film de groaza in care nu joaca actori cunoscuti.

Regizorul Jung Bum-shik, care a regizat in 2007 si filmul de groaza “Epitaph”, spune ca “Gonjiam: Haunted Asylum” este un gen de “horror experimental”. Pentru a creste senzatia audientei, filmul pare o filmare livestraming pe You Tube. 90% din film a fost filmat chiar de catre actori care au folosit camere pentru scene de actiune si alte tipuri speciale de camera de filmat pentru a explora misteriosul loc. Spre deosebire de alte filme de groaza, s-a eliminat muzica de fundal si efectele sonore, folosindu-se sunetele ambientale reale ale locului.

“Generatia tanara se bucura de continut pe telefoanele inteligente. Pe You Tube putem sari peste descrierile lungi sau povestile interminabile. Pentru a ne concentra pe elementele experimentale, am recreat platorul de filmare foarte aproape de spitalul abandonat si am minimalizat efectele sonore”, a declarat regizorul.

Bazandu-se pe legendele locale si povestile celor ce au vizitat spitalul abandonat, filmul urmareste povestea unei echipe ce se ocupa de un show de groaza pe internet si care planuieste sa difuzeze live imagini din interiorul spitalului. Pentru a atrage cat mai multi privitori, cei din spatele show-ului aranjeaza cateva locuri prin spital care sa-i sperie pe cei din echipa, dar cu cat se aventureaza in vechea cladire abandonata, incep sa aiba experiente la care nu se asteptau.

Psychokinesis (2018) – Ryoo Seung-ryong pe urmele supereroilor de la Hollywood 25 Apr 2018 2:50 AM (6 years ago)

Suk-hun (Ryoo Seung-ryong) lucreaza ca agent de paza la o banca, fara a avea o viata iesita din comun. E un tata de varsta mijlocie obisnuit, ce-si are propriile pacate, parasindu-si cu multi ani in urma sotia si fiica. La un moment dat, acesta realizeaza ca a dobandit o putere paranormala, abilitate care ii va schimba pentru totdeauna viata: poate muta obiectele din jurul sau cu ajutorul puterii mintii ! Si de ce sa nu profite de acest dar divin pentru a avea un trai mai usor ? Drept urmare se gandeste sa faca bani lucrand ca magician intr-un club de noapte. Aflat inca sub impactul schimbarii bruste intervenite in viata sa, Suk-hun primeste intr-o zi un telefon de la fiica ei, Roo-mi (Shim Eun-kyung), care il cauta pentru prima oara in zece ani. Acesta ii da o veste trista, anume ca mama ei a murit pe neasteptate in timp ce incerca sa se opuna cu indarjire unei companii lacome ce incearca sa redezvolte zona. Afland de situatia fiicei sale, care a preluat restaurantul de la mama ei, dar si a altor chiriasi din cartier, ce sunt presati de conglomeratul ce vrea cu orice pret sa demoleze toate constructiile din zona, Suk-hun isi pune noua abilitate dobandita in slujba apararii localnicilor.

“Psychokinesis” e prima incercare a cinematografiei coreene de a calca pe urmele filmelor cu supereroi ce prind atat de bine la Hollywood. “Haunters” din 2011, cu Gang Dong-won si Ko Soo, se apropie cat de cat de aceasta tematica, insa acesta nu a fost atat de spectaculos precum actuala realizare, desi a avut un subiect mult mai intresant. Chiar daca nu s-a bucurat de succesul scontat, in ciuda faptului ca producatorii au distribuit in rolul principal un actor multipremiat – Ryoo Seung-ryong si o actrita populara dupa aparitia in “Miss Granny”, Shim Eun-kyung, avandu-l pe Park Jung-min (Dongju: Portrait of a Poet) in rol secundar, filmul a debutat bine la box-office, fiind numarul 1 in saptamana premierei in privinta incasarilor. Ulterior s-a prabusit la box-office, semn ca povestea nu a convins publicul coreean, nereusind sa treaca de borna 1 milion de bilete vandute si de 7 milioane dolari incasari. Filmarile au inceput in urma cu un an si au durat aproape 4 luni, cu inca cateva luni bune necesare post-procesarii, etapa in care echipa de la efecte vizuale a intervenit pe materialul brut. Regia si scenariul sunt semnate de Yeon Sang-ho, autorul succesului “Train to Busan”, regizorul de 40 de ani facand parte din tanara generatie de regizori coreeni fascinati de stilul hollywoodian de abordare a unei tematici.

“Psychokinesis” e o fantezie de actiune si aventura in care Ryoo Seung-ryong nu este un supererou in sensul hollywoodian al cuvantului. Nu ia infatisari desprinse din benzile desenate, nu imbraca costume care sa-i puna in evidenta muschii sau forta fizica, si nici macar fizicul sau nu este unul “tras prin inel” ca al unui Superman sau Batman. Nu are misiunea de a salva lumea ori universul, nu este agent sub acoperire, singurul motiv pentru care imbraca elegantul costum negru fiind de a aparea pe scena clubului de noapte unde face numere de iluzionism. E un supererou atipic, ce a rupt legatura cu familia sa, dar pentru protejarea careia va face intr-un final tot ce-i sta in putinta. Dincolo de nota de fantezie si umor negru, filmul aduce si elemente ale realitatii cotidiene in poveste, ce tin de constiinta sociala, problema redezvoltarii urbane (care in Coreea a fost surprinsa in atat de multe productii de pe micul si marele ecran) sau chiar a brutalitatii politiei impotriva chiriasilor evacuati, ajungandu-se din nou la clasica tema a nedreptatii sociale. Scenariul evolueaza spre o confruntare intre chiriasii evacuati din zona ce urmeaza a fi redezvoltata si niste gangsteri angajati de conglomeratul ce doreste redezvoltarea, o confruntare in care eroul nostru va tine partea, desigur, celor napastuiti si nedreptatiti. Confruntarea din film aminteste de un incident din istoria recenta ce a ramas viu in memoria coreenilor, “dezastrul din Yongsan”: in 20 ianuarie 2008, 40 de chiriasi evacuati au ocupat acoperisul unei cladiri cu 4 etaje din Yongsan, in centrul Seulului, protestand impotriva insuficientelor compensatii primite in schimbul redezvoltarii zonei. A urmat o confruntare cu jandarmii, insa inaintea asaltului jandarmilor, un incendiu a izbucnit si 5 protestari si un politist si-au pierdut viata. Seful politiei din Seul a demisionat, procuratura a concluzionat ca incendiul a izbucnit de la cocktailurile Molotov ale protestatarilor, iar in memoria colectiva a ramas un mare semn de intrebare legat de oportunitatea interventiei rapide a jandarmilor, care au precipitat lucrurile si au dus la tragedie. Un amestec de umor si efecte speciale subliniaza toate aceste aspecte, ce fac ca filmul sa nu fie unul superficial, dandu-i o incarcatura emotionala ancorata in realitate. Una peste alta, un film reusit, daca ne gandim ca e prima tentativa a cineastilor coreeni de a calca pe urmele filmelor cu supereroi de la Hollywood. Ramane de vazut daca acest gen va fi explorat in anii urmatori si cine se va incumeta sa o mai faca, cert e ca de acum, drumul a fost deschis.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

The Moon is… the Sun’s Dream (1992) – filmul de debut al apreciatului regizor Park Chan-wook 22 Apr 2018 7:22 AM (6 years ago)

“The Moon is… the Sun’s Dream” e filmul de debut al regizorului celebrei trilogii a razbunarii din cinematografia coreeana, Park Chan-wook. Apreciat pentru fiecare din filmele realizate pana in prezent, ca vorbim de “Joint Security Area”, “I’m a Cyborg but that’s ok”, “Oldboy” si cele doua “Sympathy for…”, “Thirst” sau recentul “The Handmaiden”, Park Chan-wook a adus un suflu nou in cinematografia coreeana, contribuind decisiv la explozia lui inceputa in anii 2000. Tocmai din aceasta perspectiva, cunoscandu-i stilul si reusitele ulterioare, a viziona primul sau film scris si regizat tocmai in indepartatul an 1992, la varsta de doar 29 de ani, nu poate fi decat o delectare pentru orice cinefil adevarat. Satisfactia e cu atat mai mare cu cat ani de zile, acest film a fost o totala necunoscuta pentru filmografia celebrului regizor, in conditiile in care a avut premiera in 1992 intr-o singura sala de cinema, iar singura copie ce facea posibila vizionarea lui era pe suport vhs, fara subtitrare in orice alta limba. Abia in 2014 filmul a avut premiera in sfarsit in mediul online, in sistem IPTV, iar apoi pe dvd si bluray, insa tot fara subtitrare. Asadar, vorbim de un film rar, o bijuterie care in sfarsit poate ajunge in atentia publicului larg din intreaga lume, introducandu-ne in universal imaginat de Park Chan-wook, un tanar aspirant in regie de doar 29 de ani care, dupa cum se va vedea, a reusit dintr-o tema clasica sa realizeze o adevarata opera de arta, inca nedesavarsita. In rolurile principale – parca Park a fost un vizionar, intuind logica a ceea pe peste mai bine de un deceniu avea sa insemne industria k-dramelor pentru cinematografie – regizorul a distribuit doi cantareti cunoscuti ai vremurilor, e vorba de celebrul Lee Seung-chul si simpatica Na Hyun-hee. Lee Seung-chul debuta pe marele ecran direct din lumea muzicii, in 1992 fiind deja un star al muzicii coreene, cu 4 albume la activ. E imposibil, daca ati urmarit telenovele sau filme coreene, sau daca ascultati Radio Asiacinefil, sa nu fi dat peste vreuna din melodiile interpretate sau scrise de el, in special balade sau melodii cu accente rock, precum “Can you hear me now”, “My Love”, “That Person”, “Did You Forget”, “No One Else”. Na Hyun-hee la randu-i era cunoscuta la sfarsitul anilor ’80 si inceputul anilor ’90 pentru baladele sale, dar si pentru rolurile din serialele de televiziune in care aparuse pana atunci, nu mai putin de 15 ! Si cum se putea, altfel, filmul lui Park Chan-wook e colorat de o coloana sonora minunata interpretata de cei doi cantareti, ce realizeaza chiar un duet ce se constituie in tema muzicala a filmului.

“The Moon is… the Sun’s Dream” e un amestec de film noir cu actiune si romantism in care regasim tema preferata a regizorului, pe care avea sa-si cladeasca renumele international, e vorba de tema razbunarii. Subiectul in sine poate parea in zilele noastre epuizat, avand valoare de cliseu – clasica poveste de iubire intre un gangster si o cantareata -, insa exprima un spirit al unor vremuri tulburi, marcate de coruptie si nesiguranta (nu ca astazi nu ar fi coruptie in Coreea; s-ar fi gandit cinva atunci ca peste 25 de ani, insusi presedintele Coreei va fi condamnat la zeci de ani de inchisoare ?!). In 1992, organizatiile interlope faceau legea in tara, lupta anticoruptie era una sterila, iar violentele in plina strada erau la ordinea zilei. Aceasta crunta realitate a inspirat cinematografia coreeana, in anii ’90 si pana pe la mijlocul anilor 2000 inflorind productiile ce au in centrul lor fenomentul gangsterismului. In ele, gangsterul era privit ca exponentul unui stil de viata independent, rebel si lejer, construit in jurul unui lider si a violentei, iar aceste filme au marcat multi tineri, dandu-le impresia ca viata de gangster are ceva eroic si admirativ in ea. Mu-Hoon, personajul principal din “Moon…” e un astfel de tanar; are 20 de ani si fugise de acasa de la inceputul adolescentei, tatal sau fiind principala sursa a nefericirii sale, acesta avand o relatie de scurta durata cu mama lui si apoi parasind-o. Provenind dintr-o familie dezorganizata, isi gaseste adapost in sanul unei bande de gangsteri din Busan si devine un simplu executant pentru seful sau. Jefuieste, ucide, recurge la violenta si intimidare, dar cand o cunoaste pe Eun-Ju, de care se indragosteste la prima vedere, realizeaza ca viata lui trebuie sa se schimbe, ca a fi gangster nu e tocmai un lucru cu care sa se mandreasca. Cand seful sau i-o ia cu forta pe Eun-Ju, transformand-o in iubita lui, Mu-Hoon se razvrateste si decide sa puna capat vietii traite in umbra legii… savarsind o ultima faradelege: impreuna cu Eun-Ju, ia si banii bandei sefului sau si fuge. Aparenta libertate pe care o obtine e asemanatoare libertatii unui evadat, care va trai pana la momentul inevitabil al capturarii sale cu spaima ca in orice moment va fi prins. Se bucura pentru scurt timp de iubirea cu Eun-Ju, insa fuga sa va abate consecinte cumplite nu doar pentru el ci si pentru apropiatii lui, Eun-Ju si fratele vitreg Ha-Young. Povestea pare simpla, dar mereu apare ceva ce o complica si te tine cu sufletul la gura pana la final. Se pot observa inerentele lipsuri din realizarea de debut a regizorului: o chimie insuficient exploatata intre protagonisti; crearea unui triunghi amoros ce pare artificial cata vreme firul romantic e dezvoltat doar intr-o singura directie; tendinta de a sari peste unele detalii care daca ar fi fost lamurite ar fi sporit coerenta povestii; modul in care regizorul de imagine manevreaza luminile si culoarea lasa de dorit. In schimb, se observa unele elemente care aveau sa-l faca celebru pe regizorul scenarist, precum modul noncomformist de filmare (multe cadre dinamice inspirate din filmele de actiune din Hong Kong-ul acelor vremuri, ce dictau tonul in genul actiune) sau valentele metaforice ale naratiunii la persoana intai, ce sporesc profunzimea trairilor personajelor. E ca si cum Park Chan-wook introduce poezia in viata unor gangsteri ce n-au citit in viata lor o carte, cam astfel ar putea fi caracterizat acest film pana la urma excelent, un inceput de cariera ce avea sa anunte geniul inconfundabil al lui Park Chan-wook ce a explodat cand a avut sansa de a colabora cu actori adevarati, precum Choi Min-sik, Lee Young-ae, Song Kang-ho, Lee Byung-hoon sau Ha Jung-woo.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

“A Tiger in Winter” – speranţa cã mâine va fi bine 20 Apr 2018 10:12 AM (6 years ago)

Intr-o zi de iarna, la stirile de la televizor se anunta ca un tigru a scapat de la gradina zoologica. Oamenii doresc sa afle unde se afla tigrul evadat, dar, in acelasi timp se tem sa dea cu ochii de el. In aceeasi zi, personajul principal Gyeong-yoo, interpretat de Lee Jin-wook, are parte de o suma de intamplari nefericite.

Pe vremuri, Gyeong-yoo isi dorea sa devina scriitor, dar au trecut ani de cand nu a mai scris ceva si isi castiga traiul lucrand ca sofer personal. In acea zi de iarna, prietena lui se muta si dispare fara niciun cuvant din viata lui. Apoi, afla ca prietena lui a fost concediata cu o luna in urma si ca l-a implorat pe proprietarul locuintei lor sa nu creasca costul chiriei.

Neavand unde sa mearga in mijlocul iernii, Gyeong-yoo se indreapta catre singurul sau prieten, dar nu este bine primit. Intr-o zi, lucrand ca sofer personal, da peste fosta lui prietena Yoo-jung (Ko Hyun-jung) care a devenit o scriitoare de succes. Gyeong-yoo este zdruncinat de intalnirea aceasta. Simte ca speranta renaste in el, desi, in acelasi timp, se simte foarte nesigur si, intr-o seara, se trezeste pe o strada fundatura, dar simte ca si cum ar fi o strada a sperantei. Filmul prezinta cand tigrul evadat, cand pe Gyeong-yoo, parca prezentand un mesaj. “Am vrut sa portretizez amintirile fricilor de care am fugit toata viata mea”, a spus regizorul Lee Kwang-kuk. “Este o poveste despre un om care la un moment dat isi infrunta fricile.”

Regizorul Lee Kwang-kuk a lucrat ca asistent de regie si de productie pentru filmele lui Hong Sang-soo, “Hahaha” (2010) si “Without Knowing It All” (2009). Personaje principale in stare de ebrietate de la inceputul pana la finalul filmului, mesaje ambigue si o desfasurare neprevazuta a povestii, toate acestea fac din film un tot unic si interesant.

Lee Jin-wook, ce il interpreteaza pe Gyeong-yoo, un personaj fragil si delicat ce incearca sa gaseasca speranta intr-o realitate dezamagitoare, face un rol impresionant, desi se afla in plin scandal sexual, acuzatie care s-a dovedit a fi nefondata.

Filmul a avut premiera in Coreea pe 12 aprilie, dupa ce in octombrie 2017 a avut premiera mondiala la festivalul de la Busan.

The Romantic President (2002) – Choi Ji-woo într-o idilã… la nivel înalt 15 Apr 2018 10:05 AM (7 years ago)

Jeon Man-bae (I am Dad – 2011) debuta ca regizor si scenarist la sfarsitul lui 2002 cu productia “The Romantic President”, o poveste romantica cu iz hollywoodian de care multi coreeni nostalgici isi amintesc cu drag si astazi. Nu multe sunt filmele care reusesc sa ramana in memoria colectiva a unei natiuni, dar cele care o fac reusesc sa aiba in retetar un element deosebit care sa impresioneze. De aceasta data acel element special nu este scenariul – simplist si static -, ci prestatia celor doi protagonisti: Ahn Sung-ki era in 2002 un tanar veteran al filmului coreean, de doar 50 de ani, ce aparea in filme inca din copilarie (stiati ca unul din primele sale roluri a fost in “The Housemaid” din 1960 ?) si Choi Ji-woo. Aceasta din urma tocmai aparuse alaturi de Lee Byung-hoon in serialul “Beautiful Days”, iar cu cateva luni in urma a detinut rolul principal in serialul ce avea sa-i schimbe cariera, transformand-o peste noapte intr-o vedeta populara a telenovelelor, “Winter Sonata”. “The Romantic President” a fost proiectul imediat urmator lui “Winter Sonata”, astfel ca actrita venea pe un val de popularitate imens. Asadar, cei doi actori foarte iubiti (Ahn Sung-ki era deja supranumit “actorul natiunii”) au impresionat publicul coreean, si astfel un film modest ca realizare a reusit sa intre pentru totdeauna in memoria colectiva, alaturi de alte pietre rare nesflefuite ale cinematigrafiei coreene din anii ’90-2000, precum de exemplu “The 101-st Proposition”.

Productia beneficiaza de o interpretare deosebita a celor doi protagonisti, Ahn Sung-ki si Choi Ji-woo. Desi chimia dintre cei doi pare putin fortata, data fiind diferenta de varsta (27 de ani Choi Ji-woo, 50 de ani Ahn Sung-ki), aceasta nu poate fi o piedica in a-ti merge la suflet cele doua personaje. Lim Soo-jung debuteaza pe marele ecran in rolul fiicei Presedintelui (daca va intrebati de unde vi se pare cunoscuta, trebuie sa va reamintiti de filme precum “…ing”, “Sad Movie”, “I’am a Cyborg, but that’s Ok”, “Finding Mr. Destiny”), un personaj antipatic, retras in lumea ei, inteleasa doar ca catelusul ei de companie, un adolescent dispus sa faca orice pentru a o vedea multumita. Lee Beom-soo are o scurta aparitie la inceputul filmului in rolul unui vagabond oarecare, insa nu are nici o influenta in evolutia povestii. Revenind la povestea in sine, aceasta e una tipica genului romantic, fara prea multe pretentii cand vine vorba de a incadra personajele intr-un context anume. Totul este schematizat. Se desprind cu greu, de exemplu, anumite trasaturi ale presedintelui, care sunt mai apoi explorate fara vreo legatura cu contextul politic, accentul punandu-se pe latura personala, a trairilor. In definitiv, de aceea “The Romantic President” e un film 100% romantic, pentru ca descrie trairile sincere, intrinseci, ale unui presedinte de tara care, pana la urma, e si el o fiinta umana. Personajul lui Ahn Sung-ki este insa un presedinte idealizat, atat de catre popor cat si de catre scenaristi. In traditia mai multor monarhi cunoscuti din istoria Joseonului, presedintele Han are obiceiul de a se deghiza fie in cersetor, fie in sofer de taxi, pentru a lua contact direct cu oamenii obisnuiti si a le asculta nevoile, pornind cu garzile de corp dupa el in calatorii nocturne pe strazile capitalei. E un presedinte bland, cu suflet mare, mereu jovial si emanand caldura, un presedinte grijuliu cu toata lumea, ce-si recunoaste defectele si incearca sa si le corecteze, intr-un cuvant un presedinte aproape perfect, care daca ar exista in realitate, cu siguranta aceasta lume ar fi un loc mult mai bun. De cealalta parte, Choi Eun-soo e o profesoara noncomformista, incapatanata cand vine vorba de principii si deschisa fata de elevi, si chiar daca nu este inca un parinte, demonstreaza ca are abilitati de fin psiholog. Choi Ji-woo da viata acestui personaj cu o naturalete rar intalnita la un actor, incat stand si privindu-i interpretarea nu ai cum sa nu te umpli de optimism si buna dispozitie. Filmul nu are o intriga sustinuta, lucrurile evolueaza de la sine, iar povestea se construieste – ca in multe din filmele coreene de la inceputul anilor 2000, in jurul unei teme muzicale celebre, de aceasta data fiind vorba de melodia romantica a lui Andy Williams, “Love is a many splendored-thing”. Un film romantic superb, care parca ne face sa inchidem ochii in mod intentionat la naivitatea scenariului si ne invita sa visam cu ochii deschisi pe ritmul unei melodii ce a adus celebritate unui film din anii ’50 de la Hollywood…

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Song Kan-ho şi Park Hae-il – pentru a treia oarã împreunã într-un film 14 Apr 2018 10:08 AM (7 years ago)

Dupa doisprezece ani de la aparitia in blockbuster-ul “The Host” din 2006, actorii Song Kang-ho si Park Hae-il vor juca din nou impreuna in filmul istoric “Naratmalssami” (“National Language”), ce va fi finantat si distribuit de Megabox Plus M, filmul fiind debutul regizoral al experimentatului producator Cho Chul-hyun.

Song Kang-ho va interpreta rolul regelui Sejong, al patrulea rege al dinastiei Joseon, caruia i se atribuie crearea alfabetului coreean, Hangul. Park Hae-il va fi un calugar ce il ajuta pe rege in demersurile sale, dar ale carui contributii la crearea sistemului coreean de scris nu au fost recunoscute cum se cuvine, in scrierile istorice.

Filmarile vor incepe in a doua parte a anului, Song Kang-ho fiind ocupat cu productia filmului “Parasite”, noul film al lui Bong Joon-ho, ale carui filmari incep in aceasta luna. Intre timp, Park Hae-il filmeaza la serialul “High Society”, alaturi de Su Ae.

Song Kang-ho si Park Hae-il au mai jucat impreuna in “The Host” si in “Memories of Murder” din 2003. Alaturi de cei doi actori vor juca si Jeon Mi-sun care a jucat in 2013 in “Hide and Seek” si “The Last Ride” din 2016.

Desi este debutul regizoral al lui Cho Chul-hyun, acesta este producator de douazeci de ani, printre productiile de care s-a ocupat gasindu-se “Hi, Dharma” din 2011 si mai multe filme ale lui Lee Joon-ik. Cho Chul-hyun a scris si scenariul pentru celebrul “The Throne” din 2015, regizat de Lee Joon-ik.

Bank Attack (2007) – jaful secolului comis de tãntãlãii secolului 9 Apr 2018 9:36 AM (7 years ago)

Viata lui Bae Gi-ro (Lee Moon-sik) e data peste cap in momentul in care afla ca fiica lui, Yeon-hee (Kim You-jung adorabila), pe care o creste singur dupa ce mama ei s-a prapadit intr-un accident, are nevoie de o operatie urgenta pentru a supravietui. Traieste din pictarea de panouri publicitare, locuind intr-o asa-zisa casa, inchiriata deasupra unui bloc. Incearca sa obtina un imprumut de la banca, dar e refuzat din lipsa de garantii. Sansa ii surade cand un camatar caruia oricum ii e indatorat accepta sa incheie o intelegere ca in schimbul banilor de operatie acesta sa gireze restituirea sumei cu un organ. Dar banii ii sunt furati, si Gi-ro se trezeste intr-o situatie disperata, mai ales ca fiica lui isi pierde cunostinta si e salvata in ultimul moment. Asa ca recurge la o solutie extrema, hotarandu-se sa jefuiasca o banca din apropiere. Surprizele abia acum incep, caci nu e singurul cu un astfel de plan…

Regizorul si scenaristul Park Sang-joon debuta in 2007 cu “Bank Attack” (7 ani mai tarziu incerca o revenire in prim plan cu “For de Emperor”, insa productia a esuat lamentabil), o comedie dramatica la moda pe atunci despre o spargere pusa la cale de un amator, care insa nimereste din lac in put si nu face decat sa-si complice si mai mult situatia personala. In rolurile principale au fost distribuiti doi actori indragiti, ce sunt departe de ideea de sex-simbol sau vedete in functie de care sunt in ziua de azi distribuiti protagonistii, e vorba de Lee Moon-sik, ce activa pe atunci de mai bine de un deceniu in industria de film, remarcat fiind pentru roluri comice din filme precum Make it Big, Reversal of Fortune, Oh, Brothers sau Detective ODD, si Baek Yoon-sik, un actor in plina ascensiune la cei 60 de ani cat avea la data filmarilor (e greu de crezut varsta actorului, pe care nu o arata deloc !), ce a devenit celebru dupa doar cativa ani de actorie, cu rolul din urma cu un an din succesul de box-office “Tazza: The High Rollers”. Un deceniu mai tarziu, ne impresiona cu prestatia din filme precum “The Last Princess”, “Inside Men” si “The Chase”, chiar daca fizic e total schimbat, aproape de nerecunoscut, cu aceeasi voce inconfundabila al carei timbru l-a ajutat mult in cariera. Rolurile secundare abunda de figuri cunoscute, multi actori veterani de roluri secundare din comedii in special, precum Woo Hyeon, Kim Sang-ho, Ra Mi-ran sau Jang Won-young. O mentiune speciala pentru micuta Kim You-jung, ce interpreteaza rolul fetitei bolnave a protagonistului (interpretat de Lee Moon-sik). Pe atunci avea doar 8 ani, debutase de un an pe micul ecran intr-o k-drama, insa aparuse deja in 6 filme pe marele ecran, avand si e aceasta data o prestatie induioatoare.

Filmul e realizat dupa tipicul cinematografiei coreene de dinainte de occidentalizarea sa, adica cu un buget decent, cu un scenariu original (atat cat se poate cand vine vorba de o astfel de tematica) care te tine captiv in fata ecranului de la inceput pana la sfarsit si cu o echipa de actori de mare calitate, fara staruri nascute peste noapte din industria k-dramelor care in ziua de azi ajung sa ne intoxice cu prezenta lor pana si in productiile pentru marele ecran. Toate aceste lucruri au facut ca atmosfera sa fie una mai mult decat placuta, cu care iubitorii filmelor coreene sunt familiarizati din filmele de dinainte de 2005, insusi scenariul urmand tipicul coreean (comedie ce e transforma treptat in melodrama). Doar ca de data asta nota de umor e pastrata in cea mai mare parte din timp, si in ciuda subiectului pe alocuri dramatic, spectatorul nu va fi dezamagit la capatul celor aproape 2 ore, ramanand cu o impresie foarte placuta. In mod paradoxal, Lee Moon-sik, un actor prin excelenta de comedie, interpreteaza poate cel mai dramatic personaj al filmului. Dramatic si realist, pentru ca e un tata disperat, fara prea multa scoala si calificari, simplu si onest, care ajuns la limita disperarii e nevoit sa treaca linia de demarcatie dintre Bine si Rau in vederea salvarii vietii fiicei sale. Baek Yoon-sik e un politist abil, ce stie sa cada tot timpul in picioare. E vanat de doi agenti de la Afaceri Interne, fiind banuit de afaceri ilegale, dar face ce face si reuseste sa fie premiat de UNICEF, al carui ambasador devine. El va fi cel care va prelua cazul jafului de la banca si se va ocupa de negocierile pentru eliberarea ostaticilor, insa preia cazul tot din interes, iar aici e lucrul care face filmul si mai interesant. Intreaga echipa de actori din rolurile secundare face o treaba excelenta, contribuind din plin la intretinerea bunei dispozitii. Una peste alta, un film bun, captivant si amuzant deopotriva, o mostra de originalitate coreeana pe care azi cu greu o mai gasesti in scenariile mult prea fade si cosmetizate dupa tipic Hollywoodian de care parca ne-am cam saturat. Intoarcerea in vremurile bune ale filmului coreean nu poate fi decat de bun augur tot timpul.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Monster Hunt 2 (2018) – aventurile monstruleţului Wuba continuã într-un nou blockbuster amuzant 8 Apr 2018 4:42 AM (7 years ago)

“Monster Hunt 2” a fost unul din filmele cu cele mai mari castiguri din cinematografia chineza din acest an, dovedind o data in plus ca chinezii se pricep sa fac afaceri. Si nu orice fel de afaceri, ci afaceri de proportii, riscante, ce aduc si castiguri (sau pierderi) pe masura. Producatorii chinezi au varsat nu mai putin de 143 de milioane de dolari in acest sequel, mizand pe uriasul succes la productiei din 2015, ce a costat de aproape 3 ori mai putin (56 milioane $). Lansat in perioada care in ultimii ani s-a dovedit ca mai profitabila financiar pentru blockbuster-uri (Anul Nou Chinezesc), “Monster Hunt 2”, in ciuda concurentei facute de “Monkey King 3” (lansat odata cu el), a demolat box-office, stabilind un nou record “all-time” pentru filmul cu cele mai mari incasari in ziua premierei, cu 97 de milioane $ venit. Cu alte cuvinte, 60% din buget a fost recuperat intr-o singura zi ! Chinezii au asteptat atat de mult sequel-ul incat au achizitionat bilete cu mult inaintea premierei, in valoare de 11 milioane $. In mare parte costurile ridicate ale sequel-ului se datoreaza dorintei producatorului, Edko Films, de a imbunatati calitatea productiei, dubland numarul de efecte vizuale, adaugand mai multi monstri in poveste, construind platouri de filmare mai mari, investind mai mult in marketing si aducand un nume mare al filmului din Hong Kong in distributie, e vorba de Tony Leung. Pe partea de marketing s-au incheiat intelegeri cu mall-uri din toata China, pentru promovare, s-a deschis un parc tematic cu personajele din “Monster Hunt”, pregatindu-se astfel terenul pentru marea premiera. “Monster Hunt 2” a obtinut 360,7 milioane $ incasari, mai putin cu 25 de milioane $ decat filmul din 2015, insa ramane o afacere extrem de profitabila. Producatorii au anticipat ca vor mai fi lansate pe piata, in anii urmatori, inca doua productii “Monster Hunt”, ce se vor incheia cu o animatie ce va da posibilitatea continuarii francizei. Distributia ramane neschimbata in privinta rolurilor principale, Bai Baihe si Jing Boran reluandu-si rolul de parinti ai monstruletului Wuba. Dispar din film Eric Tsang (ce are o aparitie cameo la inceputul sequel-ului) si Tang Wei, dar apar in distributie marele Tony Leung in rolul sarlatanului Tu si Tony Yang in rolul fratelui Yun. Regia e semnata de acelasi Raman Hui, ce a colaborat in anii de inceput ai carierei la animatii hollywoodiene precum Antz, Shrek sau Madagascar.

“Monster Hunt 2” se axeaza si mai mult pe ideea de familie, scotand in evidenta importanta acesteia si rolul ei in coeziunea sociala. Filmul isi pastreaza nota de aventura si umor cu care ne-a obisnuit, regizorul stiind cand sa apese coarda sensibila a spectatorului; astfel, dupa cateva minute de la debut asistam la singura scena de musical a filmului (in filmul din 2015 acestea erau mai multe), celebrul dans in grup ce ni-l reaminteste pe poznasul Wuba in toata exuberanta sa. Tot cu o parodie muziala se incheie productia, urmata de celebrele strambaturi ale lui Wuba, plasate strategic la final, pentru a convinge publicul (indifrent de varsta) sa astepte cu nerabdare o continuare. Povestea este una scrisa pentru intreaga familie, violenta e mai degraba de nivelul unor desene animate amuzante, iar monstrii noi introdusi in scena sunt extrem de reusiti atat ca aspect cat si ca integrare a lor in dinamica povestii, starnind hohote de ras. Chimia celor doi protagonisti, Bai Baihe si Jing Boran, e din nou perfecta, in timp ce Tony Leung, cel mai cunoscut nume din film, face o treaba buna in rolul sarlatanului Tu, care face ce face si se deghizeaza in tot felul de personaje, pacaleste lumea in goana nebuna dupa bani la jocurile de noroc si intra intr-o multime de incurcaturi. Wuba e mult mai carismatic ca in prima parte, a mai invatat cateva cuvinte, ramanand monstruletul adorabil care nu are cum sa nu te cucereasca prin dragalasenia lui. Indiferent de parerile criticilor de film, un lucru este cert: curand, box-office-ul chinezesc il va depasi pe cel american, iar aici trebuie remarcat un fenomen interesant: daca blockbuster-urile americane isi datoreaza o parte din succes vanzarilor din tarile asiatice, cu precadere din China, succesele de casa ale chinezilor nu reusesc sa umple decat cateva sali de cinema peste Ocean. Cu alte cuvinte, filmul chinezesc nu obtine castigurile de la box-office exportandu-se, ci exploatand la maxim piata interna si, secundar, piata asiatica. Ascensiunea industriei chineze de film poate fi o lectie pentru Hollywood, care pentu prima oara de la infiintare isi vede periclitata suprematia absoluta in industria mondiala de film. In ce priveste publicul iubitor de distractie si aventura pentru toata familia, productii precum “Monster Hunt 2” vor prinde mereu cu farmecul lor spectatorii, indiferent de varsta lor.

Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Choi Gwi-hwa într-un nou serial istoric 6 Apr 2018 9:47 AM (7 years ago)

Choi Gwi-hwa va juca alaturi de Cho Jin-woong si Son Hyun-ju in serialul istoric “Joseon Gong Galpe”. Actorul se afla in atentia criticilor si cinefililor dupa succesul atins cu “A Taxi Driver” din 2017 si “The Outlaws”, din acelasi an. Cel mai recent rol al sau a fost in “The Discloser”.

Cho Jin-woong care a jucat in 2014 in “A Hard Day” va avea un an plin cu roluri in filme precum un remake al filmului “Drug War” regizat de Lee Hae-young si “The Spy from the North”, al lui Yoon Jong-bin.

Son Hyun-ju care a jucat in 2013 in “Hide and Seek” a jucat in 2017 in “Ordinary Person”.

Regizorul Kim Joo-ho care va regiza si acest film a fost cel care a regizat succesul de casa din vara anului 2012, cu filmul “The Grand Heist”. Acesta a lucrat si la scenariile filmelor “Secret Reunion” din 2010 si “Chronicle of a Blood Merchant” din 2015.

Filmarile au inceput din 31 martie.

Asiacinefil – Totul despre filmul asiatic View RSS

The Gangster, the Cop and the Devil (2019) 3 Nov 2019 9:43 AM (5 years ago)

Recomandãri în premierã asiacinefil 23 Jun 2019 9:03 AM (5 years ago)

Deja Vu (2018) – un thriller coreean plasat la graniţa dintre ficţiune şi realitate 23 Jun 2019 9:02 AM (5 years ago)

The Wrath (2018) – despre blesteme şi spirite în epoca Joseon 26 May 2019 5:18 AM (5 years ago)

The Dude in Me (2019) – Jin Young şi Park Sung Woong fac schimb de suflete într-o comedie relaxantã 12 May 2019 10:00 AM (5 years ago)

Twilight: Saya in Sasara (2014) – despre familie şi redescoperirea sensurilor vieţii 29 Apr 2019 9:17 AM (5 years ago)

The Fallen Angel (2010) – Toma Ikuta, geniu în depresie într-o ecranizare dupã Osamu Dazai 14 Apr 2019 10:07 AM (6 years ago)

Firebird (1997) – Lee Jung-jae într-unul din primele sale roluri pe marele ecran 7 Apr 2019 9:27 AM (6 years ago)

My New Sassy Girl (2018) – Cha Tae-hyun dupã 15 ani în sequelul la „My Sassy Girl” ! 4 Apr 2019 9:39 AM (6 years ago)

Burning (2018) – o explorare profundã a condiţiei umane din perspectiva apreciatului Lee Chang-dong 31 Mar 2019 9:44 AM (6 years ago)

Hit-and-Run Squad (2019) – primul film coreean din lumea maşinilor de curse, un thriller de acţiune în stilul lui „Veteran” 29 Mar 2019 12:37 PM (6 years ago)

The Little Prince (2008) -Tak Jae-hoon într-o fabulã urbanã cu semnificaţii profunde 17 Mar 2019 10:54 AM (6 years ago)

A Day (2001) – Ko So-young şi Lee Sung-jae, despre vinovãţia sufletului şi efemeritatea fericirii 10 Mar 2019 8:34 AM (6 years ago)

Monstrum (2018) – Kim Myung-min şi straniul episod al monstrului din Joseon 3 Mar 2019 6:52 AM (6 years ago)

Mojin: The Worm Valley (2018) – aventurã şi fantezie într-un sequel inspirat de un roman celebru 24 Feb 2019 7:29 AM (6 years ago)

Made in Hong Kong (1997) – un clasic independent novator regizat de Fruit Chan, multipremiat şi aclamat şi dupã 20 de ani ! 17 Feb 2019 5:33 AM (6 years ago)

Ballad of Orin (1977) – Masahiro Shinoda şi povestea tragicã a unei goze 11 Feb 2019 9:20 AM (6 years ago)

The Witch: Part 1 – The Subversion (2018) – Kim Da-mi, cel mai fulminant debut într-un film coreean din ultimii ani ! 5 Feb 2019 10:53 AM (6 years ago)

Project Gutenberg (2018) – Chow Yun-fat şi Aaron Kwok, parteneri perfecţi în afacerea perfectã… 3 Feb 2019 8:31 AM (6 years ago)

Glass Garden (2017) – Moon Geun-young într-o poveste neconvenţionalã despre nemurire şi alienare 26 Jan 2019 12:10 PM (6 years ago)

The Spy Gone North (2018) – Hwang Jung-min într-un thriller politic de spionaj inspirat din fapte reale 25 Jan 2019 10:42 AM (6 years ago)

The Witness (2018) – la hotarul dintre laşitate şi absenţa conştiinţei sociale 20 Jan 2019 7:12 AM (6 years ago)

Andhadhun (2018) – filmul anului 2018 în India, în opinia criticilor şi a publicului ! 13 Jan 2019 7:42 AM (6 years ago)

Unstoppable (2018) – Ma Dong-seok (Don Lee) devine de neoprit într-un thriller ce aminteşte de „Taken” ! 8 Jan 2019 7:35 AM (6 years ago)

Ley Lines (1999) – Takashi Miike şi povestea finalã a trilogiei „Societãţii Negre” 6 Jan 2019 2:25 AM (6 years ago)

Into the Sun (2003) – Kwon Sang-woo la primul rol principal din carierã ! 2 Jan 2019 9:09 AM (6 years ago)

Dying to Survive (2018) – o dramã socialã realistã, consideratã filmul anului 2018 în China ! 1 Jan 2019 9:39 AM (6 years ago)

Rainy Dog (1997) – al doilea film al trilogiei „Societãţii Negre” a lui Takashi Miike 30 Dec 2018 7:48 AM (6 years ago)

No Comment (2002) – nume mari ale filmului coreean într-un omnibus comico-romantic 25 Dec 2018 9:42 AM (6 years ago)

Thugs of Hindostan (2018) – Amitabh Bachchan şi Aamir Khan în cel mai scump film indian din toate timpurile ! 24 Dec 2018 7:43 AM (6 years ago)

Shinjuku Triad Society (1995) – filmul ce l-a remarcat pe Takashi Miike, (încã) al doilea cel mai prolific regizor japonez din toate timpurile ! 23 Dec 2018 8:08 AM (6 years ago)

The Negotiation (2018) – Hyun Bin şi Son Ye-jin într-un joc psihologic mortal ! 16 Dec 2018 5:08 AM (6 years ago)

Shadow (2018) – o capodoperã artisticã de epocã în nonculori de la maestrul Zhang Yimou 9 Dec 2018 9:32 AM (6 years ago)

Rampant (2018) – Hyun Bin, Jang Dong-gun şi invazia de zombi din Joseon ! 2 Dec 2018 9:46 AM (6 years ago)

Fengshui (2018) – a treia parte a trilogiei despre prezicerea viitorului în Joseon 23 Nov 2018 3:46 AM (6 years ago)

Dark Figure of Crime (2018) – Ju Ji-hoon în rolul carierei într-o poveste tulburãtoare inspiratã din fapte reale 18 Nov 2018 5:28 AM (6 years ago)

Letters from Prague (2016) – o sensibilã poveste romanticã din romantica Praga… 11 Nov 2018 8:20 AM (6 years ago)

The Top Secret: Murder in Mind (2016) – un thriller psihologic SF de senzaţie de la autorul trilogiei „Rurouni Kenshin” ! 4 Nov 2018 7:44 AM (6 years ago)

The Great Battle (2018) -Jo In-sung şi epopeea fortãreţei Ansi din anticul Goguryeo 28 Oct 2018 8:01 AM (6 years ago)

On Your Wedding Day (2018) – în iubire, totul ţine de… sincronizare ! 26 Oct 2018 6:28 AM (6 years ago)

The Housemaid (2016) – exotism şi mister într-un horror gotic romantic vietnamez 21 Oct 2018 5:04 AM (6 years ago)

The King of Masks (1996) – o capodoperã a cinematografiei chineze cu 19 premii ! 14 Oct 2018 9:22 AM (6 years ago)

Not One Less (1999) – o lecţie de încãpãţânare în sens pozitiv marca Zhang Yimou 7 Oct 2018 9:16 AM (6 years ago)

The Accidental Detective 2: In Action (2018) – Kwon Sang-woo şi Sung Dong-il, familiştii de serviciu din nou în acţiune ! 1 Oct 2018 9:55 AM (6 years ago)

Animal Wolrd (2018) – Li Yifei şi Michael Douglas, stãpâni în lumea instinctelor 30 Sep 2018 3:38 AM (6 years ago)

The Vanished (2018) – Kim Kang-woo şi Kim Sang-kyung, între mistere şi realitate 25 Sep 2018 6:51 AM (6 years ago)

Along With The Gods: The Last 49 Days (2018) – mult aşteptatul sequel despre Viaţa de Apoi stabileşte noi recorduri ! 22 Sep 2018 6:18 AM (6 years ago)

1987: When the Day Comes (2017) – o dramã politicã cu putere de simbol 18 Sep 2018 8:49 AM (6 years ago)

Green Fish (1997) – debutul strãlucit al regizorului Lee Chang-dong 16 Sep 2018 9:04 AM (6 years ago)

Colors of Wind (2018) – magie, iubire şi mister în noul film al lui Kwak Jae-young 9 Sep 2018 6:55 AM (6 years ago)

Detective Dee: The Four Heavenly Kings (2018) – a treia ecranizare din francizã, un nou succes pentru Tsui Hark 6 Sep 2018 7:44 AM (6 years ago)

Keys to the Heart (2018) – Lee Byung-hun descoperã semnificaţia familiei 2 Sep 2018 6:47 AM (6 years ago)

Zinnia Flower (2015) – o meditaţie lucidã despre sensul vieţii şi despre regãsirea proprie 26 Aug 2018 2:36 AM (6 years ago)

Moon Lovers: Scarlet Heart Ryeo (2016) – un serial coreean de inspiraţie chinezeascã 22 Aug 2018 10:21 AM (6 years ago)

The Brain Man (2013) – poate fi schimbatã cu adevãrat firea umanã ? 19 Aug 2018 9:39 AM (6 years ago)

Prophecy (2015) – un manifest antisocial cu profundã rezonanţã ideaticã 12 Aug 2018 2:55 AM (6 years ago)

Summer, Whispers (2008) – Ha Seok-jin şi Lee Young-eun în cãutarea romantismului în şoaptele verii 5 Aug 2018 7:16 AM (6 years ago)

Underground Rendezvous (2007) – drama unei naţiuni separate spusã cu zâmbetul pe buze 29 Jul 2018 8:45 AM (6 years ago)

Golden Slumber (2018) – Gang Dong-won, între cetãţean model şi inamic public 22 Jul 2018 9:34 AM (6 years ago)

Mr. Sunshine (2018) – revenirea lui Lee Byung-hun pe micul ecran 14 Jul 2018 3:08 AM (6 years ago)

Operation Red Sea (2018) – un blockbuster cu 579 milioane dolari încasãri, inspirat din fapte reale 13 Jul 2018 8:04 AM (6 years ago)

Believer (2018) – un regal de acţiune şi suspans în ceea ce criticii au numit “filmul anului” în Coreea ! 10 Jul 2018 3:13 AM (6 years ago)

Grasshopper (2015) – un thriller japonez captivant despre rãzbunare 8 Jul 2018 10:11 AM (6 years ago)

“Your House Helper” – confort garantat de Ha Seok-jin 3 Jul 2018 10:26 AM (6 years ago)

JoJo’s Bizarre Adventure: Diamond is Unbreakable (2017) – Takashi Miike ecranizeazã o celebrã manga fantezistã pentru adolescenţi 1 Jul 2018 9:36 AM (6 years ago)

Ce au în comun un escroc, o şoferiţã şi un hacker? 29 Jun 2018 10:38 AM (6 years ago)

Shinjuku Swan 2 (2017) – drama urbanã ce continuã cea mai de succes realizare a lui Sion Sono 24 Jun 2018 9:33 AM (6 years ago)

Realitate alternativã în „Memories of the Alhambra” 21 Jun 2018 10:06 AM (6 years ago)

The Fortress (2017) – Lee Byung-hun şi Kim Yoon-seok într-un duel rafinat al elocinţei 18 Jun 2018 10:09 AM (6 years ago)

Be With You (2018) – Son Ye-jin si So Ji-sub într-un remake dupã un succes de proporţii japonez 17 Jun 2018 5:33 AM (6 years ago)

„Are You Human ?” – noul val de k-drame între nevoia de succes şi lupta pentru supravieţuire 11 Jun 2018 10:20 AM (6 years ago)

Genghis Khan (2018) – legenda întâlneşte istoria într-o poveste ineditã despre Temujin ! 10 Jun 2018 9:25 AM (6 years ago)

Sion Sono va regiza primul film vorbit integral în englezã 8 Jun 2018 7:37 AM (6 years ago)

No Boys, No Cry (2009) – Ha Jung-woo într-o coproducţie coreeano-japonezã mai puţin cunoscutã 3 Jun 2018 9:20 AM (6 years ago)

Mischievous Kiss 2: Love in Tokyo (2015) 2 Jun 2018 10:15 AM (6 years ago)

Lee Soon-jae – un model de modestie şi cunoaştere 31 May 2018 9:59 AM (6 years ago)

Eternal First Love (2010) – o primã iubire eternã cu aromã… napoletanã 27 May 2018 9:26 AM (6 years ago)

Interviu cu Jung Bum-shik, regizorul celui mai de succes horror coreean din 2003 încoace 25 May 2018 9:34 AM (6 years ago)

Samui Song (2017) – un nou thriller noir realizat de cel mai celebru regizor thailandez din toate timpurile 23 May 2018 11:48 AM (6 years ago)